Publicat în critică literară, cultura, literatura italiană

Pinocchio și răzvrătirile copilăriei


Încă din iulie 1881, când vedea lumina tiparului primul episod din asenturile năstruşnicei marionete Pinocchio, într-o publicaţie pentru copii (Giornale per i bambini), povestea a devenit una dintre cele mai cunoscute descrieri ale parcursului întortocheat şi dificil de la copilărie la adolescentă. Autorul, Carlo Lorenzini pe numele său real – numele Collodi, cum a rămas in istoria literaturii, a fost adoptat mai târziu, reprezentând, în fond, numele unui sătuc situat între Lucea şi Pistoia, locul de baştină al mamei, Angeia Orzali. se remarcase până atunci mai mult ca jurnalist si critic literar şi muzical. Iniţial. Collodi şi-a publicat scurtele episoade din Giornale per i bambini sub denumirea de Aventurile unei marionete, însă, odată cu decizia de a le da o formă compactă, într-un volum de sine stătător, a ales varianta combinată: Aventurile lui Pinocchio.

Cartea a apărut în februarie 1883, la Editura Felice Paggi din Florența, beneficiind de o ilustrație de excepție pentru acele timpuri, realizată de Enrico Mazzanti.

„Poate cea mai des tradusă lucrare din limba italiană si, după Biblie, cea mai frecvent citită” (aprecia Francelia Butler, o cunoscută autoare de literatură de copii), cu cele peste 300 de variante în limbi de pe întreaga suprafaţă a globului, Aventurile lui Pinocchio i-a atras, după cum era si firesc, ca orice poveste de succes, şi pe realizatorii de film.

Prima adaptare cinematografică datează din decembrie 1911, în plină epocă a filmului mut. A fost lansat în perioada Crăciunului în mai multe ţări – Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Spania şi Marea Britanie –, dar nu şi în Italia, locul de baştină al lui Pinocchio. S-a numărat printre cele dintâi realizări ale regizorului italian Giulio Antamoro (1877-1945), care s-a folosit de un cunoscut actor adult comicul Ferdinand Guillaume, pe numele de scenă Polidor (1887-1977) pentru a-i da viaţă lui Pinocchio.

În pelicula de aproape o oră, purtând o caraghioasă costumaţie, dublată de un complicat şi probabil greu de suportat machiaj (gândit însă pentru a-i scoate în evidenţă nasul de mincinos!), personajul lui Polidor se zbate să scape teafăr din cele mai ciudate aventuri. Povestea urmăreşte, în mare, tirul întreţesut cu trei decenii în urmă de Carlo Collodi, dar îi mai adaugă şi câteva episoade mai… colorate şi în ton cu moda vremurilor, precum întâlnirea lui Pinocchio cu un trib de indieni piei-roşii, care îi va şi ajuta, pe el şi pe Geppetto, să se salveze din burta giganticei balene.

Pelicula, grav avariată de trecerea vremii, a cunoscut un proces de recuperare şi reconfigurare, astfel că, în octombrie 2018, spectatorii prezenţi la Festivalul de scurt-metraje de la Badalona (Spania) au putut urmări integral filmul produs la început de secol (e adevărat, cu unele modificări/adaptări la prezent, precum o coloană sonoră de muzică electronică!).

Industrie mereu în schimbare, mereu deschisă la inovaţii şi în căutare de succes, cinematografia a cunoscut rapid o dezvoltare spectaculoasă. Topurile se schimbau peste noapte, producţiile spectaculoase venind una după alta. După cum sublinia unul dintre cei mai reputaţi critici de film nord-americani, Roger Ebert, „când în 1937 regizorul rus Serghei Eisenstein a văzut pentru prima oară producţia Disney Albă ca zăpada şi cei şapte pitici nu a avut nicio urmă de îndoială să o numească cel mai mare film realizat vreodată”. Au trecut numai trei ani şi, în 1940, când studiourile americane au scos pe piaţă cel de-al doilea şi, respectiv, al treilea film animat, Fantasia şi Pinocchio, cele două au devenit adevărate repere în domeniu.

În realizarea adaptării cărţii lui Carlo Collodi, pe lângă provocările tehnice, Walt Disney avea să se confrunte şi cu alte câteva aspecte neaşteptate.

Pornise hotărât să urmeze îndeaproape firul poveştii scriitorului italian, considerând, şi pe bună dreptate, că succesul înregistrat de acesta va asigura şi producţiei sale un renume pe măsură. în scurtă vreme însă, Ia o lectură mai atentă a operei, avea să realizeze că personajul Pinocchio nu era nici pe departe unul ce putea fi uşor îndrăgit atât de copii, cât şi de adulţi. Băietanul creat de Collodi aducea mai degrabă cu un drăcuşor, un „copil afurisit”, o „haimana”. Proiectul ajunsese, se pare, într-un punct mort. Disney a oprit producţia pentru a-şi lua o pauză de gândire. Se impunea o schimbare radicală, dar unde şi în ce direcţie sau direcţii?!

Prima modificare e-senţială a fost adusă de renunţarea la aspectul clasic al eroului de păpuşă din lemn, cum fusese creat de pana lui Mazzanti cu decenii bune în urmă. Adio linii alungite şi dure ale bărbiei, bine aţi venit obraji rotofei şi rumeni: noul Pinocchio din producţia Disney trebuia să semene mai degrabă cu un băieţel obişnuit decât cu o marionetă. A cerut să se lucreze şi la costumaţie. Iniţial, desenatorii merseseră pe o variantă oarecum asemănătoare cu cea propusă de colegul italian în 1883: o pălărie înaltă, un guler voluminos, pantaloni scurţi şi o haină lungă. Această tipică reprezentare de clovn nu se mai potrivea noului proiect, aşa că a fost adoptat un costum

Cu o educaţie morală strictă şi provenit dintr-un mediu destul de umil, ai căror membri nu prea aveau timp să-l petreacă alături de micuţi, înţelegându-i şi înconjurându-i cu dovezi de iubire, adultul Carlo Collodi ajunsese de-a dreptul să-i repugne orice a-propiere de micile creaturi zburdalnice şi năbădăioase şi, în special, de băieţi. Niciodată căsătorit, niciodată tată, mereu obsedat de dragostea şi atenţia pentru mamă, Collodi şi-a revărsat multe dintre resentimente în aventurile marionetei de lemn pe care a făcut-o să traverseze cele mai dure încercări, inclusiv pe cea supremă moartea.

După luni de muncă asiduă, la 7 februarie 1940, când mare parte a lumii era prinsă în a doua conflagraţie mondială, desenul animat ce purta marca studiourile Disney avea premiera de gală. Din nefericire, primirea iniţială, de acum exact 80 de ani, nu a fost tocmai cea mult sperată. În special în Italia pelicula a fost dur criticată, pentru diferenţele faţă de povestea originală.

Încetul cu încetul însă filmul şi-a câştigat binemeritatul succes, devenind chiar prima producţie de animaţie care a câştigat Premii Oscar. S-a întâmplat la decernările din 1941, când i-a revenit Distincţia pentru cea mai bună coloană sonoră şi pentru cea mai bună melodie originală.

When You Wish Upon a Star (Când îţi pui o dorinţă), muzica Iui Leigh Harline, versurile lui Ned Washington şi în interpretarea lui Cliff Edwards.

Dar producţia din 1940 a însemnat mult mai mult. Pentru criticul de film Leonard Maltin, autor al unora dintre cele mai importante cărţi despre cinematografia mondială, „Pinocchio este cel mai inovator şi substanţial film al lui Disney. Virtuozitatea tehnică n-ar însemna nimic, dacă nu ar duce la un rezultat atât de frumos”. Scenele în care s-a dat atât de multă atenţie şi celor mai mici detalii au fost făcute posibile datorită utilizării unor tehnici inovative. Adevăraţi pionieri în domeniul animaţiei, cei de la studiourile Disney au găsit modalităţi dintre cele mai neaşteptate pentru a contura pe ecran forme care să prindă dimensiuni aproape umane. „Mă întreb – scria expertul în animaţie Ernest Rister – dacă ei chiar au realizat cu adevărat că au descoperit formula perfectă prin care desenul capătă efectiv greutate şi volum?!”

O mare parte a succesului din domeniul tehnic i s-a datorat utilizării filmărilor cu o cameră multiplan. Tehnica fusese testată de Disney cu câţiva ani înainte, la producţia scurt-metrajului The Old Mill (Vechea moară, 1937), dar şi în realizarea peliculei Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, în același an. Aparatura facilita, în fond, surprinderea pe peliculă a mişcărilor într-un mod mult mai a-propiat de realitate, în planuri separate, astfel încât, prin focalizarea camerei la distanţe variate – fie mari, fie mici –, unele elemente din fundal să câştige sau, din contra, să iasă din atenţia spectatorului, creându-i, în acest mod, o experienţă vizuală aparte.

Munca asiduă a echipei ce s-a ocupat de animaţia propriu-zisă a condus la un rezultat pe măsură. Multe scene impresionează şi astăzi: flăcările ce dansează în căminul din atelierul lui Geppetto; perspectiva peştişorului Cleo asupra lui Pinocchio, din interiorul vasului de sticlă, sau prima apariţie a lui Pinocchio însuşi, dansând şi cântând de fericire.

Nu trebuie uitate nici contribuţiile de excepţie ale actorilor care au dat viaţă desenului animat. Din nou, era pentru prima oară când mari staruri ale ecranului îşi foloseau doar vocea: cazul mai sus-pomenitului Cliff Edwards care i-a dat glas vagabondului greie-raş sau al Evelynei Venable, totodată voce şi model pentru Zâna Albastră.

Costurile producţiei, estimate la aproape două milioane şi jumătate de dolari, s-au dovedit, în acea perioadă, greu de acoperit. In primul rând din cauza războiului, astfel că filmul nu a cunoscut în perioada următoare decât doar două traduceri în limbi străine, în spaniolă şi, respectiv, în portugheză. Mai mult, până în 1950, în Germania sau Japonia, nimeni nu l-a putut urmări în cinematografe.

Astăzi, conform cifrelor oferite de unul dintre cele mai cunoscute site-uri internaţionale, http://www.the-numbers.com, câştigurile înregistrate la capitolul vizionării în familie s-ar ridica la aproximativ 85.000.000 de dolari, pelicula fiind considerată printre primele trei pe care orice copil trebuie să o fi urmărit acasă, alături de părinţi.

Richard Wunderlich şi Tho-mas J. Morrissey, într-o interesantă analiză din 2014 (Pinocchio Goes Postmodern: Perils of a Puppet in the United States, Pinocchio într-o lectură postmodernistă: pericolele la care a fost supusă o marionetă în Statele Unite), demonstrează, dacă mai era nevoie, că personajul născut la sfârşitul veacului al XlX-lea a cucerit o întreagă lume. „Cu greu şi-ar fi putut imagina Carlo Collodi că personajul său va deveni nu numai un clasic al literaturii italiene, ci va cunoaşte succesul internaţional. Oricum, ar fi fost surprins de faptul că relatarea aventurilor păpuşii sale de lemn s-a transformat în America într-un adevărat material didactic pentru elevi de vârste mici şi medii. În ciuda multiplelor metamorfoze pe care le-a trăit de-a lungul trecerii vremii, odată cu repovestirea într-o variantă sau alta, cartea lui Collodi rămâne una extrem de sugestivă din multe puncte de vedere: satira acerbă, aluziile la marile eposuri din literatura occidentală, portretizarea realistă a tribulaţiilor copilăriei, tratamentul sofisticat Ia care este supus atât un adult, cât şi un copil din cauza cutumelor societăţii”. Şi, fără a-şi pierde conotaţiile iniţiale, o nouă lectură poate oferi perspective dintre cele mai neaşteptate. „Din punct de vedere al unei lecturi postmoderniste, se impun şi câteva întrebări interesante. în primul rând, apariţia efectivă pe lume a personajului: Cine şi cum i-a dat viaţă?! Cum de un părinte singur, precum Geppetto, se trezeşte cu o păpuşă însufleţită?! Sau, cum pot fi interpretate transformările repetate ale lui Pinocchio în ciudate creaturi ?!”

Dacă mulţi dintre noi, adulţii de astăzi, citind aventurile lui Pinocchio am visat cu ochii deschişi, dar şi am conştientizat pericolele la care am fi supuşi dacă nu am respecta regulile societăţii în care trăim, oare cum vor primi povestea copiii generaţiilor următoare?!

Articol scris de Theo STĂNESCU-STANCIU pentru revista Magazin istoric, februarie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s