Publicat în Cafenea literară, critică literară, ORE DE LECTURĂ

Mihai EMINESCU, poetul avea o cultură solidă în disciplinele preferate: literatură, istorie şi filosofie


Începând cu anul 1869, pe când Eminescu avea 20 de ani şi se afla la studii la Viena, şi până în anul 1883, când se întrevăd primele semne ale bolii, putem desprinde mai multe etape în viaţa sa. A fost un om activ, implicat în construcţia civică a ţării sale, fie că era student la Viena (1869 – 1872) sau la Berlin (1872-1874), bibliotecar, revizor şi inspector şcolar (1874-1876), gazetar la ziarul Timpul, în Bucureşti (1876-1883). în toate aceste perioade, poetul a manifestat un interes autentic faţă de dezvoltarea şi modernizarea României.

Contribuţia lui Mihai Eminescu la deşteptarea şi educarea sentimentelor naţionale este impresionantă. A dat dovadă de patriotism înflăcărat, conştiinţă, muncă, generozitate, militând pentru unitatea culturală a tuturor românilor. A slujit interesele generale ale ţării nu doar prin condei.

Nu este mai puţin adevărat câdupă 1989, publicistica lui M. Eminescu a fost acuzată de xenofobie şi etnocentrism. în scrierile lui Leon Volovici şi Ruxandra Cesereanu sunt aduse argumente pertinente in acest sens, însă fără o prezentare a contextului istoric naţional şi european, care ar fi revelat curente antisemite şi în ţările occidentale cu care ne comparăm adesea, tocmai pentru a evidenţia decalajele. Fără a eluda aceste aspecte, dorim să arătăm, prin acest articol, şi ceea ce a făcut foarte bine Eminescu în spaţiul public. Modernitatea poetului, care putea fi comparat cu personalităţile culturale europene ale timpului său, nu ţine doar de domeniul literaturii. Eminescu a fost modern şi prin exigenţa sa în raport cu societatea şi instituţiile româneşti ale vremii. Nu poate fi contestat meritul „poetului nepereche” (G. Călinescu) de a se fi străduit, prin conduita personală şi cuvântul tipărit, să promoveze demnitatea şi deşteptarea naţiei.

Cum primea bani, îşi cumpăra cărţi

În 14-16 august 1871, din iniţiativa studenţilor români aflaţi la studii la Viena, s-a sărbătorit în Bucovina cea de-a 400-a aniversare de la zidirea Mănăstirii Putna de Ştefan cel Mare şi s-a organizat primul Congres studenţesc al românilor de pretutindeni. Marea manifestare îi avea printre organizatori pe Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici. Printre participanţi s-au remarcat intelectuali cu autoritate în spaţiul public, o punte de legătură între trecutul glorios (Ştefan cel Mare, ale cărui rămăşiţe au fost înmormântate la Mănăstirea Putna), trecutul apropiat – Revoluţia de la 1848 (M. Kogălniceanu şi Vasile Alec- sandri au participat la eve-niment) – şi viitor – studenţii, generaţia care va pregăti Marea Unire din 1918. Se considera, pe bună dreptate, că orientarea eforturilor spre păstrarea identităţii de neam, de limbă şi de credinţă va ţine trează conştiinţa românească din Regatul României şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpâniri străine: Transilvania, Bucovina şi Basarabia. De aceea, scopul urmărit era crearea unei legături strânse între tinerii din ţară şi din străinătate. Discursul festiv, care a fost susţinut de istoricul A.D. Xenopol, cel care, în acel an, tocmai se întorcea de la Berlin cu două doctorate – în Drept, respectiv Filosofic -, a fost ales dintre mai multe propuneri de T. Maiorescu, V. Alecsandri, I. Negruzzi şi V. Pogor.

Pentru a înţelege mai clar rolul lui Mihai Eminescu la acest eveniment, trebuie să refacem traseul şcolar al poetului. Când părăsea Cernăuţiul pentru Viena reuşise să termine doar două clase gimnaziale (din lipsa mijloacelor materiale – Eminescu era al şaptelea copil dintre cei 11 –, abandonează şcoala, hotărându-se să se pregătească în particular pentru examene), fiind nevoit să o repete pe a doua. Totuşi, Mihai Eminescu avea o cultură solidă în disciplinele preferate: literatură, istorie şi filosofie. Pasiunea sa era lectura, citea în limba germană şi, mai apoi, în limba franceză, în original. în şcoală, la fel ca atâţia alţi intelectuali de formaţie umanistă, nu avusese veleităţi pentru matematică. Peste ani, când îl vor preocupa problemele ştiinţifice, va mărturisi că modul de predare bazat pe memorare, şi nu pe judecată l-a făcut să urască matematica şi că fără cunoaşterea adecvată a acestei discipline este imposibilă descifrarea universului.

Atmosfera în care Eminescu începe să se dezvolte şi să-şi conştientizeze propria identitate, adică pe la vârsta de 10-12 ani, este marcată de lecţiile profesorului său îndrăgit de la gimnaziul din Cernăuţi, Aron Pumnul, şi de cărţile româneşti de literatură şi istorie naţională din biblioteca magistrului său. Aron Pumnul, născut în Braşov, cu studii de filosofie la Cluj şi teologice la Viena, în urma participării la Revoluţia de la 1848 din Transilvania, este nevoit să se refugieze la Cernăuţi. Acesta este mediul în care i s-au format şi dezvoltat viitorului poet acele convingeri şi atitudini care vor alimenta mai târziu sentimentul datoriei şi sensibiiitatea la problemele culturale şi sociale ale ţării.

Trimis de tatăl său la Viena în 1869 şi neavând bacalaureatul, Eminescu se înscrie la universitate ca auditor la Filosofie, dar frecventează şi alte cursuri. Face cunoştinţă cu Slavici, care îşi urma atât stagiul militar, cât şi cursurile Facultăţii de Drept. Şi aici Eminescu citea mult. Slavici spune despre el că „era deci în curent şi cu publicaţiunile nouă, şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. în acelaşi timp ţi-nea să citească-n tignă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice. Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni în anii studenţiei la Viena, în capitala Imperiului Austro-Ungar se puteau întâlni studenţi români din pro-vinciile româneşti, aflate, pe atunci, sub stăpâniri străine, în principal din Transilvania, Banat, Bucovina. Spre deosebire de Eminescu, mulţi dintre aceşti tineri ştiau să vorbească foarte puţin în limba maternă. Drept urmare, nici gradul de coeziune dintre ei nu era foarte mare. Existau şi două societăţi studenţeşti (Societatea studenţească ştiinţifică socială „România şi Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena), cu o activitate puţin însemnată pe teren naţional. Eminescu se înscrie la ambele. în plus, faţă de aceşti studenţi, Eminescu vine şi cu o experienţă de cunoaştere a realităţilor româneşti din mai multe zone. Înainte de a ajunge la Viena, în anii 1866-1869, viitorul poet a fost sufleor în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly. Peregrinările l-au purtat de la Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti.

Bună-credință și destoinicie

Cele mai multe informaţii despre serbările de la Putna, care vin să ilustreze şi felul în care reacţiona Eminescu în viaţa de zi cu zi, aducând în prim-plan şi o altă faţetă a complexei sale personalităţi, de regulă, stereotipizată doar în imaginea unui poet romantic şi mereu îndrăgostit, provin din Amintirile lui I. Slavici: „Eminescu n-a fost între iniţiatorii serbării, dar ideea congresului de la el a pornit şi serbarea nu s-ar fi făcut dacă el n-ar fi stăruit ca ea să se facă cu orice preţ pentru ca congresul să fie cu putinţă. Ştiindu-l poet, chiar şi mulţi dintre cei ce l-au cunoscut personal s-au deprins a-l lua drept un visător inaccesibil pentru preocupările zilnice. Aşa însă el era numai în ceea ce priveşte propria lui existenţă; când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenea om de iniţiativă şi de acţiune, stăruitor neînduplecat, care nu ne dea răgaz, ci ne mâna mereu înainte”.

O observaţie interesantă, ce provine tot de Ia Slavici, face referire la aptitudinile organizatorice ale poetului, dezvăluite cu prilejul festivităţii de la Putna. Eminescu, dându-şi seama de importanţa muncii în echipă, spunea: „Pune pe fiecare să facă ceea ce face cu plăcere şi nu numai lucrurile merg bine, dar ţi-i mai faci şi pe oameni prieteni buni”.

În anii 1874-1876, Mihai Eminescu a fost, pe rând, bibliotecar, apoi profesor suplinitor Ia laşi şi revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Aşa cum era exigent faţă de el însuşi, Eminescu pretindea şi de la ceilalţi. Eminescu a fost un om cu mult simţ al datoriei, toate activităţile în care se implica erau fără cusur. Stilul său de lucru era unul perfecţionist. îşi înde-plinea îndatoririle cu conştiinciozitate, ba chiar mai mult, privit din exterior, îşi asuma fiecare rol, ca şi când acesta ar fi reprezentat adevărata sa vocaţie.

În rolul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, numire făcută pe timpul ministeriatului Iui T. Maiorescu la Instrucţie, Eminescu nu se mulţumea să facă ceea ce, în mod stereotipic, am putea crede că se petrece într-o bibliotecă. Pentru el, nicio muncă nu a fost o sinecură. Ca urmare, porneşte la inventarierea volumelor din bibliotecă, întocmeşte rapoarte către instituţiile de resort, în vederea procurării unei colecţii de manuscrise, şi ia legătura cu un anticar pentru cumpărarea unor cărţi etc.

Ca suplinitor al cursului de logică, la Institutul Academic din Iaşi, susţinut înaintea sa de A. D. Xenopol, în lipsa unui manual de logică, Eminescu strânge material pentru a concepe unul în anul şcolar 1874-1875. În semestrul următor, ca suplinitor al profesorului de limba germană, poetul depune un mare efort în predarea limbii lui Goethe. Modul său de predare rămâne inovator şi în zilele noastre. împarte elevii după aptitudini, notează evoluţia acestora, îi examinează des şi e foarte exigent. Elevii, majoritatea proveniţi din familii bogate, se revoltă, iar direcţiunea îl găseşte ţap ispăşitor pe Eminescu.

El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti şi în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei, şi acum în destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.

Ioan Slavici

Scris mereu actual

Activitatea lui Eminescu, alături de Slavici şi Caragiale, la ziarul conservator Timpul a fost îndelung studiată. Ca orice profesionist de excepţie, Eminescu punea mare preţ pe integritate, astfel că în criticile sale se regăseau nu doar reprezentanţii guvernului liberal, aflaţi la putere, ci şi politicieni conservatori.

Despre această perioadă, prietenul său Slavici avea să noteze: „Nu combătea guvernul pentru că era redactor la un ziar opoziţional, ci intrase la acel ziar opoziţional pentru că ardea de dorinţa de a lovi fără de cruţare în cei ce după părerea lui dezorganizau so-cietatea română… I se părea câteodată că aceste apucături nu sunt o notă specială numai la adversarii politici, ci se ivesc şi în mijlocul partidului reprezentat de Timpul; el lovea atunci şi în ai săi cu încă mai multă lipsă de cruţare”. Prin urmare, mai mulţi lideri conservatori au mentorului Junimii ca Eminescu să-şi tempereze atacările la adresa lor, invocând ca motiv faptul că Timpul era organul oficios al Partidului Conservator. Însuşi redactorul-şef al ziarului, I. A. Cantacuzino, solicita ca Eminescu să nu-şi exprime sistemul său de convingeri şi credinţe în gazetă.

Problemele privind viciile instituţiilor statului român, denunţate de Eminescu în articole de opinie, sunt relevante. De aceea, nu mai au nevoie de nicio analiză. Iată o mostră. „Sunt mii de cazuri de acestea [numiri în funcţii publice – C.S.], pe cari le-am putea cita spre ruşinea ge-neraţiei actuale şi spre mai marea ruşine a neamului românesc, care sufere toate aceste în tăcere, care îngăduie ca sudoarea lui, destinată a se întrebuinţa în mod productiv, să se risipească în plăţi de sinecure şi spre înavuţirea incapabililor de tot soiul. Cine se crede capabil a îndeplini cu egală conştiinţă trei-patru funcţiuni, acela sau îşi face iluzii asupra capacităţii sale, şi atunci e fără de dreaptă judecată, sau nu-şi face această iluzie şi atunci e… ceva şi mai rău”.

De cele mai multe ori când avem de-a face cu personalităţi excepţionale, asemenea lui Mihai Eminescu, descoperim că scrisul acestora rămâne mereu actual, că doar data publicării s-a schimbat.

Într-un context politic şi istoric suprasaturat de probleme şi neîmpliniri, într-un sistem care genera presiuni de tot felul şi în care angajările în instituţiile statului nu se realizau pe principii meritocratice, numai o voinţă sănătoasă precum cea pe care a avut-o Mihai Eminescu putea să lase în urma sa o moştenire atât de uriaşă. Să reflectăm la viaţa Iui Mihai Eminescu şi la importanţa conceptelor de integritate şi de onestitate în orice perioadă istorică, cu atât mai mult astăzi.

Articol scris de dr. Cristina SIRCUŢA pentru revista Magazin istoric, ianuarie 2019.

Pentru alte articole din domeniul istorie și literatură, puteți consulta revista citind-o în sala de lectură a bibliotecii noastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s