Publicat în critică literară, istorie, literatura engleza

Surorile Brontë: cinci lucruri mai puțin știute


Mijlocul veacului al XlX-lea, într-o Anglie rurală dominata de concepţii rigide şi un pronunţat cult al familiei. Trei tinere au reuşit, cu a jutorul imaginaţiei, sa spargă toate barierele, să zboare departe, depăşind vicisitudinile unui trai mizer, lipsit de dragostea şi de afecţiunea maternă: Charlottet 1816- 1855), Kmilv (1818-1848) şi Aline Bronte (1820-1840). După pierderea timpurie a mamei (survenită în 1821, în urma unui cancer uterin), alături de unicul frate, Hranvvell (1817-1848). şi bazandu-se din ce în ce mai rar pe prezenţa părintelui (preot mai mereu plecat prin parohie), încă din adolescenţă, surorile şi-au găsit refugiul perfect în scris.

De-a lungul anilor, familia Bronte a reprezentat un frecvent subiect de analiză pentru cei pasionaţi de literatura şi nu numai. Şi, pe cât de frecvent abordat, pe atât de uimitor de fiecare dată: coincidenţe stranii, vieţi marcate de dependenţe fatale, curmate brusc de aceeaşi boală.

1. Patrick Bronte – născut într-o familie semi-analfabetă un preot victorian cu o viziune liberală şi un tată rece şi nesimţitor

În 1777, când venea pe lume primul născut în sărmana familie a lui Hugh Brunty. Patrick. probabil că niciunul dintre locuitorii micuţei localităţi Drumballyroney (Irlanda de Nord) şi cu atât mai mult părinţii ce trudeau până la epuizare la munca câmpului nu şi-au pus prea mari speranţe în ceea ce-i privea viitorul. Au urmat ani grei pentru clanul ce se mărea pe zi ce trecea, astfel că plecarea de acasă a celui mai vârstnic dintre cei zece copii a fost considerată ca o binecuvântare. Dacă, iniţial, Patrick a fost luat ca aju-tor de fierarul local, pasiunea pentru învăţătură l-a condus, mai apoi, să urmeze cursuri la un colegiu din Cambridge, pentru a-şi dedica viaţa îm-părtăşirii cuvântului Domnu-lui. Acolo se pare că şi-ar fi şi transformat numele de familie din Brunty în Bronte – cel mai probabil pentru a-şi ascunde originile umile.

Puţini ştiu că preotul Patrick Bronte a fost el însuşi un personaj aparte pentru acele timpuri. Pe când aproape toţi oamenii Bisericii dovedeau rigiditate în gândire şi faptă, nord-irlandezul a fost mereu un om cu sufletul mare, care a încercat să ajute fiecare enoriaş în parte, fără a-1 judeca sau ponegri.

O dovedesc, de pildă, două episoade în care a fost im-plicată o anume Eliza Brown, sora celei care dădea o mână de ajutor la întreţinerea bise-ricii parohiale. Cu ruşine şi teamă de a nu fi expulzată din comunitate, ea i-a scris preotului, la sfârşitul anului 1855, pentru a cere ajutor. Descoperise că rămăsese în-sărcinată, înainte de primirea sfintelor taine ale cununiei. Răspunsul lui Patrick a ui¬mit-o şi a încurajat-o, în acelaşi timp. În cuvinte pline de compasiune, dar. totodată, şi de perfectă înţelegere a complicatei situaţii, preotul a îndrumat-o să aştepte să treacă iarna, „deoarece vremurile sunt foarte dificile şi nu trebuie să vă grăbiţi cu măritişul. Nu trebuie să vă luaţi decât atunci când veţi fi efectiv capabili să vă întreţineţi singuri.

Patru ani mai târziu, la 10 iunie 1859, preotul s-a văzut nevoit să îi transmită Elizei cea mai dureroasă veste pe care o mamă o poate primi: decesul fiicei. încercând să-i ofere alinare şi să o scape de sentimentul de culpabilitate pe femeia care, pentru a-i asigura copilei traiul, decisese să muncească departe de casă, Patrick Bronte i-a scris:. „S-a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru micuţa June… nu e nimic de regretat!

Patrick Bronte a fost mereu o prezenţă activă în comunitate. Conştient de faptul că educaţia reprezenta cheia unui viitor mai bun pentru fiecare copil, şi-a dedicat mare parte din viaţă ridicării unei şcoli în parohie (care şi-a şi deschis, efectiv, porţile în 1832). Spirit înaintat, a militat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale enoriaşilor, pentru care, între 1849 şi 1850, a organizat licitaţii caritabile cu scopul de a aproviziona comunitatea cu apă (operaţiune finalizată câţiva ani mai târziu, în 1856).

Însă capitolul viaţă de familie a reprezentat pentru Patrick o piatră prea grea de dus. Pe cât de înţelegător se arăta printre enoriaşi, pe atât de dur şi de rece era acasă, impunând reguli după reguli şi împărţind sancţiuni pentru nesubordonare. La doar câţiva ani după căsătorie (29 decembrie 1812), şi-a văzut soţia murind în chinuri teribile (15 septembrie 1821) şi lăsând în urmă şase suflete neajutorate. Drama a continuat cu fiecare an ce trecea, preotul ajungând să se roage la catafalcul celor şase copii ai săi.

2. Viaţa de internat: încercare fatală, dar şi sursă de inspiraţie pentru viitor

La doar trei ani de la dispariţia mamei, patru dintre surori au fost trimise să urmeze cursurile şcolii de la Cowan Bridge, un sordid pension condus în mod extrem de autoritar de pastorul Carsus Wilson. Acolo, cele câteva zeci de eleve trebuia educate în cel mai puritan spirit, obişnuite de la cele mai fragede vârste să rabde de frig şi de foame, Iară a cunoaşte alinarea şi înţelegerea aproapelui.

Condiţiile s-au dovedit prea dure pentru primele născute ale familiei Bronte: Maria şi Elizabeth. Ambele s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi, trimise acasă într-o stare de slăbiciune greu de imaginat, s-au stins în acelaşi an, 1825, la doar câteva zile distanţă.

Charlotte şi Emily au reuşit să scape cu bine, rămânând însă pe viaţă marcate de experienţele îndurate în pustietatea de la Cowan Bridge. Ani mai târziu, în cel mai cunoscut roman al său. June Eyre (publicat în 1847), Charlotte le-a descris, de astă dată localizându-le în pensionul Lowood: „Sufrageria era o sală mare, scundă şi întunecoasă. Pe două mese lungi fumegau castroanele, dar aroma aburilor nu deschidea deloc pofta de porţia mea, fără să mă gândesc la gustul mâncării, dar când foamea mi s-a mai potolit puţin mi-am dat seama că e greţoasă: porridgeul ars are un gust aproape la fel de respingător ca şi cartofii putrezi. Foamei înseşi i se face greaţă de aşa ceva. Fiecare fată mişca încet lingura, gusta hrana, încerca s-o înghită şi pe urmă mai toate renunţau. Dejunul se sfârşi, fără ca cineva să fi mâncat […] Rânduite în bănci, cele 80 de fete stăteau drepte şi nemişcate. Era o adunare ciudată: toate aveau părul lins pe frunte şi pieptănat pe după urechi, fără cea mai mică buclă; toate purtau rochii cafenii, închise la gât şi cu guleraş îngust. Pe rochii se cususe un buzunar de pânză ce le slujea ca sac pentru lucru şi semăna puţin cu chimirele highlanderilor. Purtau ciorapi de lână şi pantofi grosolani ţărăneşti. încheiaţi cu catarame de aramă”.

3. O iubire imposibilă şi o căsnicie de convenienţă

În februarie 1842, Charlotte şi Emily au călătorit la Bruxelles pentru a urma cursurile Pensionului Heger. O renumită şcoală pentru tinerele fete din acele vremuri, condusă de Zoe Claire (1804-1890) şi Constantin (1809-1896). Aveau de gând să studieze temeinic franceza şi germana, în ideea de a dobândi cât mai multe abilităţi pe care să se bazeze mai târziu fie în meseria de guvernante. Fie pentru a-şi deschide o proprie şcoală particulară.

Nu trecuseră prea multe zile, când a devenit clar că planurile de acasă nu se mai potriveau cu cele din… târg! Charlotte, fire complicată şi mereu pusă pe critică, s-a trezit fascinată de personalitatea profesorului. Atât de profunde s-au dovedit sentimentele trăite, încât bondoaca şi subţirica Charlotte s-a pierdut cu totul, îndrăgostindu-se fără speranţă de noul mentor. Timpul petrecut la pension a fost curmat brusc, în octombrie, când cele două fete s-au văzut nevoite să se întoarcă acasă, motivul fiind decesul mătuşii care preluase creşterea copiilor Bronte, Elizabeth Bran- well. Câteva luni mai târziu,

în ianuarie 1843, Charlotte a decis să se reîntoarcă, pentru a ocupa un post tocmai în instituţia soţilor Heger, care îi recunoşteau, astfel, inteli-genţa sclipitoare şi talentul pedagogic. Dar revenirea nu a fost una de bun augur: iubirea pentru Constantin a devenit de-a dreptul o bolnavă obsesie. Până la urmă, un an mai târziu, Charlotte a părăsit Bruxellesul şi a revenit în căminul părintesc.

De acolo, a început să-i trimită profesorului Heger misive emoţionante în limba franceză. „Zi după zi aştept să îmi scrii, şi zi după zi mă adâncesc în durere, când dulcea plăcere de a-ţi descoperi cuvintele pline de sfaturi îmi este interzisă […] Mă trezesc mereu că ard  mi-am pierdut orice urmă de poftă de mâncare şi orice chef de somn“ (18 noiembrie 1845). A ales franceza, tocmai materia pe care i-o predase Constantin, deoarece „îmi este cea mai dragă, amintindu-mi de tine – iubesc franceza de dragul tău. ea îi este în inimă si în suflet de înfocate deveneau cuvintele Charlottei, încât până atunci destul de răbdătoarea doamnă Heger i-a sugerat soţului să îi scrie tinerei fiice de pastor doar o singură dată la şase luni. Se temea şi pentru siguranţa pensionului, ca nu cumva cineva să reclame vreun comportament nepotrivit din partea soţului. Din fericire, unele dintre misive au reuşit să ajungă până astăzi, graţie gestului fiicei lui Constantin, Louise, care, în 1913, a decis să le doneze Bibliotecii Naţionale Britanice.

Iubirea neîmpărtăşită pentru Constantin Heger a urmărit-o pe Charlotte întreaga viaţă. In 1854, răpusă de durerea pierderii celor două surori şi a fratelui şi nedorind să fie cotropită de singurătate, dar voind să iasă din cercul strâmt părintesc, ea a decis să se căsătorească. Cel ales a fost Arthur Bell Nicholls (1819 -1906), diacon în parohia lui Patrick Bronte. Iniţial, tatăl s-a opus din toate puterile: cum îi trecea prin cap umilului preot irlandez să viseze la mâna faimoasei sale fiice?! Persuasivă. Charlotte l-a convins până la urmă să le dea binecuvântarea. Dar Patrick nu a participat la nunta pro-priu-zisă, mireasa fiind condusă la altar de o prietenă. Unirea celor doi nu a fost, se pare. una bazată efectiv pe iubire. După cum i-ar fi scris altei prietene, Ellen Nussey, tocmai în perioada lunii de miere, „e un lucru ciudat şi totodată periculos ca o femeie să devină soţie. în ceea ce îl priveşte pe bărbat – situaţia e cu totul şi cu totul diferită14, înţelegerea va veni însă odată cu trecerea vremii – cu prilejul Crăciunului anului 1854, ajungea să îi scrie soţului cu destul de mare afecţiune: „sincer, dragul meu băiat, îmi eşti astăzi mult mai aproape de inimă decât îmi erai în urmă cu şase luni44. Din nefericire. mariajul a durat prea puţin. La doar 38 de ani, la 31 martie 1855, Charlotte se stingea din viaţă.

4. Copiii Bronte: vieţi curmate brusc

Media de viaţă în regiunea Haworth în vremea surorilor Bronte era una extrem de scăzută: 25,8 ani. Rata de mortalitate era una ridicată, asemănătoare cu cea din cartierele industriale dens populate. De vină erau mai ales condiţiile insalubre – doar 69 de toalete la o populaţie în jur de 2.500 de suflete şi lipsa unui sistem eficace de drenaj a apelor menajere. Cel mai adesea, acestea erau deversate direct în stradă, contribuind astfel la răspândirea viruşilor mortali, precum cei de holeră sau de tifos.

Cu toate că astăzi poate părea o coincidenţă bizară, nu a fost nimic ciudat în faptul că toţi cei şase copii ai familiei Bronte au murit relativ tineri şi aproape toţi răpuşi de tuberculoză. După cele două fiice dispărute la vârste fragede, primul s-a stins Bran-well, în septembrie 1848, cauza oficială a decesului fiind o formă aparte de tuberculoză, starea sa de sănătate fiind agravată de consumul excesiv de alcool şi de dependenţa de consumul de opium şi laudanum.

Pentru Emily, mezina, o răceală care a surprins-o la înmormântarea fratelui şi care s-a transformat în tuberculoză i-a fost, până la urmă, fatală, trei luni mai târziu. în mai 1849, dispărea şi Anne, din nou lovită de tuberculoză. Iar, Ia 31 mai 1855, se stingea şi Charlotte, cel mai probabil din cauza unei complicaţii intervenite în timpul gravidităţii. Singur, Patrick Bronte le-a supravieţuit atât soţiei, cât şi copiilor, reuşind să strângă peste opt decenii de viaţă!

5. Incest în familia Bronte?!

Mereu în căutare de ştiri senzaţionale, au apărut şi autori care au lansat ideea incestului în familia Bronte. Implicaţi: Branwell şi Emily, mezina fiind infectată prin sex cu microbul tuberculozei!

Sunt puţine însă lucrurile cu adevărat sigure astăzi. Cert rămâne faptul că atât Branwell, cât şi Emily, precum şi Anne au murit de tuberculoză în interval foarte scurt, între septembrie 1848 şi mai 1849. Apoi, tot cert este şi că ei au locuit împreună la Haworth, unde Branwell şi Emily au şi murit (Anne stingându-se în timpul unei călătorii la Scarborough). Astăzi este cunoscut şi că maladia în sine a fost una extrem de contagioasă, mai ales între membrii unei familii care împărţeau un spaţiu restrâns.

Marea majoritate a biografiilor surorilor Bronte au încercat să descrie, prin tuşe emoţionante, ravagiile tuberculozei aduse acestei familii. Unii autori au mers pe ideea predestinării, a tragediei care a tronat asupră-i.

Alţii au încercat să spargă tabuuri şi să depăşească graniţe, în 1896, criticul literar Clement Shorter şi-a pus întrebarea dacă relaţiile ciudate din La răscruce de vânturi, unicul roman al lui Emily Bronte (publicat în 1848), nu îşi au rădăcini în mediul familial?! Mai târziu, în perioada interbelică, când viaţa surorilor a devenit un subiect la mare modă, legătura dintre Branwell şi Emily a fost descrisă ca una tipic sexual abuzivă. Ella Moorhouse, autoarea lucrării Stone Walls (Ziduri de piatră, 1936), notează, de pildă, câteva episoade în care fratele îşi forţează sora, cu ajutorul unui cuţit, să consume lichior, în detrimentul propriei voinţe.

Una dintre cele mai cunoscute biografe, Elizabeth Gaskell, în The Life of Charlotte Bronte (Viaţa Charlottei Bronte, 1957), fără să lovească în vreun fel în respectabilitatea surorilor, a explicat că un personaj precum Heath-cliff, prototipul eroului măcinat de furie şi de gelozie, nu s-a putut crea decât plecând de la experienţele din familie şi, în special, de la viaţa lui Branwell însuşi.

Cu toate că nu s-a putut identifica nici măcar o dovadă a existenţei incestului printre membrii clanului Bronte, mitul a prins, odată cu trecerea anilor, noi şi noi puteri, ideea insinuându-se chiar şi în unele producţii cinematografice sau în articole de presă. Şi, din păcate, cei care o reduc pe Emily la nivelul unei tinere distruse de pasiuni interzise nu fac altceva decât să îi ştirbească genialitatea şi caracterul aparte, într-o epocă în care, după cum i-a răspuns într-o scrisoare poetul romantic Robert Sou-they (1774- 1843) iui Charlotte, „literatura nu poate fi treaba unei femei şi nici n-ar trebui să fie. Cu cât o femeie este mai implicată în propriile-i datorii, cu atât va avea mai puţin răgaz pentru scris, chiar dacă scrisul o împlineşte sau e simplu divertisment.

Articlul a fost scris de Ana Darie, pentru revista Magazin Istoric, ianuarie, 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s