Publicat în EXPOZIȚII DE CARTE, literatura engleza

„Drama byroniană e o sinteză a unor direcții caracteristice romantismului” afirmă Dan Grigorescu în Postfața, vol. 4 din Operele lui Byron


George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron s-a născut pe 22 ianuarie 1788 în Londra. Este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului. A decedat pe 19 aprilie 1824 în Missolonghi, Grecia.

În context, vă prezentăm opera scriitorului care se găsește la biblioteca noastră.

Expoziție virtuală de carte

Byron. Opere: în vol. / Byron. Bucureşti: Editura Univers, 1985.

Vol. 1Byron. Vol. I: Poezia / Byron; trad.: Aurel Covaci, Petre Solomon şi Virgil Teodorescu; studiu introductiv: Dan Grigorescu; note şi tabel cronologic: Lia-Maria Pop; ediţie îngrijită: Dan Grigorescu şi Lia-Maria Pop. 509 p.

De mai bine de un secol, istoria literară engleză propune mereu alte interpretări ale fenomenului romantic, cu toate acestea, dacă se pot întrezări unele puncte de contact între toate aceste direcţii divergente ale exegezei, printer ele se va afla aproape întotdeauna convingerea că Byron îl întruchipează nu numai pe poetul romantic, ci şi pe cel mai desăvârşit personaj creat de această epocă.

Byron. Vol. II: Poezia / Byron; trad.: Ştefan Avădanei; Aurel Covaci, Al. Pascu, Petre B_vol. 2Solomon şi Virgil Teodorescu; note: Lia-Maria Pop; ediţie îngrijită: Dan Grigorescu şi Lia-Maria Pop. 1986. 575 p.

Cele şase satire care urmează, Ecouri din Horaţiu, Blestemul Minervei, Valsul, Femeile savante, Viziunea judecăţii şi Epoca de bronz pun şi mai bine în lumină spiritual caustic al poetului, sarcasmul şi puterea sa de pătrundere şi de judecată.

Byron. Vol. IV: Teatru / Byron; traducere: Virgil Teodorescu, Marino Faliero, Sardanapal, Cei doi Foscari; traducere: Aurel Covaci, Virgil Teodorescu, Petre Solomon; postfaţă: Dan Grigorescu; note de Lia-Maria Pop; ediţie îngrijită: Dan Grigorescu şi Lia-Maria Pop. 1990. 711 p.

Byron_Vol. 4Cele opt drame au fost scrise de Byron între anii 1816 şi 1822, cîte una pe an. Ele pot fi împăprţite în două grupe distincte: Manfred, Cain şi Cer şi Pământ, care îşi găsesc inspiraţia în supranatural şi care reflectă totodată temperamentul romantic al creatorului lor.

Manfred sing. Scena reprezintă o galerie gotică. Miezul nopţii.

Voi umple lampa iar, dar nici aşa

N-o să-mi lumine pîn’ la urmă veghea,

Căci somnul meu, dacă-aţipesc, nu-i somn,

Că gândul treaz ce pururi mă-ntărîtă

Şi nu-mi dă pace, inima-i o veghe

Iar ochii mei, dacă se-nchid cumva,

Privesc în mine. Totuşi eu trăiesc,

Am chip şi trup de om care respiră…

George Gordon Byron. Poeme / George Gordon Byron; traducere: Virgil Teodorescu, prefaţă şi tabel cronologic: Dan Grigorescu. – Bucureşti, Editura Biblioteca pentru toţi, 1983. 376 p.

În conştiinţa publică a secolului XIX-lea, Byron – mai mult decât oricare contemporan al Byron_Poemesău – a fost identificat cu romantismul. Opera şi, mai ales, biografia lui au devenit un model al atitudinii romantice şi prin raportare la el au fost judecate adesea înţelesurile istoriei culturale a unei întregi epoci de confruntări violente ale ideilor. Influenţa exercitată de el asupra gândirii literare europene a fost comparată cu aceea pe care, cu două secole mai devreme, o avusese drama elizabethană şi, totuşi, creaţia lui Shakespeare nu a produs asupra contemporanilor ei aceeaşi reacţie, aşa cum se va întâmpla cu opera lui Byron în veacul romantismului.

George Gordon Byron. Pelerinajul lui Childe Harold’s / George Gordon Byron; trad.: V. Teleucă. – Chișinău: Ed. Literatura artistică, 1979. – 263 p.

Pelerinajul lui Childe Harold este un poem narativ lung, alcătuit din 4 părți, al cărui autor este Lord Byron. A fost publicat între anii 1812 și 1818. Poemul descrie călătoriile și reflecțiile unui tînăr obosit de lume, dezămăgit de o viață plină de plăcere și orgie, căutînd aventuri pe pămînturi străine. În sens larg, este o expresie a melancoliei și dezămăgirii simțite de generațiile obosite de războaiele epocilor post-revoluționare și Napoleoniene.

Lucrarea e cu caractere chirilice.

În continuare, vă prezentăm opera scriitorului G. G. Byron tradusă în limba rusă:

George Gordon Byron. Изъранные сочинения / George Gordon Byron. –  Минск: Народная Асвета, 1978. – 160 с.

George Gordon Byron. Паломничесмво чаилъд-гаролида. Дон-жуан / George Gordon Byron. – Москва: Художественная литература, 1972. – 863 с.

George Gordon Byron. Cmихоmворения и поэмы / George Gordon Byron. – Москва: Профиздат, 2008. – 224 c.

George Gordon Byron. Дон-Жуан / George Gordon Byron. – Москва: Огиз 1947. – 561 с.

Publicat în cultura, EXPOZIȚII DE CARTE, jurnalism, manual, presă, mass-media

Științele jurnalismului în cărți


Recomandăm atenției dvs 12 cărți de jurnalism pentru studenții de la facultățile de jurnalism, dar și pentru specialiștii din domeniu.

Expoziție virtuală de carte

Jurnalismul și cultura populară / coord.: Peter Dahlgren, Colin Sparks; trad.: Ruxandra Drăgan. – Iași : Polirom, 2004. – 224 p.

În spatele rolului informațional și de investigație al celei de a patra putere în stat se aflăJurnalismul si cultura pop un rol important. În lucrarea de față, aflați cum interrelaționează jurnalistul angajat al unei publicații „de scandal” cu publicul său țintă. Lucrarea se adresează studenților de la facultățile de științele comunicării, jurnalism sau studii culturale.

Lucrarea are trei părți:

  1. Jurnalismul în ipostaza de cultură populară;
  2. Aspecte ale mass media populare;
  3. Jurnalismul popular în practică.

La final, găsiți un index.

Manual de jurnalism / vol. coordonat de Mihai Coman. – Ediția a III revăzută și adăugită. – Iași : Polirom, 2009. – 687 p.

Manual de jurnalism_Mihai comanAjunsă la a treia ediție, volumul Manualul de jurnalism este prima colecție românească exhaustivă de lucrări în domeniul mass-mediei. Articolele sunt scrise de diferiți specialiști în domeniu.

Volumul are șase capitole:

  1. Documentarea;
  2. Tehnici de redactare;
  3. Știrea;
  4. Presa scrisă;
  5. Audiovizualul;
  6. Jurnalismul digital.

Mass-media: între document și interpretare: studii și cercetări de istorie a presei, congres internațional (2012; Chișinău) / coord.: Silvia Grossu. – Chișinău : Centrul Editorial-Poligrafic USM, 2012. – 464 p.

În perioada 26-28 aprilkie 2012 a avut loc cel de-al V-lea Congres de istorie a presei, mass-media intre document si interpretareorganizat de Asociația Română de Istorie a Presei și Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Stat din Moldova. Prezentările de la conferință au fost publicate în volum și prezentate înainte de congres.

Volumul are șase capitole:

  1. Mass-media: metodologia cercetării;
  2. Mass-media și solidaritatea națională în situații de criză;
  3. Presa din Basarabia și identitatea națională;
  4. Prezențe basarabene în presa din România. Vocație și destin – galeria personalităților;
  5. Mass-media: între peniță și noile tehnologii.

Preda, Sorin. Jurnalismul cultural și de opinie / Sorin Preda. – Iași : Polirom, 2006. – 231 p.

Sorin Preda_Jurnalismul cultural si de opinie„Pentru a stăpâni cât de cât realitatea, avem la dispoziție trei procedee fundamentale: descrierea, povestirea și argumentarea. Dacă deviza structuraliștilor este corectă, înseamnă că discursul presei stă prea puțin sub semnul evenimentului propriu-zis. Cu mult mai mult contează felul în care aceasta e selectat și apoi redat” se afirmă la începutul lucrării, O lume de hârtie, plină de păreri.

Lucrarea are următoarele capitole:

  1. Genurile jurnalismului cultural;
  2. Presa culturală și literatura nonficțională;
  3. Discursul umoristic;
  4. Genurile de opinie;
  5. Moralitatea argumentării.

 

Preda, Sorin. Tehnici de redactare în presa scrisă / Sorin Preda. – Iași : Polirom, 2006. – 224 p.

„Scrisul este o problem de talent – nu oricine îl poate învăța peste noapte. Să ai simțul Preda, Sorin_Tehnici de redactarecuvântului, al limbii, pare a fi un dat genetic. Teoria și sfaturile celor cu experiență doar completează, pun în valoare, te scutesc de căutări inutile. Sloganul preferat de ziariști este că „meseria se fură. Ar fi prea frumos să fie și adevărat. Degeaba vrei să furi dacă nu ai de la cine” afirmă autorul în Stil și expresivitate jurnalistică.

Lucrarea are două părți:

  1. Discursul lumii. Lumea ca discurs;
  2. Scriitura în mișcare. Genurile jurnalistice.

Presa din Basarabia: analize, context, valori (1854-2004) / Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Universitatea de Stat din Moldova; responsabil de ediție: Maria Danilov; redactor științific: Constantin Marin. – Chișinău : Cartdidact, 2005. – 144 p.

Presa din Basarabia„O istorie a presei basarabene urmează încă a fi scrisă. Parcurgînd literatura de specialitate, nu întîlnim o lucrare anume, de sine stătătoare, ce ar cuprinde sintetic întregul proces contradictoriu al istorie basarabene. Puținele studii (de fapt, niște încercări) în domeniu, scrise în intervalul 1918-1940, acoperă doar parțial anumite secvențe de istorie a presei basarabene” afirmă Maria Danilov, în Cuvânt introductiv.

Lucrarea este, de fapt, o culegere de articole scrise de cercetători diferiți: Vasile Malanețchi, Silvia Grosu, Aneta Grosu, Tatiana Ețco, Maria Ciochină, Maria Danilov etc.

Câteva exemple de articole:

Presa basarabeană. Context imperial și specificul local (sec. XIX-XX);

Presa de limbă română din Basarabia la începutul mișcării de deșteptare națională;

Revista presei de limbă română din Basarabia anilor 1940-1941.

Presa scrisă. O introducere critică / coord.: Richard Keeble; trad.: Oana Dan. – Iași : Polirom, 2009. – 383 p.

„Acest volum constituie o lucrare unică, adresată în special studenților de la facultățile Presa scrisă_Keeblede jurnalism și comunicare. Este o încercare de a reuni pentru prima dată în același volum o varietate de elemente ale presei scrise. Lucrarea se axează în special pe aspectele practice, însă toate noțiunile sunt plasate și explicate în context economice, istorice și teoretice mai largi. Învățământul jurnalistic nu are de obicei o reputație foarte bună. În industria presei scrise persist un scepticism destul de răspîndit în legătură cu importanța studierii acestui domeniu” afirmă Richard Keeble în Introducerea cărții.

Lucrarea are patru părți:

  1. Istoricul, structura și economia presei scrise;
  2. Sursele, știrile, reportajele, comentariile, cronicile, producția și jurnalismul online;
  3. Câteva noțiuni-cheie suplimentare. Etică, legislație și politici editoriale;
  4. Încheiere. O perspectivă educațională.

Radu, Raluca-Nicoleta. Instituții culturale în tranziție despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944 / Raluca-Nicoleta Radu. – București : Nemira, 2011. – 239 p.

Radu_Raluca_+Institutitii culturale in tranzitie„Cartea poate fi citită ca o introducere în istoria jurnalismului și a cinematografiei românești. Sunt trei perioade istorice principale, care au influențat diferit dezvoltarea lumilor jurnalismului și a cinematografiei: 1829-1989 și după 1989”  afirmă autoarea la începutul cărții, Jurnalul unei călătorii.

Lucrarea are șase capitole:

  1. Scurtă ilustrare de moment-cheie din istoria jurnalismului și a cinematografiei din România până în 1944;
  2. Profesioniști și creatori în industriile culturale;
  3. 1945-1989. Statul totalitar, proprietar al industriilor culturale;
  4. Întoarcerea la economia de piață;
  5. Creativitate în jurnalism și în cinematografia după 1989;
  6. Limitele creativității în industriile culturale.

La final, găsiți o bibliografie.

Roșca, Luminița. Mecanisme ale propagandei în discursul de informare: presa românească în perioada 1985-1995 / Lumința Roșca. – Iași : Polirom, 2006. – 363 p.Rosca_Mecanisme

„Lucrarea de față tratează o temă care continuă să fie actual: cum a acționat propaganda comunistă prin intermediul presei și cum s-au perpetuat mecanismele propagandei în presa de după decembrie 1989?

O parte a lucrării face referință la aspect ale evoluției presei românești în perioada 1985-1995, iar partea cea mai consistentă a cărții este alcătuită din analiza aplicată a discursului presei comuniste din ani ’80, în oglindă cu analiza discursului presei libere din România anilor ’90” se afirmă  în introducerea cărții.

Stepanov, Georgeta. Jurnalismul în situații de criză / Georgeta Stepanov; Igor Guzun. – Chișinău : CEP USM, 2010. – 228 p.

Stepanov_Jurnalismul in situatii de crizaOrice țară se confruntă cu probleme economice, sociale și politice care pot crea, de fapt, situații de criză profundă. În context, jurnaliștii trebuie să fie mereu pregătiți pentru situațiile de criză.

Lucrarea Jurnalismul în situații de criză, are 12 teme și face referință la:

Criza: definiții, abordări, dimensionare, tipologie;

Media și situațiile de criză: relații, influențe, provocări, impact;

Strategii profesionale de abordare a crizei;

Comunicarea jurnalistică în situații de criză: aspecte etice și legale;

Jurnalistul în situații de criză: echipamente și cunoștințe.

Jurnalistul în situații de criză: documentare, comportament, scriere;

Știrea în situații de criză etc.

Vișinescu, Victor. Jurnalism contemporan. Introducere în presa scrisă / Victor Vișinescu. – București : Ed. Victor, 2002. – 331 p.

„De ce Jurnalism contemporan și nu Jurnalism contemporan? Propunându-ne să ne    Visinescu_Victor_Jurnalism contemporanocupăm doar de o secțiune a jurnalismului pe ansamblul său și anume jurnalismul scris, menționăm, de la început, că demersul nostru, în toate compartimentele sale, teoretice și aplicative, se sprijină pe o cercetare de aproximativ zece ani, dublată de activitatea didactică de profil jurnalistic” afirmă autorul în Cuvânt introductiv.

Zelizer, Barbie. Despre jurnalism la modul serios. Știrile din perspectivă academic / Barbie Zelizer; trad.: Raluca Radu. – Iași : Polirom, 2007. – 278 p.

Barbie Zelizer_Despre jurnalism la modul serios„A lua jurnalismul în serios înseamnă a trece în revistă literatura de specialitate, pentru a identifica rolul cercetătorilor în modelarea felului în care gândim la domeniul jurnalistic. Cum au avut tendința să conceptualizeze acești cercetători știrile, producerea știrilor, jurnalismul, jurnaliștii și instituțiile de presă? Ce cadre conceptual au folosit pentru a explora practicile jurnalistice?” se întreabă autorul.

Lucrarea are 8 părți:

  1. Perspective asupra jurnalismului: cercetarea la nivel academic;
  2. Definirea jurnalismului;
  3. Sociologia și jurnalismul;
  4. Istoria și jurnalismul;
  5. Studiile lingvistice și jurnalismul;
  6. Științele politice și jurnalismul;
  7. Analiza cultural și jurnalismul;
  8. Despre jurnalism la modul serios.
Publicat în Activități ştiinţifice, Activităţi cognitiv-creative, ORE DE LECTURĂ

SCRISOARE ADRESATĂ BIBLIOTECARULUI…MIHAI EMINESCU


În Manuscrisul 2.255 de la Biblioteca Academiei Române se găsește o scrisoare semnată „F.A. Brockhaus” și adresată „Domnului bibliotecar M. Eminescu la Iași”. Scrisoarea a fost expediată din Leipzig, la 12 iulie 1875. A fost publicată în revista „Manuscriptum”, nr. 1, 1983, de către Mariana Petrescu-Popa. Semnătura are altă grafie decât textul (scris foarte clar, în gotic). A fost scrisă cu altă peniță și altă cerneală. Semnatarul are două intervenții pe fila 331 recto (subliniază un „dumneavoastră” și introduce un „însă”). El se referă la o scrisoare a lui Eminescu din 27 februarie 1875 și la unele „articole” pe care acesta le-a trimis semnatarului pentru a XII-a ediție a „Lexiconului de conversație” (Conversations Lexikon). Reiese din scrisoare faptul că Titu Maiorescu, pe atunci ministru al Cultelor, l-ar fi însărcinat pe Eminescu să colaboreze la publicația amintită în locul istoricului A.D. Xenopol. Brockhaus i-a scris acestuia din urmă și s-a convins că, într-adevăr, bolnav fiind, nu mai poate trimite „articolele” solicitate de către editor. Este de acord ca Eminescu să continue munca acestuia și îi trimite alăturat o circulară (care nu s-a păstrat) referitoare la condițiile colaborării. Necunoscând aceste condiții, în special faptul că titlurile „articolelor” trebuie să fie solicitate de către editor, Eminescu a trimis mai multe materiale nesolicitate. Este vorba de date referitoare la anumite personalități românești sau localități din România, date pe care semnatarul scrisorii le numește „articole”. Dintre acestea, deși nesolicitate, editorul consideră că „vor fi neapărat acceptate” cele referitoare la București și Brăila. În plus, îl roagă pe Eminescu să revadă, din ediția a XI-a a „Lexiconului de conversație” articolele: Bolintineanu, Botoșani și Brătianu.

Semnatarul solicită un scurt răspuns de confirmare din partea lui Eminescu.

Friedrich Arnold Brockhaus fusese fondatorul firmei „F.A. Brockhaus”. Între anii 1874-1895, la conducerea firmei erau frații Eduard și Rudolf Brockhaus. Dintr-o relatare mai târzie a lui H.E. Brockhaus (Die Firma „F.A. Brockhaus”, Leipzig, 1905) rezultă că Rudolf era cel care se ocupa de colaboratorii Lexiconului. Aceasta înseamnă că el a fost cel care a semnat, în numele firmei, scrisoarea adresată lui Eminescu. Titlul complet al Lexiconului în discuție era „Allgemeine deutsche Real-Encyklopedie für die gebildeten Stande. Conversations-Lexikon”, F.A. Brockhaus, Leipzig (1875-1879), ediția a XII-a. Din păcate nu dispunem de această ediție, care nu se găsește la marile biblioteci din București, dar avem la dispoziție edițiile XI și XIII. Editorii făceau modificări de la o ediție la alta. Deci, ediția a XII-a diferă de ambele. Cu toate acestea, putem afirma că editorii au ținut cont de contribuțiile lui Eminescu, cel puțin la articolul referitor la „București”. Aceasta, datorită faptului că dispunem, din Ms. 2 269 de la Biblioteca Academiei Române, de ciornele scrisorii expediate de Eminescu la 27 februarie 1875. Nu putem fi siguri că el ar fi răspuns sau ar mai fi trimis restul materialelor solicitate. Este interesant însă faptul, nesemnalat în scrisoarea editorului german, că Editura a adoptat remarca lui Eminescu referitoare la cuvântul „Boyar”: este exclus din ediția a XI-a, pasajul final (vol. III, p. 438) și înlocuit cu textul redactat de Eminescu (ediția XIII, vol. III, p. 272-273). Redăm în continuare, tradus în românește, textul lui Eminescu, reprodus cu mici modificări în Lexicon.

Pasajul „Denumirea B[oier] a fost preluată de la ruși de către românii Principatelor Dunărene ș.a.m.d.” până la sfârșit trebuie șters ca [fiind] fals și înlocuit prin următorul: „La românii Principatelor Dunărene denumirea B[oier] a existat de asemenea până la Alexandru cel Bun (1409), totuși fără specificarea funcției legată de titlu. Abia în secolul al XV-lea începe titlul să indice, în parte după domnii bizantini, în parte după cei slavi, o funcție de stat bine determinată. Un număr de 11 sau 16 boieri forma Sfatul Coroanei, care îl însoțeau pe domn și lăsau locțiitori în posturile lor. În război, ei erau conducătorii armatei. Astfel, de exemplu în Moldova, armata era condusă de domn, iar cele două aripi erau comandate de vornicii Țării de Jos și Țării de Sus. În Țara Românească aripile erau comandate de marii vornici. În fiecare armată românească era un mare spătar. Documentele emise de domnitor erau semnate de toți boierii săi, care își atârnau sigiliile alături de al domnitorului, pentru a da prin aceasta o garanție de autenticitate documentului”.

Toate documentele sus-menționate sunt întocmite în forma unui […], din care cauză unii boieri din Sfat contrasemnează actele domnitorului lor și cu copiii și copiii copiilor. Urmează articolul despre „Botoșani”, după care Eminescu continuă: „În perioada decăderii militare a Principatelor (secolele 17 și 18) funcționarii civili erau numiți boieri. Aceștia erau fii de boieri care trebuiau, ca mari proprietari funciari, să preia servicii de stat neplătite, și prin aceasta […] noblețea oficială în familie. Această noblețe nu era însă ereditară. Urmează articolul despre „Brăila”.

După edițiile de care dispunem nu putem preciza dacă Lexiconul a preluat ceva sau nu din articolele „Botoșani” și „Brăila”, cum o putem face însă despre articolul „București”, pe care îl reproducem în continuare, tradus în românește. Bukarest (în românește București), din 1665 capitala Țării Românești, din 1862 a Principatelor Unite Moldova și Țara Românească (România), se întinde pe câmpia ondulată pe ambele părți ale Dâmboviței, la circa 8 mile de Dunăre. Legenda atribuie prima așezare unui cioban pe nume Bucur. Or, credibilitatea acestei [legende] este mare, căci o astfel de presupunere nu contrazice cu nimic modul în care au fost întemeiate cele mai multe sate românești… [în ediția a XI-a a Lexiconului, afirmație exclusă din ediția a XIII-a la sugestia lui Eminescu]… În secolul 15 locul era ocupat numai de un castel „Cetatea Dâmboviței”, care a fost cucerită de Ștefan cel Mare. Astăzi orașul are în diametru peste o milă și oferă mai ales din partea sudică, cu multele sale biserici, majoritatea acoperite cu tablă foarte strălucitoare, turnuri și cupole din verdele frumos dintre masa de locuințe, o priveliște deosebit și măreață. În legătură cu […].

Ca aspect exterior, B[ucurești] forma mai demult o stațiune de tranziție între Orient și lumea occidentală și mai are încă și în prezent în cea mai mare parte caracterul unui mare oraș agricol. Cele 25 000 de case sunt în mare parte construcții proaste, B[ucurești] are 114 biserici grecești și trei catolice, câte o casă de închinare luterană, calvină și armeană, 10 sinagogi, 20 de case de rugăciune evreiești, 40 hotele mai importante, 10 cafenele, 60 de grădini mai mari particulare, 645 de străzi cu o lungime de 203 114 metri, din care 119 460 metri sunt pietruiți, 2 hale comerciale, 6 piețe publice, 7 curți bisericești, 1 universitate, 2 licee, 2 gimnazii inferioare, 1 seminar teologic, 1 școală comercială, 2 școli superioare de fete, 1 școală medicală-chirurgicală și o școală de medicină veterinară, 1 conservator, 1 școală de pictură, un Institut macedo-român, 16 școli elementare pentru băieți și 14 pentru fete, 12 librării, 14 tipografii, 6 institute de litografie, o bibliotecă națională, un muzeu zoologic-mineralogic și unul de antichități, începuturile unei galerii de tablouri și 8 spitale mari și bine dotate. Este reședința principelui român, sediul mitropolitului, al guvernului, al curții supreme de justiție și casație, al Camerelor și al tuturor autorităților superioare civile și militare. Un mare orfelinat a fost întemeiat în 1862 de principesa Elena, iar pe vremea prințului Știrbei a fost construit un teatru de stat pentru Opera italiană și teatrul românesc. (La șosea, înaintea Barierei, din vremea prințului Bibescu [se găsește] un loc frumos de plimbare, pe care se desfășoară un Corso strălucitor. Alte locuri de plimbare sunt: Cișmigiul, Grădina Sfântul Gheorghe și Grădina Episcopiei). Industria este până acum precară. Se produc de fabrică: cărămizi, petrol, fierărie, lumânări și altele.Datoriile bănești ale localității B[ucurești] se ridică la 17.000.000 franci, veniturile la 4.000.000 franci. Garda națională este formată din 6 000 de oameni. Poliția comunală din 600 de oameni. Serviciul de pompieri din 700 de oameni. Consumul anual de alimente este de: 18 000 000 pâini albe, 7.000.000 pâini negre, 5.200.000 kg carne de vită, 740.000 kg carne de porc și alte sortimente, în afară de vânat și carne afumată. Începând din anul 1872 orașul are iluminație cu gaz. În fiecare an se construiesc în medie 500 de locuințe noi.[1]

Cam acesta era stilul în care trebuiau concepute articolele pentru Conversations-Lexikon-ul german. Din comparația textului manuscris cu textul tipărit rezultă că redactorii își permiteau intervenții, reducând orice amănunte sau considerații personale, cum apar frecvent în articolele lui Eminescu. Acesta trebuie să fi fost și motivul pentru care poetul nostru a renunțat la continuarea colaborării.

Acad. Alexandru Surdu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4613-mihai-eminescu-colaborator-la-lexiconul-brockhaus.html

 


[1] Ms. 2 269, filele 63 recto – 66 verso.