Publicat în istorie, PREZENTARE DE CARTE, religie

Druizii. Filosofi printre barbari de Jean-Louis Brunaux


Brunaux, Jean-Louis. Druizii. Filosofi printre barbari / J.-L. Brunaux; trad.: Sorina Dănăilă. – Chişinău: Cartier, 2007. – 464 p.

Introducere

Cine nu s-a întrebat, măcar o dată, la lectura benzilor desenate cu Asterix, cîtă realitate istorică există în figura severă şi totuşi simpatică a druidului Panoramix? Imaginea clasică a acestuia ni-l înfăţişează mai tot timpul pe cale de a pregăti poţiunea magică, într-un ceaun mare de tot. Dacă nu, cu o seceră de aur în mînă, îl vedem petrecîndu-şi mare parte din timp cutreierînd pădurea, în căutarea de vîsc. Această ocupaţie secundară, pe care intriga insistă mai puţin decît asupra celei dintîi, trezeşte, în spiritul francezului, amintirile de pe vremea cînd mergea la şcoală… Imaginea aceasta, niţel artificială, concentrată pentru a ilustra un pasaj celebru din Plinius cel Bătrîn, mare enciclopedist latin, face trimitere, la rîndul ei, la gravuri mai vechi, din secolul XIX, foarte des difuzate de ediţiile populare. Aici, druizii ceva mai înspăimîntători, bîntuind păduri neliniştitoare, se agită în preajma unui dolmen.

Cine sint druizii? Încă din Antichitate, ei stîrnesc un mare interes şi rămîn enigmatici. Daca ei insisi au cultivat misterul, miturile si ideologia au contribuit si mai mult, pe durata celor doua mii de ani care s-au scurs de la disparitia acestora, la estomparea imaginii lor. Preoti, magicieni, ghicitori, maestri ezoterici: functii care le-au fost atribuite sint pe cit de diverse, pe atit de contradictorii.

Cercetarea de fata ia, asadar, forma unei anchete aproape politiste in care toate pistele sint deschise si toate indiciile puse la contributie. Autorul trebuie sa se intoarca in timp pina la cele mai vechi mentiuni despre druizi, cind ei erau considerati de catre grecii antici drept filosofi, pentru a le descoperi originea la inceputul primului mileniu inaintea erei noastre.

Odata cu ei, se contureaza si o noua imagine a Galiei, departe de prejudecatile si imaginile Epinalului.

Publicat în istorie, PREZENTARE DE CARTE

Ursul: Istoria unui rege decăzut de Michel Pastoureanu


Pastoureanu, Michel. Ursul: Istoria unui rege decăzut / M. Pastoureau; trad.: Em. Galaicu-Păun. – Chişinău: Cartier, 2007. – 464 p.

„Nici un alt animal nu este mai abil în a face rău”. Pliniu cel Bătrîn, „Istoria naturală”
Istoricul faţă cu animalul

Să fi fost Carol cel Mare cel mai înverşunat duşman al ursului pe care l-a cunoscut Europa? Istoricul este în drept să-şi pună această întrebare, într-atît de numeroase au fost masacrele acestei fiare pe vremea domniei sale. În Germania, acestea capătă un caracter sistematic în souă rînduri, în 773 şi în 785, de fiecare dată după o serie de campanii victorioase împotriva saxonilor. Cu siguranţă, viitorul împărat n-a omorît niciodată un urs cu mîinile sale, chiar dacă a fost, după spusele cronicarilor, un vînător redutabil, dar soldaţii săi, acţionînd sub ordinele sale, se dedau în pădurile Saxoniei şi Thuringiei unor goane distrugătoare de avengură.

La drept vorbind, duşmanii ursului nu sunt atît Carol cel Mare şi cetele sale, cît prelaţii şi clericii ce-i înconjoară. Ei sunt cei care i-au declarat război celui mai puternic dintre toate animalele prezente pe solul european şi au decis exterminarea sa, cel puţin pe pămînt german. Şi asta, dintr-un motiv exact: la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în toată Saxonia şi în regiunile învecinate, ursul este uneori venerat ca un adevărat zeu, constituind obiectul de cult care poate lua forme frenetice sau demoniace, în special printre războinici. Trebuie neapărat eradicate pentru a converti popoarele barbare la religia lui Christ. O sarcină dificilă, aproape imposibilă, deoarece cultele respective nu sunt nici de dată recentă, nici de suprafaţă. Ele vin de departe, de foarte departe, cu siguranţă din timpurile anterioare perioadei romane – mai mulţi autori latini fac deja aluzie la acestea -, şi sunt încă prezente de-a binelea în Germania profundă din epoca caroligiană.