Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critica literara, literatura, Poezia

kirilă și lumea de plastic


Am citit recent volumul de poeme „kirilă” (Tracus Arte, București, 2017) semnat de bucureștianul Teodor Dună. Nu am scris despre acest volum la momentul apariției lui și aceasta se explică, din păcate, prin încă defectuoasa circulație a cărților în spațiul nostru românesc. Lectura cărții spulberă din start ideea că poezia de azi este, în mare parte, una narativă și cotidiană. Deși aceste calități nu pot fi considerate un derapaj al poeticului după ce „marile Povestiri” au tot fost relatate. În prozopoemul lui Teodor Dună poezia e din plin la ea acasă prin tot ce se întâmplă între aceste coperte.

Din primele pagini ești copleșit de existența poematică a lui kirilă, un solitar care se uită la lume cu ochii unui copil uimit de tot și de toate. În fața coliviei „lucrurilor bruște și de neînțeles”, „un copil desculț iese din kirilă”. E un taciturn – „și kirilă, din partea cea mai îndepărtată a tăcerii, a început să plângă”. Personajul poematic e un kafkian domn K(irilă), căruia „de buze îi atârnă capetele rupte ale oricărei vorbiri”. Este individul care cumulează contrastele, „polul nord s-a lipit de polul sud și s-au mutat în kirilă”. E omul respins: „ei i-au spus/ «pleacă» și «du-te dracului». pe cuvintele astea nu le-a/ luat cu el. le-a lăsat pe frunzele uscate din parc, să ningă/ peste ele”. Sunt sechelele lăsate de cuvinte. În acest sens, constatăm aici o estetică a traumei, „m-a durut și a curs mult sânge, însă rănile sunt acum/ frumoase. noaptea, rănile mele se văd bine. în ele pâlpâie/ funigei lățoși de lumină”. Astfel, apare necesitatea de a opera o însuflețire a lumii, o scăldare în lumină a acesteia sau o escapadă în oniric din ea, „în visul de dinăuntrul visului”. Obiectele prind viață: „s-a așezat lângă sufletul tensiometrului, lângă/ sufletul patului, lângă sufletul pungii de plastic, lângă/ toate sufletele lui dragi și înspăimântătoare”.

Vorbim despre o carte-puzzle: istoria vieții lui kirilă este întreruptă de fragmente scrise cu italic, care, inițial, sunt citite drept un jurnal poetic al personajului. Addenda relevă însă că urmează „singurul poem scris de kirilă”. Și atunci apare întrebarea: a cui este vocea din acele secvențe scrise la persoana întâi. Un alter ego? Toate se întâmplă într-o lume de plastic, chiar dacă „kirilă e doar kirilă”, chiar dacă „kirilă e obosit de kirilă” și chiar dacă „kirilă strigă că e doar kirilă”. Toate se pierd în universul marelui bruiaj: „a apărut imediat opinia publică. avea multe guri care/ bolboroseau. avea în loc de urechi tot guri”. Și, în această dimensiune a marelui zgomot, soluția este uitarea de sine, uitarea de toate. Și poemul despre kirilă este o formă mnemonică a detașării de „memoria infernală a lucrurilor care nu s-au întâmplat”. Sunt „tehnicile străvechi ale uitării”. Bețivașul și îngerașul din poem reprezintă acele stări (uneori necesare) ale dedublării umane. Erosul le-ar putea salva pe toate, dar el e aproape un accident (al suflatului în păpădii) în această solitudine umană – „pentru că doar liniile trupului femeiesc/ ar putea umbri,/ fie și pentru o clipă, formele sticluțelor”.

În lumea plasticului, a lipsei de afecțiune și înțelegere, în „mormanul de lucruri”, în beție, ești singur. Și iubirile, în mare parte, sunt anorganice: „femeia kirilă e în/ brațele lui kirilă […]/ își ridică pleoapele/ cu degetele și vede că ține strâns la piept o pungă/ murdară, cu două buze încrețite de plastic roșu”. Apar și „zeci de mirese, de parcă ar fi explodat o fabrică de/ pungi albe”. Frumosul e și el anorganic, e în „vaza cu flori de plastic”. E prezentă „singurătatea țărilor, singurătatea meduzei, singurătatea chiuvetei/ toate singurătățile se adună în singurătatea lui kirilă și el/ vrea să stea în singurătatea lui”. Căci e „un kirilă neterminat”, unul „cu mintea unui/ autist blocat în fericire”. Fericirea e și ea din alte lumi, „când e fericit, lui kirilă îi plac cimitirele”. Verdictul – poți rămâne om doar prin plâns: „a început să plângă/ și nu s-a mai oprit din plâns niciodată”.

Cu siguranță, „kirilă” este volumul care, pe lângă faptul că este scris de un poet de primă linie a literaturii române de azi, reprezintă o carte-diagnostic, un diagnostic al lumii în care trăim. Și poezia bună asta știe să facă – să transpună cu dexteritate stări umane într-o lume sub vremuri (de plastic).

*

Dună, Teodor. kirilă. // Teodor Dună, București: Tracus Arte, 2017.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, ianuarie, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s