Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, Creație, critică literară

Hyperion perspectiva multiplului superior: de la astru, planetă, până la satelitul lui Saturn


Pe unda dublului, perspectiva titanică apare în textul eminescian într-o asamblare a corpurilor cereşti: pe de o parte o imagine a planetei Venus, pe de altă parte cel mai mare satelit neuniform al planetei Saturn. Propunem o interpretare a conotaţiilor astronomice în caracterul personajului Hyperion.

Victoria Fonari în dialog cu academicianul Mihai Cimpoi


Inițial prezentăm opțiunea acad. M. Cimpoi: „Hyperion (în greceşte: „cel ce merge deasupra”), în mitologia greacă, fiul lui Uranus şi al Geei, titan reprezentând prima generaţie de zei. Apare la Eminescu, drept „cuvânt dintâi”, născut din Dumnezeu” [1, p. 302].
Viziunea antică este specificată astfel: „Hyperion – zeul luminii. Fiu al cuplului Gaia (Pământ) – Uranus (Cerul) şi unul dintre titani. Se căsătoreşte cu sora sa, titanida Theia, de la care are trei copii: Helios (Soarele), Selene (Luna), şi Eos (Aurora); toţi împărtăşesc caracterul luminos al părinţilor. (…) Probabil că Hyperion nu intră în luptă. (…) Copiii săi vor fi chemaţi de către Zeus în Olimp, ei fiind cei care oferă lumină lumii, împreună u alţi aştri, mai puţin importanţi. Uneori Helios, este numit şi Hyperion” [6, p. 216]. Este interesant că în varianta engleză a textului homeric s-a păstrat numele de Hyperion în acest context, iar în varianta română traducătorii preferă să fie înlocuit prin cuvântul soare.
Revenind la ideea eminesciană de a sonda numele pentru a înţelege conţinutul apare o întrebare: De ce Hyperion, ca un corp ceresc, nu este identificat drept satelitul lui Saturn, sau identificat cu Soarele ca în epopeile homerice, odată ce a fost descoperit în 1848 de către William Cranch Bond, George Phillips Bond şi William Lassell?
Hyperion în preajma lui Saturn ţine de corelaţia mitologică, fiind din generaţia titanilor. Caracteristicile satelitului Hyperion se reflectă în unele trăsături din poemul eminescian: este unul dintre cel mare din cei 61 descoperiţi actualmente. Traseul său orbital este eliptic. Şi în poemul lui Eminescu Hyperion are dorinţa de a merge pe un alt traseu. Deşi orbita sa este haotică, aceasta se raportează în paralel cu ecuatorul lui Saturn. Saturn ar putea explica ordinea din optica Demiurgului din poemul eminescian. Or, anume acesta ştie foarte bine corespondenţele temporale: timp şi veşnicie. Spaţiile în aceste coordonate apar neesenţiale. Acestea pot fi transformate, revigorate, distruse.
Forma pe care o are acest satelit contribuie la presupuneri de a fi fărâmiţat în urma unui impact cu vreo cometă sau de a fi doar un fragment dintr-un alt corp ceresc. Amprenta distrugerii explică forma ovală, dar şi Hyperion diferă de cel de la începutul poemului „țesând cu recile-i scântei / o mreajă de văpaie” (începutul poemului Luceafărul)” de cel care „simte”. Deşi, după mitologie, Hyperion face parte din titanii luminoşi, satelitul emană o culoare a tristeţii.

Victoria Fonari, critic literar, conf. univ.


Mihai Eminescu era atras să-şi completeze cunoştinţele astronomice sau astrologice. La sigur, era tentat să afle şi aceste noutăţi. De ce Luceafărul, care e planeta Venus, preia trăsăturile satelitului Saturn. Probabil pentru aceeaşi interferenţă populară pe care a vrut să o păstreze. Planeta Venus nu mai este valorificată din optica zeităţii romane, decât la sfârşit „amoru-mi luminează”. Aceasta nu apare într-o ipostază feminină, care, din punct de vedere astronomic, se deosebeşte de celelalte planete ale sistemului solar prin modul de a se roti în jurul axei sale culcat. Luceafărul conturează o imagine înălţătoare care pare să implice din punct de vedere vizual apariţia şi dispariţia Luceafărului, dar, concomitent, trăirile pe care le suportă seamănă cu urmele vulcanilor părăsiţi de durerea unei lovituri în spaţiu, urme care nu pot fi şterse, rămânând în percepţia temporalităţii umane – veşnice.
Antiteza este explicată de acad. M. Cimpoi din perspectiva monadei, care se caracterizează prin dinamica alterităţii de a fi într-o reflecţie concomitentă. Şi haosul, şi cosmosul, trecute prin spirit, devin iniţieri continue în cunoaşterea universului.

Doctor conferenţiar Victoria FONARI
e-mail: victoria_fonari@yahoo.com
Facultatea Litere, Universitatea de Stat din Moldova

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s