Publicat în ACTIVITĂȚI BC

Simbolismul mărţişoarelor tradiţionale


Micile obiecte purtătoare de noroc – cele mai reprezentative fiind coşarul, trifoiul, potcoava şi buburuza, există şi în tradiţia altor popoare europene, dar nu sub formă de mărţişor – simbol al primăverii, ci amuletă – aducătoare de noroc, ce se dăruieşte în noaptea de Anul Nou.

Sărbători, traditii, ritualuri, mirturi

Coşarul sau homarul, este considerat în unele ţări europene purtător de noroc. Originea acestui simbolism este necunoscută, se presupune că, prin rolul său în prevenirea focului, este considerat cel care luptă permanent cu demonii şi-i învinge, cărbunele reprezintă purificarea prin pe care o lasă în urma lui te apără de boli.

Trifoiul, este o veche plantă magică, folosită de preoţii druizi în incantaţiile lor. Mai târziu, prin sec. V, în Irlanda a devenit un atribut al Sf. Patrick, care a folosit trifoiul pentru a ilustra noţiunea Sfântei Treimi, celor convertiţi la religia creştină. Denumirea engleză a trifoiului este Shamrach, care derivă din cuvântul arab Shamrakh ce reprezintă Triadele Persane. Ca simbol al trinității, în religia catolică el se găseşte stilizat pe Mitra episcopală care, alături de inel şi cârjă, reprezintă autoritatea episcopului. Mitra este considerată în strânsă legătură cu originile creştinismului timpuriu în Orientul Mijlociu. S-a enunţat teoria că originea ei datează din timpul preoţilor babilonieni, care purtau pe cap un acoperământ în formă de peşte, sau este legată de sceptrul marelui preot iudeu. Trifoiul este asociat cu Trefla (sau trifoiul) din cărţile de ghicit, unde semnifică foc, energie şi voinţă, bogăţie şi noroc. Simbolismul trifoiului cu patru foi ai reieşi dintr-o legendă în care se relatează că Eva, după ce a fost izgonită din Paradis, a luai cu ea un astfel de exemplar. În mod normal, se găseşte mai greu trifoi cu patru foi, şi poartă noroc numai dacă este găsit întâmplător (Clare Gibsoti, Sign & Symbols).

Potcoava, este şi ea un simbol al norocului, vitalităţii şi fertilităţii. Există şi aici legende care justifică simbolismul ei. Astfel, la Sf. Dunstan ar fi venit diavolul şi l-ar fi rugat să-i potcovească singura lui copită, iar sfântul i-a îndeplinit dorinţa. Durerea a fost însă atât de cumplită încât diavolul a jurat că nu va intra niciodată în casa unde va vedea o potcoavă. Altă legendă, spune că vrăjitoarele foloseau doar măturile ca să se deplaseze, deoarece le era frică de cai – potcoava de fier fiind simbolul lui Marte, care anihila puterea lui Saturn (zeul vrăjitoarelor). Indiferent de legende, în toate ţările Europei există superstiţia că potcoava aduce noroc. Această credinţă este legată de locul calului în mitologie – drept „cursier solar şi animal divin” – precum şi de materialul din care este confecţionată, adică fierul, metal bivalent cu simbol benefic dar şi malefic, prin faptul că din el se fac armele războiului şi ale morţii.

În acest sens, se spune că vechii evrei, la construirea Templului regelui David din Ierusalem, nu au folosit fierul. Templul Cerului din Beijing este înălţat tot în acelaşi mod. În tradiţia românească, la construcţia locuinţelor precum şi a bisericilor din lemn nu se foloseau cuie din fier.

Pe de altă parte, în mitologia română fierul este simbolul puterii, al tăriei şi forţei. Urarea de Anul Nou este elocventă: „sorcova, vesela / să trăiţi / sa-mbătrâniţi / tare ca fierul / iute ca oţelul”.

Se crede că acest metal are un caracter sacral, deoarece după unele teorii, primele obiecte din fier au fost făcute din bucăţi de meteoriţi, aşa- zisele „săgeţi ale fulgerului”.

De fier sunt legate numeroase superstiţii, ce însoţeau omul de-a lungul întregii vieţi.

În Muntenia, „dacă femeia nu putea să nască şi se zvârcolea în dureri, bărbatul ei ocolea casa cu un topor în mână, ameninţând sau împlântând două topoare cruciş, în vreun stâlp al cerdacului, ori într-o grindă, ori in prag”. (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile…)

La naştere se pune copilului în leagăn un cuţit, care rămâne acolo până când acesta începe să meargă prin casă de-a buşilea (E. Petrovici, Folclor din Valea Almăjului).

În Banat, când nou-născutul era înfăşat prima oară de moaşe, era legal cu un lanţ de fier „ca să fie tare ca fierul”. (I. A. Candrea, Folclorul medical).

Sursa: Cristea, Iulia Maria. Simbolismul mărțișoarelor tradiționale / Iulia Maria Cristea. // Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri… București, 2007. – P. 75-78.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC

Mărțișorul și Babele


Chiar dacă ni se va părea neobişnuit, mărţişorul, denumit popular şi mărţiguş sau marţ,  gingaşul vestitor al primăverii, micuţul mesajer al prieteniei sau dragostei oferit reprezentantelor sexului frumos este, de fapt, o reminiscenţă a cultului Soarelui, care, sub forma unor datini, credinţe, eresuri şi tradiţii populare, s-a păstrat la noi până în jurul sec. XX.

Fetele şi femeile tinere purtau mărţişoare pentru a sărbători venirea primăverii. ÎnSărbători, traditii, ritualuri, mirturi acelaşi timp, mărţişorul era un adevărat „talisman solar”, cu rol în îndeplinirea unui rit arhaic de înfrumuseţare, născut din credinţa că „cine poartă mărţişor nu va avea pistrui tot anul”.

Cum decurgea acest ritual?

Fetele sau femeile ieşeau de cum se desprimăvăra în grădină sau la câmp, luau mărţişorul şi îl aruncau în sus, spre Soare, zicând:

„Sfinte Soare, sfinte Soare,

dăruescu-ţi mărţişoare,

în n lot iun fereşte

de pistrui ce mă-nnegreşte.

Ia-mi te rog negreţele

Şi dă-mi albețele

fa-mi faţa ca o floare

sfinte Soare, sfinte Soare”.

(R. Vulcănescu, Mitologie română)

De unde vine termenul de mărţişor?

El este legat de numele popular care s-a dat acestei luni de primăvară care, după unii folclorişti, este asociată cu zeul războiului – Marte, deoarece în Imperiul Roman, la Idele Iui Marte, când iarna nu era încă sfârşită şi zăpada de abia se topea, puteau începe campaniile războinice.

Așadar, cele două culori ale mărţişorului – mă refer la şnurul clasic bicolor – ar fi însemnat vitalitate (roşu) şi victorie (alb), apoi s-ar fi crezut că reprezintă purificarea şi inaugurarea (N. A. Ştiucă, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele).

La români și, mai târziu, la scoţieni, exista obiceiul de a se pune la gâtul copiilor un talisman contra deochiului, de formă rotundă, care simboliza Soarele.

Preluată în timp tradiţia, cel mai reprezentativ talisman la români era bănuțul de argint, pe care părinţii îl puneau la gâtul sau mâna copiilor, indiferent de sex, în luna martie – nu cu dată fixă, ci atunci când apărea luna nouă, înainte de răsăritul soarelui, pentru „a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi peste vară să nu-i scuture frigurile”. Acest bănuţ purta numele de mărţişor, iar obiceiul era cunoscut în toate regiunile locuite de români (G. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român). Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, în ultima zi a lunii februarie.

Şnurul de care se agăţa bănuţul reprezenta cele 365 de zile ale anului şi iniţial a fost lacul din două fire răsucite, din lână albă şi neagră, sau albă şi albastră, alcătuind „funia anului” care leagă iarna şi vara. dar reprezintă şi simbolul dualismului, a luptei contrariilor: viaţa care învinge moartea, sănătatea învinge boala, lumina-întunericul.

Legenda spune că această funie ar fi fost împletită de Baba Dochia, în zilele când se urca cu oile pe munte. Asemenea zeiţelor Moire din mitologia greacă, cu Parcele din mitologia romană, cu Laima-Dalia din mitologia ţărilor baltice, similare cu Feele în Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda, sau cu Ursitoarele noastre, care torc firul vieţii la naşterea pruncului, se spune că Baba Dochia toarce firul anului, la „naşterea anului calendaristic” şi străvechiul început de an agrar, adică primăvara.

Credinţa era că cei care purtau mărţişorul „nu vor fi pârliţi de Soare pe timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgostoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi”. (I. Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an). Purtarea mărţişorului, adică a banului găurit, de aur, argint, sau aramă, cm di’ fapt un ritual magic, el trebuia ţinut la gât sau la mână un anumit timp, în funcție de zona etnografică, în unele regiuni până la venirea berzelor, care „trebuiau să ia negreaţă şi să aducă albeaţa”, în altele se scotea cu ocazia unor sărbători de primăvară ca Măcinicii (cei 40 de Mucenici – 9 martie), Floriile, Floriile, Paștele sau Armindenul (sărbătoare cu dată mobilă dedicată zeului vegetaţiei).

Apoi, cu acest ban, fetele cumpărau caş sau brânză şi vin roşu – pentru a fi un an întreg albe la faţă şi roşii în obraz, iar şnurul bicolor era aruncat sau agăţat de un pom fructifer sau arbust înflorit – zarzăr, măr, vişin, cireş, măceş, trandafir etc., şi felul în care-i mergea pomului în tot timpul anului era de bun sau de rău augur pentru proprietara mărţişorului.

O altă legendă, spune că „Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lână din furcă şi, găsind o pară, i-a făcut bortă, legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost de 1 martie şi de atunci s-a lăţit obiceiul”. (Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea).

Pe la mijlocul sec. XIX, amuleta care apăra de boli, deochi, friguri, considerată dătătoare de noroc, sănătate şi bunăstare, a fost adoptată şi de orăşeni, astfel datina s-a păstrat, devenind una dintre cele mai îndrăgite tradiţii neaoş româneşti. În locul banului găurit s-au făcut tot felul de mici figurine – tot cu rol de amuletă, simbolizând norocul – cum ar fi clasica potcoavă, trifoiul cu patru foi, coşarul, buburuza sau, primăvara – ghiocelul, iar în timp imaginaţia creatorilor a devenit foarte fecundă, ne mai având nici o legătură cu semnificaţia iniţială a amuletei.

Şnurul „de arnici şi găitan” a fost înlocuit cu fir de mătase, pâstrându-se culorile roşu/alb, cu înţeles simbolic. Obiceiul s-a extins, 1 martie – Mărţişor devenind o zi în care fiecare reprezentantă a sexului Inimos primeşte acest dar, mai modest sau mai valoros, simbol al primăverii, ni dragostei sau prieteniei.

Chiar dacă semnificaţia lui la oraşe nu se cunoaşte şi în bună parte s-a uitat şi în lumea satului, datina este deosebită, ea ilustrează încă o dată căldură şi gingăşia sufletului neamului nostru.

Sursa: Cristea, Iulia Maria.  Mărțișorul și Babele // Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri… București, 2007. – P. 73-75.