Publicat în Chisinau, cultura, istoria românilor, epoca contemporană, istorie

Martor la Unire. General doctor IULIAN POPIŞTEANU


În fondurile Arhivelor Naţionale, în fosta Arhivă a C.C. al P.C.R., se află păstrat un document intitulat Amintiri de general dr. Iulian Popişteanu, fost medic şef al Ambulanţei Diviziei 11, în timpul campaniei 1916-1918. Este datat „Bucureşti, 2 martie 1938”.

Despre autor am găsit foarte puţine date. Nu apare în Anuarul Armatei din anii 1926-1927 şi 1927- 1928. Am presupus că a fost toată viaţa ofiţer de rezervă. Singurele anuare în care apar ofiţerii de rezervă sunt cele de dinainte de Marele Război. în Anuarul Armatei din anul 1915, la pagina 874, este menţionat maiorul medic în rezervă Iulian Em. Popişteanu, din Comandamentul teritorial, născut la 8/20 iulie 1875, având vechimea în grad din ziua de 10/23 mai 1913. Din documentul nr. 19/1928, din 21 decembrie, păstrat în Fondul Casei Regale, Documente oficiale, aflăm că generalul medic Iulian Popişteanu era administrator al Oficiului Naţional I.O.V.R. şi ne-a lăsat un Tabel numeric de invalizi de război, grade inferioare, admişi ca mari mutilaţi de Comisiunea Centrală de revizuire pentru acordarea sporului la pensie hotărât prin Jurnalul Consiliului de Miniştri n. 712/1928.

Reproducem în continuare fragmente din acest document. Am cuprins între paranteze drepte o serie de precizări.

Sorin Cristescu

Pe ghemul nesfârşit al vremii s-au depănat an cu an de-a rândul, la număr 20 de atunci, de când Divizia 11, de sub comanda regretatului general Emest Broşteanu (Magazin istoric, nr. 1-3/2018), aflată pe frontul Mărăşeştilor, a primit ordinul să treacă Prutul şi să ocupe partea de nord şi de mijloc a Basarabiei.

Eram medicul şef al Ambulanţei acelei divizii şi în ziua de 4 ianuarie 1918 am primit şi eu ordinul să părăsesc cu formaţiunea sanitară pe care o comandam localitatea Păuneşti din judeţul

Putna şi să mă pun în marş chiar a doua zi de dimineaţă către oraşul Huşi, către care Cuartierul diviziei se şi îndreptase.

În acel timp se răspândise printre soldaţi un svon ciudat – lansat nu se ştie de cine – că armata română va lua drumul Mesopotamiei [ideea ca armata română să plece prin Caucaz spre Mesopotamia, pentru a evita efectele unei păci separate cu Puterile Centrale, a fost susţinută în consiliile de coroană de atunci de Take Ionescu] şi al iobăgiei.

Când însă am explicat trupei de sub comanda mea – în număr de 800 de oameni, gradaţi şi soldaţi – că trecem Prutul pentru ca să ne unim cu fraţii noştri moldoveni din Basarabia, robiţi de muscal de peste 100 de ani, şi să ne mărim astfel ţara noastră, orice urmă de îndoială, de grije, de tristeţe şi ezitare a dispărut ca prin farmec; un „ura” formidabil a acoperit ultimele mele cuvinte şi o bucurie de nedescris a cuprins toate inimile.

De la Huşi aveam ordinul să urmez spre nord malul dreal Prutului până la satul Scopoşeni, pe unde se hotărâse să trecem acest râu şi să intrăm în Basarabia pentru a ne urma calea spre Chişinău.

De la Huşi Ambulanţa divizionară s-a încolonat şi cu Cuartierul diviziei […] în ziua de 8 ianuarie am sosit în localitatea de unde trebuia să trecem şi noi în Basarabia.

Pe malul stâng al Prutului satul Nemţeni era legat de Scopoşeni printr-un pod de vase. Mai mulţi ofiţeri români de la Ambulanţă şi de la Cuartier, în majoritate medici şi farmacişti – între cari subsemnatul şi maiorul Bălțeanu. Comandantul Cuarierului completamente nearmaţi, am trecut singuri şi fără nicio trupă Prutul, cu scopul de a vizita şi noi, cu un moment mai devreme, o localitate a fraţilor noştri basarabeni.

Nici prin gând nu ne-a trecut că acolo se găsea un cuib bolşevic, care ne-a făcut o primire cum nu se putea mai tragică. Ameninţaţi să fim arestaţi de ei şi ucişi, ne-am retras în pripă peste Prut, mai înainte ca salul să prindă de veste şi să fim înconjuraţi de bolşevici. Oricine îşi poate închipui ce s-ar fi ales de biata noastră trupă rămasă fără conducători.

De altfel, în momentul în care pusesem piciorul pe pod, ca să trecem la noi, cei 12 jandarmi din garda Cuartierului, anunţaţi nu ştiu de cine de pericolul în care ne aflam, veneau în pas alergător în ajutorul nostru.

Faţă cu acest incident, trecerea Prutului prin acest punct devenea imposibilă şi periculoasă, deoarece duceam cu noi tezaurul diviziei – în casieria căruia se alia mai bine de 3.500.000 lei, sumă care pe acele vremuri reprezenta o valoare însemnată – şi cum ca trupă de apărare nu aveam decât pe cei 12 jandarmi şi 70 de arme model 1877, la soldaţii mei, restul fiind compus numai din sanitari şi brancardieri, armaţi cu tărgi şi genţi cu pansament, împreună cu maiorul Bălteanu am găsit nimerit să mergem la oficiul telegrafic de la Răducăneni, de unde să anunţăm la Iaşi cele întâmplate.

Tot prin fir telegrafic Marele Cuartier ne-a ordonat să ne urmăm calea pe malul românesc al Prutului până la Ungheni, pe unde să trecem în Basarabia, după ce ne va sosi acolo o companie de infanterie cu mitraliere, pentru a ne servi de apărare contra vreunui eventual atac bolşevic.

Într-adevăr, sosiţi la Ungheni, am găsit compania promisă, sub comanda unui ager căpitan, al cărui nume regret că nu-l mai reţin.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am trecut Prutul, în uralele entuziaste ale trupelor de sub comanda noastră, îndreptându-ne spre satul Pârliţa, unde aveam ordinul să facem etapa de amiazi. Pe înălţimile care domină dinspre nord-vest această localitate avusese loc în dimineaţa acelei zile un bâlci, un iarmaroc. De la noi din vale se vedea pe creasta dealului un număr însemnat de oameni, cari forfoteau de colo până colo.

Îndată ce această lume zări trupele noastre poposite în marginea drumului şi gata de a lua hrana de amiazi, ca un puhoi se repezi la vale, îndreptându-se spre noi. în fruntea lor un om voinic, destul de tânăr, cu o mustaţă mare, blondă, îmbrăcat jumătate civil, jumătate militar, cu o ţurcană albă de oaie, de model rusesc, veston civil, pantaloni roşii de cavalerist rus şi cizme cu pinteni. Se apropie şi mai mult de ai noştri şi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu o atitudine provo-cătoare, ne adresă următoarele cuvinte:

–           Ce căutaţi aici la noi? Cine v-a chemat şi ce vreţi?

–           Am fost chemaţi de fraţii noştri basarabeni – i se răspunse de noi.

–           Basarabenii, fraţi cu voi, nişte ţigani!?! – îndrăzni să mai zică omul nostru. Vom telefona imediat la Bălţi – continuă el – şi o să vă placă ce o să păţiţi!

Dar nu apucă să termine bine vorba voinicosul nostru bolşevic – căci bolşevic era, din nenorocire, deşi român basarabean – şi căpitanul, comandantul companiei noastre de infanterie, care în acest timp se apropiase de el, îi şi arse pe neaşteptate o pereche de palme zdravene, olteneşti, care îl lungi pe voinic la pământ cu capul în jos şi cu picioarele împin-tenate în sus!

În acelaşi timp, bravul căpitan ordonă:

–           Mitralierele în poziţie!

Nici nu ştiu când s-a sculat de jos amicul bolşevic şi a rupt-o de fugă la deal, urmat de toată omenirea de la bâlciu – care însuma mai multe sute de oameni – şi care a pus mult mai puţin timp ca să ajungă în vârful dealului şi de acolo să se facă nevăzută decât pusese ca să coboare de la deal la vale!

După acest mic şi hazliu incident şi după terminarea popasului, ne-am îndreptat, urmând drumul care mărgineşte calea ferată Ungheni Chişinău, către această din urmă localitate şi, după trei popasuri de noapte – primul în gara Comeşli, unde, chiar în faţa staţiei, am văzut mormintele proaspete ale doi ofiţeri superiori ruşi, ucişi de soldaţii lor bolşevizaţi; al doilea în târguşorul Călăraşi, atât de curat şi de bine pavat, încât a trebuit să uzez de calul meu de călărie pentru ca să ajung de la gazda mea la popotă, altfel fiind ameninţat să mă înec în mocirla din drum, şi ultimul în gara Străşeni –, în după-amiaza zilei de 13 ianuarie ne-am făcut apariţiunea pe înălţimile cari domină dinspre sud-vest frumoasa capitală a Basarabiei.

De la Ungheni la Chişinău, drumul variat prin ondula-ţiunile de teren, cari desfată privirea călătorului şi îl fac să uite de lipsa de căi de comunicaţie în bune condiţiuni, se opreşte deodată pe aceste înălţimi ale Chişinăului, pentru ca în faţa drumeţului să se desfăşoare o privelişte panoramică.

Scoborâm încet panta dealului şi către seară ne aflăm la porţile Chişinăului.

Suntem încartiruiţi în clădirea monumentală a Şcolii Eparhiale de fete, care fusese evacuată pentru primirea noastră. împreună cu un batalion din regimentul de infanterie comandat de colonelul Pomponiu.

Vizita de a doua zi dimineaţa pe care am făcut-o oraşului ne-a lăsat la toţi una din cele mai plăcute impresiuni. îndeosebi catedrala, unde am asistat la oficierea serviciului religios şi unde am admirat măreţia slujbei divine şi frumuseţea corului basarabean, condus de părintele Berzowski, ne-a lăsat o amintire care nu se va şterge niciodată. Nu mai vorbesc de frumuseţea şcolilor şi de grija pusă în igiena şi confortul lor, cari nu lăsau nimic de dorit. Nu voi uita băile de marmoră albă, somptuoase şi strălucitoare de curăţenie, de la Şcoala eparhială de fete. Dar liceele!… Dar spitalul, înzestrat cu tot ceea ce trebuia la serviciul chirurgical, pentru a face faţă oricărui fel de intervenţiune!

Mi-a plăcut atelierul de ortopedie şi proteze ataşat acestui serviciu, unde se confecţiona cu multă artă şi multă îngrijire orice fel de proteză necesară bolnavilor operaţi în spital.

O bună şi frumoasă im-presiune mi-a lăsat clădirea aşa-numită pe atunci „Serafimovski Dom”, construită, după cum am fost informat, numai din contribuţiunea preoţilor basarabeni.

Neştearsă îmi va rămâne în amintire o seară petrecută în această clădire cu ocazia întrunirii comitetului şcolar al Şcoalei eparhiale de fete, la care fusesem invitat pentru a lua în primire materialul aflat în clădirea acelei şcoli, care acum ne servea de cuartier.

La plecare, un cor de îngeri, venit parcă din Cer, îmi atrase atenţiunea. Era o rugăciune Tatăl nostru, cântat numai de fete, în patru voci. Neînchipuit de frumos!… Măreţ, minunat, încântător, cum numai la corurile din Basarabia se poate auzi. Mi s-a explicat că era corul elevelor de la şcoala evacuată pentru noi, acum internate provizoriu la „Serafimovski Dom”.

Tot ca amintire plăcută, spitalul de alienaţi de la Costiujeni, pe care l-am vizitat cu toţi medicii din ambianţa diviziei. Am fost priiţi şi conduşi în interiorul spitalului cu multă afabilitate d-na dr. Alistar (Magazin ric, nr. 3/1993), pe atunci medic la acel spital. Femeie plină de energie şi inițiavă, doamna dr. Alistar care făcuse parte din mişcarea revoluţionară contra dominației ruseşti, pentru care fusese închisă şi ameninţată de a fi executată dat toate explicațiunile necesare în privinţa spitalului.

Ajunși cu vizita la secţia „femeilor agitate” – unde, într-un salon destul de spaţios, erau internate un însemnat număr de nenorocite bolnave – care făceau un zgomot infernal – şi cum ştiam că doamna dr. Alistar era deputată în Sfatul Ţărei, mi-am permis să fac o glumă:

Iată. doamnă doctor – îi zisei, arătându-i pe acele bolnave cari ţipau şi se agitau Camera deputaţilor femei.

La care, doamna doctor Alistar, fără să se supere îmi răspunse:

Lasă, că nici d-voastră, bărbaţii, nu sunteţi mai liniştiţi!…

Şi într-adevăr, după cum s-a prezentat Adunarea Deputaţilor noştri de după război, dacă m-aş fi întâlnit cu doamna dr. Alistar, domnia sa ar fi avut toată dreptatea să-mi spună:

– Ei, ai văzut, domnule, că am avut eu dreptate când v-am spus că şi d-voastră bărbaţii sunteţi mult mai gălăgioşi şi mai impulsivi decât femeile?…

Noroc că de atunci nu am mai avut ocazia să o întâlnesc şi astfel am scăpat de dojana meritată.

Ţin însă să afirm că atunci am plecat de la acel spital cu cea mai frumoasă impresiune, atât în ce priveşte administrarea şi organizarea lui, cât şi din punctul de vedere al îngrijirii bolnavilor spitalizaţi acolo.

Ziua de 24 ianuarie – zi în care serbam Unirea Principatelor Române – ne-a găsit sub o mică stare de îngrijorare, căci în ajun, din motive cari nu sunt în com-petinţa mea de a fi judecate, pierduserăm oraşul Tighina, în cari, pe podul de peste Nistru, ce fusese lăsat intact, pătrunseseră bolşevicii din Tiraspol. Peste două zile însă, trupele noastre reluară Tighina şi distruseră podul.

Cu toată această îngrijorare, ziua de 24 ianuarie a fost serbată cu mult fast şi cu destulă animaţie în localul Cazinoului nobilimii din Chişinău. După cuvântările de rigoare, ţinute de generalul Broşteanu şi alţi ofiţeri din divizie, a luat cuvântul o tânără şi frumoasă elevă, româncă basarabeană, din cursul superior al Şcoalei eparhiale, cred, şi într-o caldă şi duioasă cuvântare a mulţumit trupelor române că a scăpat Basarabia de urgia bolşevică. A fost un moment de sublimă înălţare sufletească!… Numai noi, cari am avut fericirea şi norocul de a trăi acel moment, ne putem da seama de măreţia lui. Generalul Broşteanu, cu lacrimile în ochi, a îmbrăţişat pe frumoasa elevă. Acelaşi gest şi din partea generalului Vuillemin, din Misiunea Franceză, care se afla de faţă. Deşi cu ochii scăldaţi în lacrimi, tare ne-ar fi plăcut şi nouă, cestorlalţi, să sărutăm pe inimoasa şcolăriţă! Dar… pofta’n cui!…

După terminarea cuvântărilor am încins cu toţii o horă mare în piaţa din faţa cazinoului horă la care au luat parte generalii Broşteanu şi Vuillemin, toţi ofiţerii prezenţi, oficialităţile şi boierimea basarabeană, precum şi elevele şi elevii şcoalelor secundare, veniţi să serbeze cu noi „Unirea ţărilor Române”! Entuziasmul a fost de nedescris!

Încă o amintire plăcută din Chişinău – aceasta însă de natură culinară şi gastronomică – o păstrez de la aşa-zisele „blini”. Delicios preparat, pe care ni l-a servit la un dejun cuvioşia sa părintele Berzowski, a cărui primire în familia cuvioşiei sale a fost de o duioşie şi delicateţe remarcabile. De altfel, aceeaşi duioasă amintire păstrez şi de primirile noastre din familiile de Herţa, Botezatu, Cerchez, Şeptilici etc., precum şi de serbările dale în cinstea noastră în sala Teatrului Naţional.

În fine, ziua de 27 Martie 1918!

Dis-de-dimineaţă, oraşul frumos pavoazat cu tricolorul românesc şi o mulţime imensă, în haine de sărbătoare, îngrămădită pe tot parcursul drumului de la gară în oraş, aşteaptă cu nerăbdare sosirea lui Alexandru Marghiloman, prim-ministrul României.

Pe la orele 9.30, Marghiloman soseşte în gara Chişinău şi, într-un frumos echipaj, precedat şi urmat de câte un escadron de roşiori în mare ţinută de ceremonie, îşi face intrarea în oraş, în uralele nesfârşite ale mulţimii.

După-amiază, şedinţa solemnă a Sfatului Ţării, în care urma să se hotărască unirea cu Patria mumă.

Încă de la orele trei toată ofiţerimea Diviziei.il aflătoare în Chişinău şi o companie de onoare se afla adunată în curtea Seminarului teologic, în clădirea căruia era instalat comandamentul garnizoanei.

După discuţiuni destul de aprinse şi pline de un înflăcărat patriotism, la cari au luat parte cele mai distinse personalităţi basarabene, între cari Ion Inculeţ, Pelivan, dr. Petre Cazacu, Pan Halippa etc. etc., către sfârşitul după-amiezii primim vestea că unirea Basarabiei cu Patria mumă fusese votată cu unanimitate de deputaţii din Sfatul Ţării [în realitate, au fost 86 de voturi pentru unire, trei împotrivă şi 36 de deputaţi s-au abţinut]. Cu sfârşitul zilei se sfârşise şi robia muscălească!…

Imediat trecem cu toţii în Biserica Soborului, unde după puţin timp sosesc deputaţii Basarabiei şi, în urmă, Alexandru Marghiloman cu generalul Broşteanu.

Se oficiază un Te Deum de către Arhimandritul Gurie, înconjurat de un sobor de preoţi.

Măreţia momentului nu se poate descrie în cuvinte, căci ele n-ar putea reda nici pe departe nimic din ceea ce a fost şi din ceea ce a simţit fiecare din noi, cari am luat parte la acel act de neuitat! Ştiu numai că toată lumea avea ochii înlăcrămaţi de bucurie şi fericire!…

După 100 de ani de robie. Basarabia se reîntorsese la sânul mamei ei!

În seara zilei de 31 martie 1918, după ce Divizia 11 trecuse paza pământului basarabean, pe care îl legase pentru vecie de acel al Regatului Român, Diviziei 1 de Vânători, comandată de generalul Ion Răşcanu, am părăsit, mărturisesc cu mult regret, Chişinăul, cu trenul în care erau îmbarcate Cuartierul diviziei şi Ambulanţa ei.

Petrecuţi la gară de întreaga elită a oraşului, generalul Broşteanu, în cuvinte pline de simţire şi entuziasm, şi-a luat rămas bun, în numele nostru al tuturor, de la toţi aceia pe care îi cunoscusem şi cari se întrecuseră, prin bunăvoinţă şi delicateţe, să-şi manifeste recunoştinţa faţă de noi, cari îi scăpaserăm de bolşevici.

Şi astfel trei luni se scurseră de parcă fuseseră trei zile!…

Articolul a fost scris de Sorin Cristescu și publicat în revista Magazin istoric, numărul martie, anul 2020.