Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critică literară, cultura, literatura, Poezia

Debutul – 7 poeți basarabeni în 7 ani


Propunem mai jos o scurtă trecere în revistă a debuturilor în poezia basarabeană din ultimii șapte ani („ai vacilor grase”). Crieteriul e și unul diacronic, dar, în primul rând, e cel axiologic. Considerăm că debuturile configurează o hartă mentală a noii poezii din spațiul nostru (un fel de futurologie poetică). Însă, atenție, a nu se confunda harta cu teritoriul! Prima contururează o realitate (aici adeseori promisă/ imaginată), a doua este o sumă de date ale realului.

2012 – Filipenii de „pe vremea când Dumnezeu se juca la întrerupător”

„când eram mic am visat cum îl duceam pe Dumnezeu în brațe”

Debutul lui Anatol Grosu cu volumul „Epistola din Filipeni” (Casa de editură Max Blecher, 2012) și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum de la Botoșani (2013) au fost un eveniment pentru literatura noastră interriverană, într-un moment al ei mai dificil, atunci când presa culturală nu apărea din lipsă de finanțare, iar editurile basarabene nu prea aveau posibilitatea să scoată cărți de literatură.

În acest volum, Anatol Grosu e un poet al comparației. Iată câteva paralele percutante și neobișnuite: „să ieși din filipeni și să nu te mai întorci/ așa ca scrisorile pe care le trimiți”, „era înregistrat în cartea roșie/ și păzit/ ca fluturii pe cale de dispariție”, „țuica e ca mierea”, „acolo solomon e veșted precum crinii”, „nenica adormea ca un copilaș”. Este comparația care evită echivocul metaforei pentru a spune tranșant și direct ceva. Axul central al cărții nu este eul poetic, ci nenica. Nenica e „marele tâmplar” al Filipenilor, e Marele Arhitect al unei lumi mici, de „pe vremea când Dumnezeu se juca la întrerupător”, e cel care „poartă în el un dumnezeu mic” și care „n-a ieșit niciodată din filipeni”. Chiar dacă e un univers minuscul, aparent neînsemnat, acolo, „la filipeni se repetă istoria”. Acolo se și naște poezia-incantație – „pentru toți credincioșii pentru toți sărmăneii cu duhul/ pentru toți copilașii pentru toate curvele vameșii și/ mardeiașii”. Filipenii sunt ca un vaccin de la care i se trage o anumită relaționare cu divinitatea: „când eram mic am visat cum îl duceam pe Dumnezeu/ în brațe”.

Nu lipsește în aceste pagini nici tradiționala relație defectuoasă dintre copii și părinți: „și mama nu e mama și tata nu e tata/ pe mine alții m-au crescut”, „numai orfanii își iubesc tații”. Cei doi provoacă suferință, căci viața în sine e suferință: „când trăiam încă în hrușciovcă doi copii și părinții într-o/ cameră și când părinții suspinau chemându-ne încet seara pe nume […]/ plângeam în pernă rugându-mă înger-îngerașului/ să mor eu iar părinții să fie lăsați/ în pace”. Copilăria este Paradisul din care supravieșuiești, este Raiul de ale cărui traume nu poți scăpa toată viața. Reperăm și opoziția Filipeni, un topos al fericirii / lumea urbei, locul unde ești nefericit. O răsturnare de paradigmă a unei literaturi din ce în ce mai urbanizate. Pe fundalul acestui univers aproape idilic, dacă e să nu luăm în calcul acele mici leziuni ale egoului infantil, apar și realitățile politice: „eu eram desant și aveam un pluton/ cu universal soldier cobra batman/ terminator ninja superman chuk norris/ noi am câștigat războiul din transnistria”. Din jocurile copilăriei, te transpui în jocurile vieții celei mari, iar acolo altele sunt regulile, altele realitățile.

Avem în persoana lui Anatol Grosu promisiunea unei poezii inedite, a unui limbaj organic care erupe dintr-o carte care are proprietatea să te facă să revii la ea și acesta e, cu siguranță, un semn al calității. Suntem de ceva timp în așteptarea celui de-al doilea volum, așa cum poetul a demonstrat că știe și poate să scrie.

2013 – Teroristul cu sapa

„grozav de frumos îţi mai stătea în verde”

Volumul de poeme „3 ml de Konfidor” (Casa de Pariuri Literare, 2013) al tânărului poet Ion Buzu conține o poezie a unei mâini care scrie şi, totodată, „are în proprietate 22 de ari de pământ arabil”. Dimensiunea gliei e o capcană, un paratrăsnet textual prin care autorul te implică într-un joc lectural. E o agricultură făcută sub „norul venit din Fukushima infectat cu radiaţie”, aşa încât „apar aluniţe de la razele ultraviolete”. Dimensiunea intoxicaţiei e anunţată deja de titlul cărţii. „Otrava Konfidor” readuce în discuție spaţiul unei poetici funciare, doar că te plasează în peisajul deloc pastelat al florilor de cartofi stropite, un floral al otrăvurilor.

Există o dimensiune a marilor frustrări umane prin prezenţa lui „tyler durden” din romanul şi filmul „Fight Club”. Lumea unui New Age e una ce dezamăgește şi marginalizează umanul, deşi pare a fi o epocă ce îl va ferici pe om. E o lume obiectuală, nu şi obiectivă. Identificăm aici şi „lecţia finală a inutilităţii”, a materialismului debordant al zilei pe care o trăim. E o existenţă livrescă pe care nici măcar clisma din poemul „Holiday session” nu o poate curăţa. E şi o poezie somatică, care conține o frică, o angoasă a corporalităţii virile („Cei slabi să pocnească”), precum teama din preajma „trupului găinii în starea de rigor mortis”.

Relevăm în aceste poeme şi o decanonizare a predecesorilor, dar şi o raportare dialogală la unele modele precum Bukowski, Kafka, Artaud, Hemingway, Céline etc. În „Să te caut pe google” cunoaştem o alteritate căutată nu în transcendental, nu în oniricul poeziei tradiționale, ci în păienjenişul reţelei globale. Există o dimensiune a mizerabilismului literar în aceste rânduri. Influența vine şi de la alți poeți, unii dintre ei afirmaţi în anii ’90 în literatura din Basarabia şi din România. Miasmele scatologice (a se vedea poemul „Putoarea”) înlocuiesc patetismul poeziei florale de ieri, fiind, de fapt, reversul ei. Ieri flori, azi deloc floralul: „mirosul de urină din viaţa mea se întinde pe o rază de 20 m”. Și pe acest fundal vine constatarea estetico-amoroasă: „grozav de frumos îţi mai stătea în verde”. Sistemul referinţelor estetice e schimbat de un „alt sistem,/ acolo unde se grămădeşte hârtia igienică după ce tragi apa”. Verdele frumos, practic unicul, unul care perpetuează cumva dimensiunea vegetalului şi a florarului de ieri reapare în alt poem: „Atunci, când te căutam în toate încăperile,/ apoi te-am zărit, erai îmbrăcată în verde şi ai ieşit”. Verdele e şi o cheie de lectură, fie e haina pe care o poartă fiinţa căutată pe Google, fie e agricultura de unde vine neo-, mai degrabă, pseudosemănătoristul Ion Buzu. E şi dorinţa de killer într-ale scrisului: „vreau să apară o maşină de scris pe masa mea/ să apăs pe taste cu putere/ producând zgomotul unei mitraliere”. Poetul iubeşte şi scrie terorist, în spiritul epocii. Personajul poematic din aceste pagini e un băieţandru care, deja maturizat, vrea să întreţină senzaţia și aparența infantilităţii, de aici şi iresponsabilitatea elaborată: „mă voi uita toată ziua la televizor”. În pofida acestui alter-ego auctorial, Ion Buzu este poetul care propune astăzi o nouă paradigmă de scriitură. Debutul lui este unul simptomatic, căci revenirea la „glie”, la lumea satului pe linia lui Anatol Grosu, chiar şi în forma cea mai avangardist posibilă, este un semn de căutare pe care o parcurge mai noua noastră poezie.

2013 – Poezia ca „spațiu blând…”

„de alții mă tem”

Și după atâta violență verbală din textele altora, Alexandru Cosmescu invocă „un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa” (Cartier, 2013). O carte-(ne)atingere, un volum tantric în care „unii știu să citească/ gesturi și priviri și/ atingeri”, o carte a spațiului și a timpului apropierii. Este o lume populată de câteva personaje-obiecte: geanta, brățara, cuțitul și desigur acel eu care hălăduiește textele-prozopoem(e).

Blândețea nu înlătură însă leziunea și coliziunea cu lumea. Contactul nu se produce între lumea satului și urbe (după cum observăm la alți colegi de generație), ci între eul mic și universul cel mare (lumea de afară). Citim o poezie a unui eu stigmatizat: „m-am uitatat toată ziua la/ palmele mele/ dacă nu apar pete roșii”. Este un sine inevitabil, de care nu scapi, uneori autoflagelant și el, „nu pot fi altceva decât sunt”. Lectura scoate la iveală unele stări psiho-somatice, ipostaze ale unui corp de hârtie care trăiește, vibrează, reverberează cu lumea. Vorbim și despre nevoia de alteritate într-un „pustiu” existențial. Întâlnirea cu Celălalt nu e însă mereu fericită – „oamenii fac zgomot”, ei induc frica. Dragostea sau prietenia sunt însă cele care tratează: „de alții mă tem”, „prezența ta e antipodul fricii/ atingerea ta e antipodul fricii”.

Volumul scoate la iveală gesturile și gândurile care vin dinspre o virilitate empatică: „când mâna mea e în locurile/ plăcerii tale, vreau ca/ mâna mea să fie mâna ta, pentru că/ mâna ta știe mai bine”; „unele părți ale/ corpului meu să fie/ părți ale corpului tău”. Este corporalitatea care îi caută pe ceilalți, „calzi și aproape și buni”. Este mintea care își dorește asocierea cu semenii, „rostesc numele altora înainte de somn”. Dar angoasa nu dispare, este starea unui increat, e fetusul: „singura poziție în/ care pot respira ok noaptea/ singura când/ respirația nu/ șuieră ca/ o macara defectă/ e să-mi las capul pe genunchi”. Unica salvare este atingerea – „tu ai toată/ liniștea de care am nevoie”, „îmi place când mă iei de mână”.

Avem în textele lui Alexandru Cosmescu un caz poetic aparte, așa cum cercetătorul Alexandru Cosmescu știe să se retragă din calea propriei poezii, lăsând ca ea să se declanșeze. Și poezia o face: discret, frapant prin claritate și blând, ca o idee. Căci e o scriitură ideatică, chiar dacă o simți cu întreaga ta epidermă lecturală.

2014 – „Return to Innocence”

„intru în viață pe ușa din spate”

Debutul lui Virgil Botnaru cu volumul „Return to Innocence” (Casa de Pariuri Literare, 2014) punea în evidență un titlu-manifest și un tânăr poet care era conștient de faptul că omul este o ființă a eternei deveniri, pe de o parte, dar și a eternei reveniri, pe de altă parte. Căutarea unei candori a spiritului este mai degrabă un joc poetic, decât o realitate. Întoarcerea totală la o stare pură, nevinovată e imposibilă. Și această carte este un spectacol al acestei neputințe de a reapărea în trecut, o reprezentație a reluărilor de tot felul (vârstele omului, ale speciei și ale literaturii/ culturii).

Dacă congenerii lui practică o poezie mult mai categorică ca exprimare, un limbaj de multe ori terorist, împresurat de concepte anarhice și vădit deconstructiviste, atunci Virgil Botnaru luptă în alte tranșee – cele ale detaliului delicat și ale subtilităților de sens. Preocuparea de detaliu nu este însă una sinonimă cu un fel de contemplare, ci mai degrabă cu o disecție vizuală a lumii și a vieții. Virgil Botnaru fragmentează realitatea, o analizează și o reconfigurează într-o proprie machetă poetică.

E o poezie matură care ar dori să revină/ să pară că revine la inocență. Una care nu poate să scape de lecturi, de formarea filologică a poetului și atunci unica escapadă este ironia, pastișa și desprinderea de marile metafore ale culturii. În poemul „vizită la bătrânul maestru” este schițată o situație dintr-un cotidian academic: „cineva dintre noi dădea buzna/ trântind ușa cu/ curul de perete/ pentru ca mai apoi/ aruncat cu furie peste geam/ incongruentul liric/ să revină/ așteptam judecata dintâi”. Există un spirit divergent în aceste texte, unul care se opune tacit lumii de până la clipa prezentului, cu toate cele pe care le conține: cultură, literatură, existență pur umană – „la terase ieftine/ mușterii cu dantura stricată/ se pronunță critic”. Și, ca o rezistență în fața criticii lor, poetul vine cu titluri în engleză, cu poeme și citate în limba lui Shakespeare. Venim din marea literatură a trecutului! – pare să spună poetul într-un gest demonstrativ, diferența e că noi o citim în original! Voi, marii cititori și maeștri ai noștri, în ce limbă ați citit-o?!

Vorbim despre un poet care mereu se caută – „cred că mi-a rămas identitatea acolo”. Nu este însă un autor care să se elaboreze, să se inventeze din nimic. Își asumă lumea rurală din care vine și face din ea poezie. De acolo preia directețea percutantă a rostirii și expresivitatea sensurilor: „precum eu în copilărie/ când prietena de joacă/ îmi băga mâna/ în buzunarul pantalonilor/ ca într-un cuib de vrăbii/ ce ascundea ouă”; „alună culcată în iarbă/ ca într-o strană” („sexul ei”). Texte profund erotizate în maniera unor poeme soresciene. E senzualitatea unor imagini care devin poezie: „țâțele ei mari/ oftează în tactul lecturii”. Este corporalitatea poetizată de un prezent care se alimentează din fondul de imagini ale trecutului – „ca o lupoaică/ între țâțele căreia/ scâncesc copii abandonați”. O poezie a vorbelor pipărate preluate dintr-un univers al satului, „marie/ dărâm cu scula mesele din berărie”.

Eul poematic participă și el discret la marea deconstrucție a lumii, a lumii celei vechi de până ieri. Poetul vine dinspre marginea satului, dinspre extremitatea „umbrelor balcanice” înspre centru, „intru în viață/ pe ușa din spate”. Marile teme sunt scoase din alergatul lor centrifug. Un fapt este însă cert, în cazul lui Virgil Bitnaru, vorbim despre un autor de luat în calcul. Un calcul al poeticului, cu siguranță.

2015 – Poetica neînsemnătății

„în sat a mai trecut o vară și nimic important”

Volumul lui Victor Țvetov „în lipsa unor lucruri importante” (Casa de Editură Max Blecher, 2015) confirmă ideea marilor filosofi precum că trecerea timpului nu aduce „nimic important”. Evenimentele și lucrurile din spațiul cărții sunt „made în RM”. Marile sensuri și-au pierdut semnificațiile, divinitatea e și ea una de uz casnic – „Dumnezeu niciodată nu a zis să-mi șterg masa”. Spre esențial se vine dinspre margine, dintr-o lume descentralizată.

Citim o poezie a navetistului, una gândită și trăită pe roți, eul constată: „stau mai mereu prin microbuze”, „în interiorul unui microbuz rural/ unde diminețile/ sunt genți imense ticsite în portbagaj”. Mișcarea din punctul A în punctul B presupune o geometrie poetică, o topografie a lumii și a gândurilor. Urbea e și ea disipată și multiplă, „e un oraș în care toți se urmăresc cu privirea”. Iar orașul se află într-o lume postsovietcă, cu „un microbuz sovietic”, cu „un cântar sovietic” și cu un „ospiciu sovietic”. O lume urâtă, din care scapi prin a nu gândi la calitățile ei estetice – „s-a făcut prea dimineață să mă gândesc/ la frumusețea lumii”. Eul populează un univers al contrastelor: „buturuga însângerată și găinile fără cap/ și fericirea e ticsită în fiecare metru pătrat”.

Și în această lume umilă și fără frumusețe, eul decide: „să fiu al naibii de festiv în propria singurătate”. Tot el cultivă o subversiune sănătoasă față de literatură ca practică socială a prezentului: „cât mai multe cărți/ concursuri și festivaluri/ dați-le premii să fie festiv”. Dacă nu e frumos, festiv să fie – asta e ironia de luat în seamă. Un poet conștient de lumea provincială în care se întâmplă toate: „în sat a mai trecut o vară și nimic important”, „dar mai nimic nu se întâmplă”. Volumul e și despe așteptare și amânare: „dragostea poate aștepta”. E o autoironie a neînsemnătății: „să-mi fac popcorn ars uleios și sărat/ de cât de important sunt”. De aici deconectarea de la realitate, „rămân fără tine și mă gândesc/ la deconectare”. Mâna „apasă butoanele în corpul de plastic al tastaturii”. Tastatura e un panou de control al realității.

Victor Țvetov e un autor care mereu învață și salutăm această deschidere spre nou, deși noul nu este neapărat să vină din ziua de mâine. Și ziua de ieri a literaturii poate furniza inovația și experimentul, ține de ochiul minții care o valorifică. Victor Țvetov îl are și știe bine încotro să privească. Așteptăm următorul volum pentru a ne convinge încă o dată de asta.

2015 – „Du-te free”

„toţi vin de undeva, iar undeva-ul te lasă cu sechele”

Cartea poetei Aura Maru „Du-te free” (Cartier, 2015) este mai mult decât un simplu volum de poezie, e o promisiune. Tema centrală a cărţii este cea a unui Homo Viator. Vocea poematică mărturiseşte: „fac surfing pe flăcări”, „alerg/ în echilibru/ instabil”. Ies în relief ipostaze umane ale dezrădăcinării sau, mai bine zis, ale ruperii voite de rădăcini: „kinoterapeutul întreabă/ tu de ce/ nu încapi/ în niciun oraş” şi răspunsul vine: „oraşele astea greţos de curate”.

Omul călător pleacă, mereu pleacă undeva, este un individ modular ca şi cel din cărţile lui Toffler. Obsesia: „te desparţi/ te desparţi”, este chiar o obsesie poetică: „mulţi ani/ am căutat un singur poem/ se numea rondelul despărţirii”. Viaţa pare a fi privită ludic, dar este o aparenţă, drama existenţei călătoare poartă o mască: „ziua în care plec pentru totdeauna îi văd pe toţi legaţi/ ca în jocul împărate împărate dă-ne un soldat –/ unde nu înţelegi niciodată dacă unindu-se corpurile/ ţin alt corp să nu cadă sau îl opresc să zboare”. Este depărtarea în timp și în spațiu: „să treacă să treacă mai mult timp de când am plecat/ iar eu voi avea grijă să merg cât mai departe”.

Acest volum încearcă să înfățișeze o lume reală şi mentală: „s-ar putea spune […] că e o chestie de geografie”. Cu harta în faţă, ni se spune: „bineînţeles că o să ajung într-o zi înapoi acasă/ dacă merg spre vest”, unul din clişeele „excursionistului perfect”, acasă, acolo în est unde nu avem oceane, „avem o mare mică dar ca s-o vezi tre’ să mai treci/ nişte hotare”. Navetistul, care circulă între sat și oraș din volumele altor colegi de generație, în cazul Aurei Maru, face naveta între continente și civilizații. Vorbim şi despre o matrice (im)proprie de identificare, un spaţiu din care se porneşte, din care se devine în mod fractalic: „vorbim povestim/ trecem prutul”, apa care produce identităţi şi propulsează spre „românia/ o noţiune foarte abstractă”, ca să se ajungă mai apoi acolo „pe malul hudsonului […] nu eşti în românia/ într-adevăr nu eşti”. Eul acestei cărţi posedă o „formă minimă de identitate”, una care vine din „europa de est”.

Omul călător posedă un passe-partout, „am paşaportul albastru şi certificatul galben/ mai trebuie roşu?” Cromatica este una a tricolorului şi a vieţii. Aura Maru pune întrebări mai mult decât poetice, ea punctează problemele omului de azi: acele „călătorii fotoşopate” ca şi întreaga noastră existenţă, „ce se va întâmpla dacă ne vom opri deodată”, „toţi vin de undeva, iar undeva-ul/ te lasă cu sechele” – iată întrebările retorice ale cărţii. Este şi o poezie cu xanax.

Reperezi în aceste pagini şi unele fragmente de meditaţii cultural-antropologice, cumva eterogene în economia volumului, dar deloc deranjante, mai ales că vin pe final şi pot fi citite şi ca nişte anexe, ne-o permite schimbarea stilisticii, a expresiei şi chiar a punctuaţiei. Aura Maru face parte dintre poeţii care consideră că nu scrii dacă nu ai ce spune. Autoarea constată că în plin consumerism şi materialism (de duty free), în plină epocă a preocupării de trivial, poezia devine o religie (practicată, nu declarată şi declamată), o dimensiune transcedentală a umanului. Poeta are o bună pregătire filologică, o serioasă experienţă culturală şi civilizaţională. Or, tinereţea autoarei nu exclude un background serios într-un domeniu mai mult decât interdisciplinar, cel al realităţii identitare. Am toată încrederea în ceea ce face Aura Maru. Poezia ei are tot creditul meu critic şi poetic.

2018 – „Ei confundau librăria cu libertatea”

„rescriu scenarii de revoluții”

„Ei confundau librăria cu libertatea” (ARC, 2018) de Ioana Isac este un volum care aduce o viziune proaspătă asupra poeziei și a lumii. Poeta se întreabă despre „literatura de până la…”, invocând „generația ochiului al treilea” și „generația abia tangibilului”. Ea înțelege că vechile metafore s-au uzat, că lumea este alta, că Marile Povestiri s-au relatat („flori fără… miros/ erau rupte din romanele noastre preferate”), că volumele de belles lettres s-au cam scris de mult și din poezia pastelată a secolelor trecute au rămas doar niște „flori uscate”, „fără petale și miros”, cu „petale puse la naftalină”. Identificăm conștientizarea unei perisabilități continue a scrisului: „avioane cu poezii moarte”, „poezii scrise și uitate până la noi”. O stare apocaliptică a unui sfârșit de lume a Logosului – „cărțile nu vor rămâne decât umbrele pentru ploaie”.

Dar Ioana Isac este, totodată, o tânără care a știut să învețe la vechea școală trecerea spre scriitura unor poetae novi. Poezia ei este o formă de libertate într-o lume în care și cartea, ca și toate celelalte, este un produs vandabil. De aici și verdictul: „nu sunt poet ci/ un mecanism de aranjare a cuvintelor”. Un mecanism poetic într-o lume a confuziei și bruiajului: „…ei confundau librăria cu libertatea”. Revolta e deja una de hârtie, după marile dezamăgiri ale generațiilor de poeți din Piața Marii Adunări Naționale. Totuși eul din pagină constată – „rescriu scenarii de revoluții”. Revolta este prezentă, deși nu e țipată: „un sistem-bufonadă/ cu oameni măcerați de ploaie”, cu „oameni eronați”. Arta e salvarea, așa cum „nu sunt în detenție/ cei ce pictează/ cei ce cântă/ cei ce scriu/ cei ce n-au societate”. O carte divergentă față de trecut, una care caută libertatea, inclusiv „libertățile/ pisicilor de altă culoare”. Până la urmă, rămâne unica libertate, cea de „a citi și a scrie”. Deși redundant revine întrebarea retorică: „oare libertate ar însemna literatură?”

Pe lângă faptul că este un frumos volum de poezie autentică, placheta este și un manifest al tânărului cititor care are o relație aproape obiectuală cu pagina lecturată: „o cumperi pe prima căzută sub ochi”. Eul citește și trăiește poezie, învățând, totodată, lecția detașării: „ardeți ce-am scris”. Pe lângă toate acestea, expuse mai sus, este vorba de un elegant volum care respiră și trăiește iubire. Căci poezia e în primul rând trăire și pe urmă toate celelalte. Ioana Isac o știe și o scrie din plin.

Grosu, Anatol. Epistola din Filipeni // Anatol Grosu. – Casa de editură Max Blecher: Bistrița, 2012.

Buzu, Ion. 3 ml de Konfidor // Ion Buzu. – Casa de Pariuri Literare: București, 2013.

Cosmescu, Alexandru. Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa // Alexandru Cosmescu. – Cartier: Chișinău, 2013.

Botnaru, Virgil. Return to Innocence // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2014.

Țvetov, Victor. În lipsa unor lucruri importante // Victor Țvetov. – Casa de editură Max Blecher: Bistrița, 2015.

Maru, Aura. Du-te free // Aura Maru. – Cartier: Chișinău, 2015.

Isac, Ioana. Ei confundau librăria cu libertatea // Ioana Isac. – ARC: Chișinău, 2018.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din revista ieșeană „Scriptor”, p. 86-90, martie-aprilie 2020, ISSN: 2393-0888.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s