Arhive zilnice: 16 mai 2019

Scriitorul Gabriel García Márquez: „Nu cred că se poate spune că există o cultură latinoamericană formată ca atare”


Gabriel García Márquez, scriitor columbian, câștigător al Premiului Nobel pentru Literată în 1982, s-a născut în Aracataca în anul 1929 și s-a afirmat cu romanul Un veac de singurătate  (1967) ca unul din cei mai mari naratori contemporani.  Aici, ne vorbeşte despre viziunea sa latinoamericană asupra lumii şi se referă la unele mari teme din opera sa, unde tragedia realului şi magia frumuseţii ajung la o dimensiune mitică.

gabriel_garcia_marquez

Interviul a fost realizat de Manuel Osorio, jurnalist peruan.

Coexistenţa diverselor culturi în America Latină produce o sinteză destul de unică şi bogată. Forţa acestui mix cultural este perceptibilă pe întregul continent pentru oamenii care îl locuiesc?

Experienţa mea vastă de scriitor şi contactele mele asidue cu realităţile politice şi sociale diferite mi-au permis să înţeleg mai bine diferite aspecte ale culturii Amiricii Latine, dar acum câțiva ani mi-am dat seama că eram metis.

În călătoriile mele în Africa am descoperit că multe forme populare de artă africană comportă manifestări estetice similare cu cele din ţările din regiunea Caraibe. Această observaţie m-a determinat să văd şi să înţeleg mai bine condiţiile culturii în ţările noastre şi, în general, relaţia care există între anumite elemente ale diferitelor culturi.

Astfel, delimitarea națională a unei culturi și dimensiunea ei de universalitate sunt evidente în același timp. Există un set de legături între popoare fără ca aceștia să fie conștienți de ele în mod necesar.

Aceasta este ceea ce ar putea fi perceput deja în elaborarea romanelor dvs. și că, în cele din urmă, este materialul dvs. propriu?

Când scriam romanele mele nu eram foarte conştient de prezenţa tuturor acestor aspecte pluriculturale, care au venit în mod natural. După povestea  mea precum că, fără să-mi planific în mod special, cărţile mele conţin elemente metizo, care au fost încorporate în conținutul lucrării. După cum am spus, în America Latină sunt prezente culturi diferite care s-au extins pe întreg continentul: culturilor autohtone pre-columbiene li s-au mai adăugat culturile occidentale, africane și anumite contribuții ale Orientului. Din cauza asta, nu cred că se poate afirma că există chiar o cultură „columbiană” sau „mexicană”. Eu am renunţar să mă simt „columbian”; mă simt latinoamerican şi sunt mândru de asta.

Cred că este o premisă falsă să consideri istoria Amercii Latine odată cu cucerirea Spaniei. Nu trebuie să uităm de faptul că formarea naţiunilor sub dominație spaniolă a fost rezultatul deciziei arbitrare a străinului și nu a nevoilor noastre interne și proprii.

Trebuie să analizăm istoria până la cucerirea spaniolă pentru a înţelege mai bine problemele actuale. Frontierele care au fost trasate între ţările latinoamericane nu au servit pentru nimic altceva decât pentru manipulare.  Şi, de fiecare dată când e necesar, apare sentimentul de naţionalism. În mod natural, acestea nu fac decât să ne opunem unii altora, împiedicându-ne să vedem şi să simţim problemele care ne sunt comune. Fiecare ţară are particularităţile sale, dar ceea ce contează în definitiv, este identitatea comună subiacentă.

În cazul ăsta, puteți estima că există o cultură latinoamericană?

Nu cred că se poate spune că există o cultură latinoamericană formată ca atare. De exemplu, în America Centrală, în zona Caraibe, există un aport african care are ca rezultat o cultură diferită de cea a țărilor cu o populație indigenă importantă, cum ar fi Perú sau Mexic. Acest fenomen poate fi văzut în mai multe națiuni din America Latină. Acest fenomen se poate vedea la națiuni diferite din America Latină.

În America de Sud, Venezuela și Columbia au mai mult de-a face cu aspectele culturale ale Caraibelor decât cu indienii andini care există totuși în ambele țări. În Peru ori în Ecuador se observă o situație similară între partea de coastă și cea de munți. Și așa e pe tot continentul.

Aceste aporturi multiple se reunesc și formează bazele culturii întregului continent latinoamerican oferindu-i particularitățile sale, personalitatea sa, și propria sa reprezentativă în relația cu alte culturi ale lumii.

Și, în acest context, ce reprezintă influența spaniolă?

Nu poate fi negat faptul că în America Latină există o prezență puternică a culturii spaniole, împreună cu cultura portugheză în Brazilia. Se găsește în toate manifestările vieții, iar limba spaniolă este limba pe care o vorbim.

Este elementul unei bogății imense, dar, în același timp, al unei bogății controversate și disprețuite, de multe ori. Deși această moștenire face parte din cultura noastră, există în America Latină o rușine falsă pentru tot ce e spaniol, lucru care mi se pare exagerat, periculos și care complică lucrurile. Din contra, eu sunt foarte mândru de acest aport și nu mă incomodează deloc. Astăzi, colonizarea spaniolă nu mai este o problemă. America Latină este făcută din deșeuri europene, dar nu suntem o copie. America Latină este altceva.

De unde a venit dorința de a scrie și povesti aceste istorii ce au dat opere precum Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Cronica unei morți anunțate, Dragoste în vremea holerei?

Eu cred că totul a apărut din cauza nostalgiei.

Nostalgia după țara dvs., ori după copilărie?

Nostalgia de țara mea și nostalgia vieții.

Am avut o copilărie extraordinară, înconjurat de persoane cu o imaginație bogată și încărcate de superstiții, persoane care au trăit în mijlocul unei realități ca bântuit și populat du fantome. Bunica mea îmi povestea seara povești în maniera cea mai naturală din lume, lucruri de care  eram îngrozit.

Bunicul dvs. pare să fi fost un personaj mitic în familie, a fost un personaj-cheie în copilăria pe care a-ți avut-o?

Bunicul meu era un bătrân imens care părea suspendat în timp și în memorie, și eu îl iubeam enorm. Când a murit, eu aveam opt ani; am rămas complet neajutorat. El îmi povestea tot ce a trăit și ce s-a întâmplat în sat și în țară încă din timpuri imemoriale. Îmi povestea în detaliu războaiele la care a participat și masacrele mari ale plantațiilor de banane care au lăsat un gol imens în istoria Columbiei și care s-au întâmplat în anul nașterii mele.

Și mama dvs., a cărei personalitate fabuloasă v-a marcat ca scriitor …?

Este încântătoare. Odată am întrebat-o despre mine, cui îi atribuia talentul fiului său și ea a răspuns fără a clipi din ochi: „Emulsiei lui Scott” [untură de pește]. Este și o anecdotă care a marcat persoana mea: cum suntem câțiva frați i în familie, de fiecare dată când cineva din noi trebuie să zboare cu avionul, ea aprinde o lumânare și se roagă ca să nu pățim nimic. Și cum nu suntem niciodată toți acasă, ultima dat când m-a văzut mi-a spus: „Întotdeauana am o lumânare aprinsă pentru unul din voi care călătorește cu avionul, deși eu nu știu asta”. Toate persoanele din familia mea au avut o importanță mare pentru mine și sunt într-un fel fundalul a ceea ce am scris. Nu am uitat niciodată că sunt fiul grefierului de la Aracataca.

Sunteți originar din regiunea Caraibe și activitatea Dvs. literară se naște în acea realitate uimitoare și deplină. De acolo vine aspectul fantasmagoric, care, totuși, este natural, dacă se poate spune așa, din romanele Dvs. și pe care le-ați făcut faimos în întreaga lume?

Caraibe este o regiune în care există o simbioză perfectă sau una care se manifestă mai clar decât în alte părți ale lumii, e simbioza dintre om, mediul natural și viața de zi cu zi. Am locuit într-un sat uitat în jungla fierbinte din Moravia din Caraibe, în Columbia. Acolo, mirosul de vegetație îți sparge intestinele.

Este o lume în care marea are toate nuanțele de albastru pe care ți le poți imagina, cicloanele ridică casele în aer, oamenii trăiesc sub praf și căldura invadează tot aerul respirabil. Pentru un locuitor al Caraibelor, catastrofele naturale și tragediile umane sunt ca și pâinea de zi cu zi.

Și în mijlocul acelei lumi există și influența puternică a mitologiilor aduse de sclavi, amestecată în mitologie şi eu cred că nu este încă prea târziu pentru a construi o utopie care să ne permită să construim o zonă unde nimeni să nu poată decide pentru ceilalți indieni de pe continent și din imaginația andaluză.

Asta a produs un spirit foarte ciudat, o viziune a vieții care oferă lucrurilor un aspect minunat şi care apare în romanele mele. Este posibil să observi același lucru şi în opera scriitorului din Guatemala, Miguel Angel Asturias, ori în cea a lui Alejo Carpentier din Cuba. Este partea supranaturală a lucrurilor, o realitate care, ca şi în vise, nu este guvernată de legi raționale.

În unul din romanele mele, relatam călătoria improbabilă a Papei într-o localitate din Columbia, inimaginabilă în acea epocă. Totuşi, câţiva ani mai târziu, Papa a efectuat o vizită în Columbia.

Având în vedere influența pe care această lume a exercitat-o asupra dvs. și prezența acelei minunate realități în opera dvs., puteți spune că sunteți un scriitor „fantastic” și „baroc”?

În Caraibe şi, în general, în America Latină, considerăm situaţiile „magice” ca pe o parte integrată a vieţii, a vieţii cotidiene, în aceeaşi manieră a realităţii banale şi actuale.

Credinţa în semne, în telepatie şi în premoniţii, ca şi în nenumărate superstiții și interpretări „fantastice”, ne pare naturală. În cărţile mele, niciodată nu am căutat nici o explicaţie a tuturor acestor fapte, nici o justificare metafizică. Mă consider un scriitor realist şi nimic mai mult.

Europa ar trebui să ne vadă prin propriul trecut. Cine ştie  că în Londra a durat trei sute de ani pentru a-i construi zidurile? Că splendoarea Romei a durat câteva secole pentru a se consolida și că era un rege etrusc care l-a a impus-o în istorie? Că Tenochtitlán, capitala aztecă, la sosirea spaniolilor a fost un oraș mai important decât Parisul?

Europenii cu o vastă gândire, care construiesc o nouă Europă, un continent mult mai uman și mai pur, ar putea să ne ajute cu adevărat dacă ne-ar revigora calea de a ne înțelege. O adevărată solidaritate cu visele și speranțele noastre trebuie concretizată în acte de sprijin pentru poporul care aspiră la o viață proprie în împărtășirea lumii și la care există o adevărată legătură universală.

 Obstacolele vin, în principiu, din exterior sau din interior?

Cred că ar trebui să nu mai credem că violența, mizeria și conflictele istoriei din America Latină sunt rezultatul unei conspirații de mii de kilometri de la casa noastră, ca și cum nu am fi capabili să concepem alt destin decât să trăim în mila popoarelor puternice care domină lumea.

Confruntată cu situația actuală a dezechilibrului, în fața opresiunii, a jafurilor și abandonului, răspunsul nostru este viața. Secolele de război nu au diminuat avantajul tenace al vieții. Cu patruzeci de ani în urmă, scriitorul american William Faulkner a refuzat să accepte posibilitatea sfârșitului omului. Ceea de ce se temea, astăzi știm, nu este altceva decât o simplă posibilitate științifică. Confruntată cu această realitate, într-un moment în care legăturile dintre națiuni se apropie și o nouă eră urmează să se nască, cred că nu este încă prea târziu să construim o utopie care să ne permită să împărtășim o țară unde nimeni nu poate decide pentru ceilalți, în cazul în care oamenii care au fost marginalizați au o nouă oportunitate. O lume în care solidaritatea este cu adevărat posibilă.

Această aspirație se reflectă în opera Dvs., în strânsă legătură cu America Latină și conștientizarea destinului Dvs.

Așa e. Nu poți suporta atât de multă nostalgie și să încerci să descifrezi o țară, să înțelegi un continent atât de mult, fără să te simți legat de ea profund, și de el, și de lume.

Sursa: Entrevista con Gabriel García Márquez [online] [citat 21.03.2019]. Disponibil:  https://es.unesco.org/courier/octobre-1991/entrevista-gabriel-garcia-marquez

 

Pe final, vă invităm să vedeți și expoziția virtuală ce fac referință la opera scriitorului Gabriel García Márquez. O puteți vedea aici.

Traducere de Daniela Gorincioi, șef oficiu Biblioteca Centrală