Publicat în ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, INTRĂRI NOI, PREZENTARE DE CARTE

Expoziţie virtuală: colecţia Cartea de pe noptieră a editurii Humanitas din Bucureşti la Biblioteca Municipală "B.P. Hasdeu"


Cărţile propuse le puteţi găsi la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” (Sediul Central), Chişinău, bd Ştefan cel Mare, 148

Barbey D’Aurevilly, Jules. Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 110 p.
Personajele feminine din Perdeaua stacojie şi Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan (cele mai cunoscute nuvele din culegerea Diabolicele de Barbey d’Aurevilly) pot intra în categoria „îngerilor căzuţi”.
Fragment:
Cu mulţi ani în urmă, plecam la vînătoare de păsări de baltă în mlaştinile din vest şi, cum nu exista pe atunci cale ferată în ţinutul unde urma să călătoresc, luam digilenţele de ***, care trecea pe la răscrucea castelului din Rueil. În cupeu se afla în acel moment o singură persoană. Persoana aceasta, absolut remarcabilă, în toate privinţele, pe care o cunoşteam fiindcă o întîlnisem de multe ori în lumea bună, era un bărbat căruia îmi veţi îngădui să-i spun vicontele de Brassard. Precauţie probabil inutilă! Cele cîteva de oameni care alcătuiesc la Paris lumea bună sunt în stare să treacă aici numele lui adevărat… Era cam cinci după-amiază. Soarele lumina cu mai puţină putere un drum prăfuit, străjuit de pajişti şi de plopi, pe care pornirăm în galopul a patru cai vînjoşi; le vedeam crupele musculoase săltînd greoi la fiecare pocnet de bici a vizitiului – vizitiul, imagine a vieţii, care întotdeauna la plecare pocneşte prea tare din bici!

Botton, Alain de. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. – Bucureşti : Humanitas, 2010. – 101 p.
Ce se petrece în sufletul unui bărbat necăsătorit în timpul unei călătorii cu trenul, locurile încărcate de tristeţe de pe şosele sau oraşe, apoi aeroportul, grădina zoologică, farmecul ascuns al Zürichului sunt cîteva pretexte pentru o privire blîndă şi consolatoare către lumea obişnuită în care trăim. Dacă v-aţi săturat de aventurile lui Superman, dacă sunteţi melancolici, vă puteţi odihni în aceste pagini.
Fragment:
Nicăieri farmecul aeroportului nu e mai concentrat ca în ecranele televizoarelor, suspendate în şiruri de plafoanele terminalului, ce anunţă plecarea şi sosirea zborurilor, a căror lipsă a conştiinţei de sine estetice, ale căror cadre iscusite şi texte prozaice nu face nimic să le mascheze încărcătura emoţională sau interesul plin de imaginaţie. Tokyo, Amsterdam, Instambul, Varşovia, Singapore, Rio. Ecranele poartă întreaga rezonanţă poetică a ultimului rînd din Ulise de James Joyce: pe neaşteptate, o mărturie a locului unde a fost scris romanul şi, nu mai puţin important, un simbol al spiritului cosmopolit din spatele compoziţiei: „Trieste, Zürich, Paris”.

Van Booy, Simon. Vieţile secrete ale îndrăgostiţilor. – bucureşti : Humanitas, 2009. – 199 p.
Impresii, comentarii:
Abandonează-ţi familia, copii şi prietenii; dă-ţi demisia şi renunţă la alte angajamente, lasă să ţi se ardă mîncarea în cuptor… şi afundă-te în lectura acestei cărţi. Viaţa adevărată pare falsă cînd îl citeşti pe Simon Van Booy. Martin Page
Fragment:
Azi-dimineaţă m-am trezit şi aveam cincisprezece ani. Fiecare an e ca şi cum ai pune o haină nouă peste cele vechi. Uneori bag mîna în buzunarele copilăriei mele şi scot diverse lucruri.
Michel a zis că după ce vine de la magazin ieşim să sărbătorim – poate un film sau la McDonald pe bulevardul Voltaire. Michel nu e tatăl meu adevărat. A crescut în Paris şi a ispăşit o pedeapsă în închisoare. Cred că era obişnuit să fie singur, dar deja locuim de atîta timp împreună, încît nu mai sunt sigur că ar putea să supravieţuiască fără mine.

Süskind, Patrick. Parfumul / trad. din lb germană: G. Tartler. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 254 p.
Îţi poţi închipui, cititorule, o lume formată numai din parfumuri, duhori, miresme? Ţi-ai dat seama că vechiul şi noul se pot distinge prin miros, că orice cută a trupului tău e receptacul de miresme şi că totul în lume are o amprentă olfactivă?
A fost odată un bărbat care a descoperit în distileria trupului său un parfum trecător pe care voia să-l stăpînească pentru totdeauna: parfumul de tînără femeie.
Observaţia criticului: Cadrul este Franţa de secol XVIII. Cartea poartă unul dintre semnele de recunoaştere a capodoperei: îţi schimbă imaginea asupra lumii de azi. O îmbogăţeşte.
Fragment:
În secolul al optsprezecelea trăia în Franţa unul dintre cei mai geniali şi mai detestabili bărbaţi dintr-un veac nu sărac în personaje geniale şi detestabile. Povestea acestuia va fi istorisită în rîndurile ce urmează. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, şi dacă, spre deosebire de numele altor monştri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte.

Arpino, Giovanni. Parfum de femeie / trad. din lb ital.: S. Mărculescu. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 190 p.
Într-o călătorie de şapte zile, un bărbat orb şi ciung îl învaţă pe foarte tînărul său însoţitor să vadă întunericul şi femeia. Pentru unul s-ar părea că e prea tîrziu, pentru celălat este încă prea devreme. Între cei doi ia naştere o prietenie stranie, în care nu se ştie cine are nevoie mai mare de ajutor.
Romanul Întunericul şi mierea a fost ecranizat de două ori, cu titlul Parfum de femeie: prima dată în 1974, cu Vittorio Gassman în rolul orbului, apoi în 1992, cînd, pentru acelaşi rol, Al Pacino a obţinut Oscarul.
Fragment:„De-ar ploua. O nenorocire. Un milion pentru potop” continua el să bombăne.
Şedem faţă-n faţă în latura ferită de soare a compartimentului, vîntul aducea rafale fierbinţi prin geamurile lăsate în jos. Încă o oră de călătorie, apoi Genova. Cîmpia pleoştită, umflată pe alocuri de neaşteptate coline hirsute, se rotea în lumina matinală ca sub o umbrelă cenuşie.
Începuse să se plîngă şi să arunce acuzaţii pline de dispreţ încă din primul moment: de vara odiosă şi insuportabilă, de catifeaua iritantă s băncilor, de trenul pustiu. Marea viteză a rapidului, zguduind vagoanele, ne zădărnicise orice încercare de a ne plimba pe culoar.

Cărtărescu, Mircea. De ce iubim femeile. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 173 p.
Mircea Cărtărescu este considerat un poet în vogă. Lucrările sale au cucerit şi impresionat publicul. Lucrarea în cauză este „un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu.
Un omagiu adus femeilor „pentru că sunt femei”.
Fragment
Pentru D., vingt ans après:
Cînd am cunoscut-o pe D. (pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), mă credeam un fel de supercamion al visului. Îmi pregăteam fiecare noapte ca pe o gală de box în care-mi puneam în joc centura cu diamante contra tuturor Challenger-ilor. Îi învinsesem, credeam eu, prin K.O. pe Mandiargues, Jean Paul, Hoffmann, Tieck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka şi prin abandon (în runda a şaisprezeea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halteră ridicată, fiecare poem era un extensor, orice plimbare – un şir lung de flotări, orice privire (cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuţitoare de pe masă atît de intens şi de impersonal încît totul dispărea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, văzute din toate părţile odată şi înţelese în tăria la pipăit şi în chimismul suprafeţelor lor de metal şi plastic ca şi cînd nu ar fi fost în afara corpului meu, ci ar levita – cum şi levitează – în aerul de aur am minţii mele) – un exerciţiu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouă partidă de vis.

Oz, Amos. Deodată în adîncul pădurii. – Bucureşti: Humanitas, 2010. – 145 p.
„Un sat înconjurat de munţi, la capătul lumii. Un loc tăcut, trist, blestemat, din care într-o noapte au fugit toate animalele. De atunci, locuitorii nu se mai aventurează în pădure. Doi copii, Maya şi Matti, se hotărăsc să dezlege misterul şi pătrund în pădurea adîncă, gata să înfrunte tenebrele şi pe Nehi, Duhul Muntelui… Cam aşa sună pe scurt esenţa acestui roman. Ce se întîmplă mai departe, care sunt detaliile, rămîne de… citit carte în întregime.
Impresii: O fabulă despr exil şi excludere, despre virtuţile inocenţei, despre forţa memoriei şi a cuvîntului. – Lire
Fragment: Căci o spaimă cumplită umplea satul noaptea. În fiecare noapte întreaga lume de afară era a lui Nehi, Duhul Muntelui. În fiecare noapte – aşa le şopteau părinţii copiilor în dosul obloanelor de fier închise – Nehi Duhul Muntelui coboară din palatul său negru aflat dincolo de creste şi de păduri şi trece prin case ca un strigoi, în căutarea unor semne de viaţă. Dacă se întîmplă să dea peste vreun cal-de-iarbă rătăcit, vreun licurici însingurat pe care l-a suflat pînă aici vîntul iernii, sau chiar o gîză ori o furnică, odată îşi desface mantia întunecată şi prinde capcana ei orice vieţuitoare, şi înainte să mijească zorii zboară îndărăt la castelul lui plin de lucruri îngrozitoare, aflat dincole de cele mai depărtate păduri de pe frunţile veşnic învăluite de nori ale munţilor.

Bach, Richard. Pescăruşul Jonathan Livingston. – Bucureşti: Humanitas, 2009. – 94 p.
Pescăruşul Jonathan Livingston este cea mai citită parabolă. Nu e important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cîrdul care cîrîie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol nu este cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însă felul în care răspunde pescăruşul Jonathan la nedumerirea tînărului său prieten: „Nu înţeleg cum poţi iubi un cîrd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.”
Cartea este dedicată: „Adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi.” Rămîne să verificaţi dumneavoastră dacă „noi toţi” merităm dedicaţia.
Fragment: Era dimineaţă şi un soare proaspăt strălucea în aur peste clipocitul mării domoale.
La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scînteiase în aer pînă cînd apărură o mie de pescăruşi care încercau, zvîcnind şi zbătîndu-se, să obţină cîteva firimituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă.

Zink, Rui. Cititorul din peşteră. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 90 p.
„Te autorizez să subliniezi cărţile pe care le vei citi” spune personajul principal al acestei poveşti. Este numai una din lecţiile primite de un adolescent care a nimerit la timp în cea mai frumoasă şi mai grea aventură a vieţii lui: cititul cărţilor. Băiatul, ai cărui părinţi tocmai au divorţat, face parte dintr-o gaşcă de hoţi mărunţi. Preferă, fără îndoială, televizorul, nu biblioteca. Dar, spre ghinionul lui, ajunge într-un loc unde nu există televizor… O parabolă despre lumea de azi şi o minunată lecţie de citit.
Observaţia criticului: Povestea îi va cuceri uşor pe împătimiţii cărţilor… Vor avea bucuria să se recunoască într-unul din personaje. Lucru la care nimeni nu rămîne indiferent.
Fragment: Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani. Părinţii mei tocmai terminaseră divorţul, lucru de care nu-mi mai păsa prea mult, în afară de faptul că, în toiul micului lor război personal, aveau încă şi mai puţin timp ca de-obicei ca să mă piseze. Eu umblam de colo-colo cam pierdut şi, cînd m-am regăsit, eram membrul unei bande de mici gîinari în zona cheiului, lîngă estuar, unde fluviul şi marea se întîlnesc ca să-şi încheie socotelile cu viaţa.
Ţara copilăriei mele era o miniatură într-o sferă de sticlă, din cele care se produc zăpadă de polistiren dacă le scuturăm, dar în care, dacă nu le scuturăm, nu se întîmplă nimic. Ei bine, pe vremea aceea exista pe acolo un tîrg în fiecare sîmbătă, iar hoţomanii de noi profităm de învălmăşeală ca să şterpelim niscai portofele, fructe, plăcinţele şi alte produse de pe urma cărora ne alegeam şi noi cu cîte ceva.

Foenkinos, D. Potenţialul erotic al soţiei mele. – Bucureşti: Humanitas, 2009. – 155 p.
În Parisul zilelor noastre, un colecţionar cu nume de erou grec, Hector, are, ca toţi colecţionarii, mari probleme cu ideea de unic. Confruntarea cea mare este cu ea, femeia unică a vieţii lui, întîlnită, cum se întîmplă adesea, în faţa unei cărţi.
Fragment: Hector avea o figură de erou. Îl simţeai gata să treacă la fapte, să înfrunte toate primejdiile omenirii noastre umflate, să înfierbinte gloatele de femei, să discute în ascensor cu vecinii şi, dacă era în mare formă, să înţeleagă un film de David Lynch. Un soi de erou al timpului nostru, cu pulpele bombate. Chestiunea e că tocmai se hotărîse să se sinucidă. În materie de eroi se poate şi mai bine, nimic de zis. Un anume gust pentru spectacol îl făcuse să aleagă metroul. Ca să afle toată lumea despre moarte lui, să fie un soi de avanpremieră mediatică a unui film dinainte ratat. Hector se clătina uşurel pe picioare în timp ce asculta, din politeţe, instrucţiunile sonore ca nu cumva să-şi cumpere biletul la repezeală; în caz că dădea greş, era util să şi le amintească.

Zink, Rui. Aşteptarea. – Bucureşti: Humanitas, 2010. – 133 p.
La ce slujeşte o carte? Cum se clădeşte o prietenie? De ce se vînează balene? Este oare dragostea un vas-fantomă? Bine-venite interogaţii, la care răspunde Aşteptarea. Mai mult sau mai puţin.
Pe vremea aceea, mi-era frică de tăcere şi nu percepeam că nu e nimic rău să rămîi tăcut în mijlocul unei conversaţii, sau chiar să nu existe conversaţie între două persoane care merg una lîngă alta. Tăcerea e ca marea. Ne învăluie şi ne poate scufunda, dacă nu ştim să luptăm cu ea; dar ne poate şi legăna, dacă pierdem frica şi ne lăsăm duşi. În cazul amîndurora, mare şi tăcere, nimic nu-i mai rău decît să dăm din braţe cuprinşi de panică afirmă autorul cărţii, Rui Zink.
Fragment: Vara lui 1975. Fălci, de Steven Spielberg, ajunge pe ecranele cinematografelor. Inovaţia din film e simplă: camera subiectivă, pe un plan inferior, care arată punctul de vedere al monstrului apropiindu-se încetişor şi, pe urmă, feroce, de o ferocitate vorace, canibalică, de picioarele victimelor fără apărare. Frica venind de jos – unii au văzut aici o oarecare referire la sex, sexul ca element al terorii, abrupt şi imprevizibil ca un rechin, care ne devorează de jos în sus, care ne devorează împotriva voinţei noastre, apetitul animalic, feroce, primar, care ne atacă făă să se lase controlat de noi. Da, da, asta au spus unii, dar eu nu-s de acord.

Ōgai, Mori. Dansatoarea. – Bucureşti : Humanitas, 2009. – 73 p.
Pînă să ajungă în Berlin, Ōta Toyotarō era un tînăr studios, care promitea să facă o strălucită carieră politică. În sufletul lui ca „arborele de mătase ale cărui frunze se închid imediat ce le atingi” era o singură dorinţă: să cîştigi onoarea familiei. Confiscat însă de metropola europeană, tînărul care rînd pe rînd în capcanele întinse de orice mare oraş. O singură privire albastră, plină de tristeţe, cea a graţioasei Elise, e de ajuns pentru a fărîma scutul idealurilor lui Toyotarō şi pentru a-l face să renunţe la tot. Visul lui e lăsat la voia destinului, mai bine zis a bunului său prieten Aizawa…
Fragment: Aprovizionarea cu cărbune se încheiase. În jurul meselor din salonul de clasa a doua domnea tăcerea, iar lumina lămpilor incandescente se răspîndea inutil. De fapt, azi, pînă şi jucătorii de cărţi, care se întîlneau aici în fiecare seară, merseseră la hotel şi eram singurul pasager rămas la bord.
Cu cinci ani în urmă, cînd sosisem în acelaşi port Saigon, cu o misiune în Occident ce-mi împlinea năzuinţele cele mai dragi, tot ceea ce vedeam, tot ceea ce auzeam, tot, fără nici o excepţie, îmi părea o noutate pe care o consemnam cu ajutorul pensulei într-un jurnal de călătorie ce se îmbogăţea, pe zi ce trecea, cu cîteva mii de cuvinte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s