Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critică literară

Moni Stănilă și (de)venirea basarabeană


Chiar în primul poem care deschide volumul de debut „Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei” (Ninpress-Charmides, București, 2009), Moni Stănilă manifestă un interes sporit pentru spațiul interriveran. Gândul poetei, care a „re(de)venit” în spațiul basarabean, se îndreaptă spre datele concretului politic de atunci: „spre turnul înalt/ în care doarme Voronin”, „peste palatul național” etc. Re(de)venirea basarabeană a poetei născute la Tomești (județul Timiș) se produce cu și într-un „tren sovietic”, așa cum „viaţa mea e un tren în viteză”. Anii devenirii poetice „s-au înghițit ca o matrioșcă”, întreaga existență de până la plecare/ (de)venire pare să fie aglutinată de sosirea în republică, această insulă plutitoare a geopoliticului din ultimii două sute de ani. Volumul configurează mai mult decât un spațiu, tânăra poetă venită de peste Prut investighează o infrastructură umană a locului în care ajunge: „nu mai înţeleg dacă urcăm pe sfatul ţării/ spre atelierul lui ghenadie/ sau dacă sunt singură în faţa oglinzii”. Sunt chipurile oamenilor în care crește revolta: „urmele celor care vor trece seara/ pe puşkin cu pumnii strânşi”, sunt oamenii despre care vorbește, în general, și sunt cei doi interlocutori din poemul dedicat artistului plastic Ghenadie Popescu.

Moni3

Spațiul basarabean în imaginarul poetei este unul metonimic, prin el „s-ar putea să urc spre Siberia”, spre „toată zăpada siberiei”. Putem susține, exagerând chiar, că este vorba despre o obsesie a acelui spațiu-timp: „zăpada s-ar putea să ne acopere cu totul/ departe/ printre fesurile sovietice”. Este mai degrabă fascinația alterității proxime care mereu produce leziuni: „astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii/ o să strivim terasele/ şi o să umplem lumea de copii/ într-o singură noapte/ o să nasc prin fiecare por al pielii/ copiii care mâine vor refuza intrarea în europa/ şi vor fraterniza cu ruşii”. Este conștiința care știe că se află într-un spațiu de pe orbita lui „RAS/ putin”. E și amintirea din copilărie: „undeva în moscova nişte fetiţe cu cordeluţă/ pe scenă/ entuziasmul lor mă zdruncină/ în memorie/ îmi sună un cântec vechi din copilărie”. Astfel, „Ras/ putin” e Celălalt și totodată ceva camuflat adânc în sinele poetic. Apropierea de tata e și ea marcată de acest raport de continuitate: „tata bea vodkă la soare/ mintea mă desenează pe tine/ ca o cămaşă/ stau pe genunchii tăi şi cânţi ruseşte/ despre un câine cuminte/ când îmi linge mâinile”.

Astfel, în „Postoi paravoz…”, Basarabia e un spațiu nou în care se (de)vine. Moldova este echivalentă unei noi (și poate unice) iubiri. Amorul cel nou este primenitor, aproape cathartic. Devenirea personajului liric este una erotică și, totodată, geografică, topografică, mentală. Dogmele și experiențele cele vechi rămân undeva în cealaltă viață, precum fumul de țigară care dispare prin geamul trenului.

În „Sagarmatha” (Tracus Arte, 2012), un poem extins la o carte, Moni Stănilă are nevoie să urce la cotele cele mai înalte ale lumii. De acolo, din acele înălțimi ale timpului și ale spațiului care au fost deja escaladate de om, poeta cuprinde cu privirea întreaga lume, inclusiv un sine al limitei: „mă nasc la capătul răbdării”. Acest capăt al stăpânirii de sine aduce cu el războiul. Vocea debutantei din primul volum, capătă aici conotații bătăioase, deși marea luptă pare să fie dată, în primul rând, cu ființa proprie și apoi cu restul lumii.

Există în acest volum o intensitate aparte care vine dinspre un trecut și un prezent deloc onorabil: „mă înconjor cu morţii din închisorile comuniştilor/ mă acopăr cu slava gropilor comune”; „Aiud – Piteşti – Gherla”. Este absurdul limitării impuse omului de către om: „Antonia ia un cordon de la păpuşile ei/ face din picioarele lor garduri ghimpate”. Sunt închipuirile omenirii despre atotputernicia lor: „trenurile noastre au flori de jur împrejur/ ca nişte sicrie metalice cearşafuri albe şi cruci/ cu pomelnice/ generalii orbi le agită/ mişcând în valuri aerul rece:/ ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ FUKUSHIMA CERNOBÂL”. Un contrast aparte și necesar îl constituie afecțiunea pentru tot ce înseamnă viu, pentru „copacii pe care i-am bandajat”.

Moni4

Vorbim și despre o scriitură a empatiei pentru cei plecați pe drumul neîntoarcerii basarabene: „sunt aici pregătită/ să smulg din drumul Siberiei/ paşii care nu s-au întors”. Poezia se transformă într-un pomelnic al acestora:  „s-au făcut liste cu țăranii moldoveni/ morți în Siberia/ morți în gulag/ morți în foamete”, „mai departe doar morții – cei vii/ cei adevărați/ cei care n-au măturat grâul din poduri străine”. E și un volum în care stau „amestecaţi laolaltă soldaţii şi femeile violate”, e existența din „grădinile preşedinţilor/ seara când masa e pusă/ şi caviarul îmi ademeneşte soldaţii”.

Războiul tuturor împotriva tuturor, iată marea temă la care revine Moni Stănilă. Coborând la vale, din munții tibetani (muntele este un contrafort al unei lumi în derivă aici și în alte volume), „pe cărările muntelui unde mi-am aşezat armata/ sau pe bulevardul Moscovei privind creşterea lentă a cactuşilor/ furia mea e aceeaşi”. E furia neputinței de a înțelege și de a opri acest război: „să ne aşezăm cuminţi/ care pe bulevardul Moscovei/ care între zidurile reci şi ude/ ale Jilavei”. Dar e și necesitatea vitală de a participa. Războiul continuă și în viața de zi cu zi: „două blocuri la Ciocana numai apartamente/ armament sub podele”. E marea bătălie a fiecărei zile cu omenirea anchilozată de ură și resentiment.

Istoria nu mai poate fi un punct de reper în lumea marelui bruiaj. Adevărul este căutat mai degrabă printre oameni, decât printre cărți, aceste artefacte ale gândirii umane: „doar oase şi cărţi de istorie”; „nu citesc istoria din cărţi/ învăţ din gurile bătrânilor la foc/ după izbăvirea zilelor”; „rupeţi pagina de istorie care nu vă convine şi legaţi-o la steaguri”. Istoria este o poveste horror pentru toți: „moldovenii și rușii sunt împărțiți pe istorie/ înainte de Putin și după/ înainte de cedarea Basarabiei și după”. E rostirea care îi face pe toți cei care gândesc să trăiască un profund sentiment de rușine.

Reperăm și o artă a războiului dintre sexe: „două ore şi câteva minute în câmp/ bărbatul seduce femeia războinic/ dacă ea îl acceptă puterea lor e mai mare/ decât a Armatei Roşii/ decât a rachetelor NATO”. E cel mai vechi conflict beligerant care a existat vreodată și a cărui soluție e armistițiul. Și lui poeta îi va dedica toate volumele scrise până acum. Or, altfel nici că putea fi. Marea temă a dragostei e diluată ca o necesitate prin poezia cotidianului, marcă, dar poate și trebuință poetică a generației sale de poeți. În acest sens, e și un război al rutinei urbane: „fiecare caisă/ întreagă şi coaptă/ se striveşte de pământul uscat/ ca un corp tânăr perfect sub roţile/ microbuzelor din centrul Chişinăului/ caisele micuţe şi dulci adunate de pensionarele din bloc/ în găleţi de metal linie de distribuţie pentru finele războiului”.

Există în acest volum-poem o coerență „verticală” care poate fi asigurată doar de poezie. Textul e citit pe orizontală, așa cum e și narativ, dar și pe verticală, căci e, în primul rând, poezie. Această lectură-răscruce permite developarea unor sensuri poetice neașteptate. Și instrumentarul lor este selecția de limbaj, dar și contextul inedit al așezării cuvintelor în poem. Imaginile poetice, curgerea verbală, dar și rupturile, pauzele, interstițiile – toate configurează un volum la care merită a se face referință atunci când vorbim despre noua poezie basarabeană.

Sagarmatha e și o sagă a armatelor de tot felul. O saga despre apropiere și depărtare, despre oroarea și fascinația dușmanului, despre retragere. E și tema insularizării umane: „am crescut pe insule îndepărtate”. Și poeta va reveni peste cinci ani la această temă. Căci ostrovul e marea necesitate umană.

„Colonia fabricii” (Cartea Românească, 2015) e o altă carte-poem și carte-pomelnic în care, din primele pagini, reperăm o lume a celor două războaie mondiale: „Ne‑au luat, ne‑au dus, ne‑au pus să tragem, au tras în noi, ne‑au înfometat şi ne‑au abandonat. În Alpi. Am venit acasă pe jos, doar eu şi un ungur din Dumbrava. El era îndrăgostit.” Este istoria subiectivă care îmbracă haina poeziei: „Noi eram tineri şi flămânzi, străini şi frumoşi, români şi detestaţi”. O reușită și neobișnuită poetică a contrastelor, a opozițiilor neașteptate: tinerețea și foamea, alteritatea și frumusețea, apartenența națională și detestarea. Sau pomii și bărbații – „Acasă merii sunt mai mari, bărbaţii mai puţini. Câte un erou din două în două case”.

Viața e copleșită de istorie și memorie – „dacă ai văzut un război, nu plângi” și aceste tensiuni și stări umane produc implozii sentimentale și poetice, căci altfel nu se poate. Și toate acestea se referă la primul război, căci „În al doilea război nu am fost. Am stat acasă şi am strâns datorii. Pentru impozite, pentru pâine. Şi apoi du‑te: ţi‑a murit feciorul, facem un monument în curtea bisericii. În sat bătrâni şi femei, iar după ’45 se nasc copiii. De ziua mea, în loc de felicitări, amintirile”. Personajele poematice sunt niște depozite de rememorare și comemorare a celor care au existat.

Moni2

Alexandru Pârvoni (1900-1984) din comuna Baloşeşti (județul Severin), primul personaj al poemului, își povestește viața aproape documentar (volumul conține și unele inserturi de acte judecătorești, care, în economia cărții, funcționează întru totul diferit de menirea unui astfel de document). Spre exemplu, lista semnatarilor din adresarea către Ministerul Agriculturii și al Domeniilor poate fi și chiar este citită ca un pomelnic al unor oameni care au existat cândva, al unor vremi apuse.

O lume de după 1945 nu este nici pe deprte una mai bună: „Tot peste ani şi comuniştii, care te silesc să falsifici votările. O să îţi creştem noi nepotul. În Bărăgan. M‑am răzgândit. Daţi‑mi un pix şi câţiva membri de partid”. E omul vechi impus să fie nou: „Şi zile din ce în ce mai înghesuite în sacul cu bine şi bunuri colective, cenuşii”. Și, în această minunată lume nouă, nu întârzie să apară turnătorii: „Notele curg la primărie ca laptele dintr‑un burduf pe care nu ştii cum şi cu ce şi cât mai repede să îl peticeşti, înainte de a‑ţi umple podeaua. Să stea acolo până prinde cheag”; „Vă rugăm să binevoiţi a strânge şi a trimite referinţe despre tov. Sindea Ion din comuna Tomeşti satul Baloşeşti”.

Fuga, retragerea din această lume e una care te readuce în vechile dimensiuni ale existenței românești: „Le spun că nu mai văd. Şi abia acum începe viaţa. Îmi pot lua oile şi să plec dracului departe de toţi. O colibă, trei câini, nepotul – şi după o vreme doi boi”. Adevărata fugă însă din acea lume ideologizată și încolonată este cea în matricea familiei, în existența alături de cei dragi: „Rezumatul vieţii ca o notă de la primărie: participat la război, întors pe jos, neveste, necazuri, arhitect cu trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceaţă, plecat bătrân de acasă câteva ori pe deal la Fărăşeşti, trăit în colibă bine‑mersi, venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste moarte şi fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa pa”.

Urmează Ion (1908-1981) – „Să fii două mii de kilometri, fără arme. Când am ajuns la Zaporojie, eram cu pielea uscată. După marş, după câteva mii din ai noştri lăsaţi pe bucăţi în Bucovina şi Basarabia, nu mai gândeşti cum trebuie”. Neamul își continuă zbuciumul. Istoria vine peste el: „Ruşii ne întâmpinau cu tunuri şi avioane, noi le răspundeam cu patul puştii. De la căldură la îngheţ a fost doar un munte trecut”. Este istoria secolului trecut prin ochii unui om, ai unei familii, ai unei poete descendente a acelei familii: „Am vânat până în Crimeea, apoi am fost vânaţi”. E istoria cu toate apele ei învolburate: „Oamenii duc foame. Comuniştii ne promit case. Macu nu crede. Macu e legionar. M‑a avut în ţeava puştii de câteva ori. Şi eu pe el”. E marea dramă umană redusă la o existență individuală, la marile ei pierderi și zguduiri: „Toţi copiii vii nu valorează cât cel mort, îmi spun”.

Ulitmul în acest pomelnic este Dan (1946-2064). Și Dan e și el un Harap-Alb care îl va întâlni pe omul roșu: „comunistul pentru care până azi mă blestemă de moarte tot satul”. E omul care te încearcă: „Şi taica i‑a spus: du‑te dracu’./ Comunistul a închis botul”. E lumea care mereu îi cere individului să se încadreze: „Alteori mă trimitea colonelul: du‑te, soldat, înscrie‑te în partid şi n‑ai să rămâi căprar. Mă plimbam pe malul mării, să bage dracu’ partidul în ei scrâşneam printre dinţi. La picioare valurile îmi lăsau dâre de sare”. Și încolonarea se producea la toate nivelele sociale: „În fiecare vineri ne scoteau la careu, în faţa şcolii. Pe mine şi pe Pavel de la Bunea. Astea sunt haine, aşa visaţi să deveniţi oameni, stâlpi de nădejde ai socialismului?” Omul se opunea acestei tensiuni opresive: „Noi voiam să fim fii de chiaburi cu uniforme curate”. Sistemul nu îl slăbea: „Stănilă, spune‑i la tată‑tu să îţi plătească internatul! Şi apoi începea cu haina, cu bocancul, cu stâlpul socialismului şi al comunismului şi al clasei muncitoare şi al al al al.”

Poeta mizează iarăși pe contrastul dintre micro- și macrouniversul individului: „Iar eu aici eram mai trist ca oile noastre, ziua îmi străluceau bocancii vechi de luau ochii tuturor trecătorilor şi minţile profesorului de istorie, noaptea spuneam îngeraşul şi strângeam din dinţi. Eu nu plâng. Până într‑o zi”. Încolonarea nu se lăsa și fără traumatisme estetice: „În armată am început să fac bani doar când ne‑au trimis pe şantier. Să ridicăm gloria partidului, clădiri mari şi urâte. După chipul şi asemănarea lor” și acest urât producea angoasa care îl măcina pe om, care îl arunca în alienare. E omul care își pierde reperele: „Noaptea, printr‑un cartier aproape de locul în care azi e piaţa. Fără oi şi fără câine, ce putere aveam eu noaptea într‑un oraş străin?”

Este omul căruia i s-a luat lumea lui, omul izgonit, răpit din universal părinților: „După asta, nu a mai văzut niciodată oile păscând noaptea pe Vârful Padeş. Dacă nu plângi, n‑ai cum să vezi”. Purificarea e prin durere, prin debărăsare de absurdul prezentului. Și aceasta se produce și prin muncă, una aproape sisifică: „Curăţăm şoseaua, văruim prunii şi de la muncă patriotică la gardă patriotică în haine militare. Şi la ziare patriotice, la scânteia patriotică. Cumnatul meu Todor are cărţi interzise”. Subversiunea însă e un anticorp, un vaccin, „Ducem fetele în altă cameră să se joace de‑a cenaclul Flacăra. Noi ascultăm transmisii de la Radio Europa Liberă”. Și finalul nu putea să fie decât tragic: „L‑au împuşcat în cap în 17 decembrie. În februarie l‑au scos din groapa comună, l‑au adus acasă, l‑au expus aşa pe jumătate pământ, cu dinţii la vedere, apoi l‑au îngropat după merit. În cămaşa aia cu picăţele cu care l‑au găsit. Cum era să îl schimbe? Se desfăcea carnea de pe el, chipul eroului”.

În volumul „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni” (Charmides, 2017), chiar dacă „insula” pare să trimită la o experiență reală de vacanță a poetei, ea poate fi citită și ca o metaforă perfectă a unei existențe basarabene. E insularizarea, e retragerea din calea lumii mari. Unicul indicator geografic al cărții este totuși Moldova: „Niciodată în Moldova/ nu ai avut atâta voință, încât să te trezești măcar/ o săptămână la rând/ ca să vezi cum răsare soarele/ peste câteva acoperișuri de stuf”. E insula căutată, dorită, e plaurul avut acasă, dar niciodată trăit până la capăt, e „experiența insulei” ca necesitate. Insula este sinele. Un sine al retragerii în tihnă și iubire, căci „fericirea e în interior”.

Moni 1

Întrezărim în aceste texte o vibrație aparte a poeziei la realitățile umane, una care se transmite și căreia nu poți să nu îi răspunzi. Cititorul constată o fericită întâlnire dintre formă și fond, dintre o frumoasă limbă română și o poeticitate organică, plină de vitalitatea unei poezii care e produsul unei acute sensibilități. Căci poemele acestea nu trăiesc în tihnă, ele zvâcnesc, pulsează, se zbuciumă în matricea cărții. În acest sens, Moni Stănilă e poeta care face o figură aparte în poezia basarabeană și cea română, în general. Afirmăm cu toată încrederea că (de)venirea poetei în spațiul basarabean contribuie din plin la devenirea poeziei române dintre Nistru și Prut și la integrarea ei firească în albia literaturii române de pretitindeni. Moni Stănilă este poeta care va duce poezia noastră mai departe, asta dacă admitem o dialectică a poeticului, una cronologică, conceptuală și estetică. Eu, cel puțin, cred în mișcarea în timp a poeziei și în poeții care o scot mereu din starea de imobilitate!

*

Stănilă, Moni. Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei // Moni Stănilă. – Ninpress-Charmides: Bucureşti, 2009.

Stănilă, Moni. Sagarmatha // Moni Stănilă. – Tracus-Arte: Bucureşti, 2012.

Stănilă, Moni. Colonia fabricii // Moni Stănilă. – Cartea Românească: Bucureşti, 2015.

Stănilă, Moni. O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni // Moni Stănilă. –Charmides: Bistrița, 2017.

*

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, septembrie-octombrie, 2019, p. 78-81, ISSN 0132-6635.