Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critică literară

Ne jucăm de-a prinselea cu umbrele noastre


„Când lumina se clatină” (ARC, 2018) de Ana Rapcea este volumul care, în primul rând, e o ars poetica. Este vorba de trăirea lirică care nu și-a propus un stil sentențios al existenței întru literatură. Este poezia-imanență, deloc declarativistă, nici măcar declamativă. Un text emblematic în acest sens este „Clubul poeților anonimi” din ciclul omonim: „Mă numesc Ana./ Am patruzeci de ani și sunt poet./ Am negat douăzeci de ani acest fapt,/ Chiar din momentul când am înțeles/ Că poezia este un viciu./ Sunt aici, printre voi,/ Deloc din capriciu […]/ Mi-a fost rușine și încă îmi este rușine să spun: Sunt poet”.

Într-un univers al obiectivității declarate, poezia e o materie volatilă, la fel și poeții, „Ce să faci cu ciudații aceștia/ Și de fapt cum ar fi lumea fără ei? […]/ Unii dintre ei au nesuferitul obicei să fie mai vii/ Abia după moarte” („Poeții”). Poetizarea lumii se produce lent, dar ferm, căci lumea nu poate exista fără acest tip de sensibilitate – „Poezia te trezește noaptea din somn,/ Te oprește în stradă să-ți șoptească ceva,/ Te întoarce în timp/ Și te scoate din timp”. Și creatorul, aproape un Crist al cotidianului, contribuie la aceasta. El asigură nevoile poetice ale lumii, uneori cu prețul propriei împliniri umane. Bucla se închide în „Poemul poetului păcătos”, „Ia de la mine paharul acesta” – iată rugăciunea lui.

Ciclul „Mama mea avea ochi albaștri” configurează o lume a revenirii la propriile identități. „De la tine am moștenit/ Dragostea,/ Această povară genetică –/ Acum, la plecare, simt că-mi vei lăsa și/ Spaimele tale, pe toate/ Iar eu copiilor mei,/ Copiilor lor”. Chipul mamei este o reflecție în oglindă a eului în „Primăvara cu lumină” – „Asta a fost toată pictura ta de o viață,/ A căuta o anumită nuanță de albastru/ Pentru (ne)liniștile pereților casei noastre…” E poetul-om, artistul care vine de undeva, dintr-o casă, dintr-o familie. În ciclul „Uriașul din pădurea de pixeli”, descoperim pe poetul în lume, „În axa lumii este un vârtej de corbi/ Croncănind spasmodic”. Eul caută, cuantifică, „Simplă matematică […]/ Ar fi cazul de-o numărătoare inversă”. El cercetează „materia și antimateria”, trăind „un copleșitor sentiment de uimire”. Apoi intervin revizuirile din ciclul „Ce-a fost înainte de vânt”. E o proiecție a timpului prezent, o contabilizare a realității imediate: „Nu voi fi niciodată ceea ce am vrut să fiu,/ Nici ceea ce tu ai fi vrut”. E și timpul fantasmelor – „Mi s-a umplut de fantome/ Odaia”, un timp al amintirilor deloc reconfortante care chinuie „corpul peticit”. E vremea solitudinii celei care te macină: „Decât să vorbești singură, mai bine să taci cu cineva”. E anotimpul nervilor de primăvară bacoviană, dar și al senzualității stănesciene – „Martie turbă pe acoperișuri, prin burlane, pe la mansardă”. „Într-o buclă a labirintului” e ciclul depășirii, al înțelegerii unor mecanisme existențiale, „După patruzeci de ani de rătăcit în pustiu –/ Ai înțeles în sfârșit unde te afli”. Amplasarea în spațiu, necesită și plasarea în timp, „la ore apocaliptice”.

Ciclul „Când lumina se clatină” emană o luminiscență aparte. Trecută prin labirintul vieții, poezia ajunge „În țara mult visată,/ În Neverland”, de fapt, o dimensiune metafizică a existenței unde „Ne jucăm de-a prinselea cu umbrele noastre,/ Ele, cresc odată cu căderea luminii,/ Ele, ce se ridică-n picioare/ Și au aripi de pajură atunci/ Când lumina se clatină”. E pragul revelației. Așa cum „Viața a devenit o obligație ca multe altele”, este nevoie de ceva suprarațional. Toate sunt golite de sens, „Și nici chiar cuvântul sânge/ Nu mai are alt sinonim decât/ Cuvântul mișcare”. „Cărările nu mai duc nicăieri,/ Drumurile pierd orice curs”, astfel, eul ajunge să producă mișcarea, de fapt, o dialectică statică. Este mirarea în fața ineditului, „sângele meu/ Deodată devenit transparent”. Este înțelegerea rosturilor lumii – „Suntem clepsidra care, întoarsă/ Schimbă sensul urii în dragoste”, până la descoperirea în levitație a lui hic et nunc, „Nu plânge, dragostea mea,/ Ajungă-ți frumusețea/ Acestei dimineți/ Și uită de restul”.

Întregul volum este scăldat de lumină: „Acum când lumina tremură, ruptă,/ Crâmpoțită…”. Acest verb a crâmpoți, cu sensul de „a rupe, a mușca”, care a făcut carieră în romanele lui Liviu Rebreanu, are o sonoritate aparte în poezia Anei Rapcea. E nevoia ieșirii din întuneric, din „lumina șiroind bolnavă”. E o necesitate stringentă, de altfel, – „Te rogi cu disperare, agonic, să se facă lumină”. Dar lumina se închide, „Îngerul și-a acoperit fața cu-aripile”, e ultimul parcurs,  „Ochiul metalic al lunii,/ Pe jumătate închis, ne însoțește/ În ultimul nostru drum împreună”. E lumea decolorată, „Ziua crapă în mii de fisuri/ Fără culoare”. Și unica soluție rămâne a fi umbra, care e totuși un semn al prezenței unei lumini.

Ana Rapcea e o poetă care își lucrează cu migală cărțile. Ciclurile exclud prezența accidentală a unor poeme în volum, trădând o gândire care structurează, dar și prevede, anticipează posibile variante de lectură a textelor.  O poetă talentată care își construiește cărțile. Dar înainte de a și le construi, ea le trăiește de-a adevăratelea!

Rapcea, Ana. Când lumina se clatină. // Ana Rapcea, Chișinău: ARC, 2018.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, iunie, 2020, p. 20, ISSN: 2345-1777.

Publicat în istorie

Versul clopotelor // Jalea clopotelor din Primul Război Mondial


Încheierea unui conflict sângeros în care au fost implicaţi oameni care vieţuiau în diferite ţări, răspândite pe cuprinsul întregii planete, care reprezentau o mare diversitate de categorii socio-profesionale, culturale, lingvistice, confesionale, etnice, de vârstă, de afiliere socială, poate deveni prilej de comemorare sau de celebrare, în egală măsură.

Capitala României, Bucureşti, a fost ocupată de armatele Puterilor Centrale în decembrie 1916 şi a fost eliberată doi ani mai târziu, în aceeaşi lună decembrie. Guvernământul Imperial al Bucureştilor, german, a coordonat autorităţile locale româneşti.

În perioada ocupaţiei au fost rechiziţionate: case spătoase, hoteluri, restaurante, cărora le-au fost schimbate numele, ca şi cele ale unor  străzi. Acelaşi regim l-au avut bunurile locuitorilor oraşului:

mijloacele de transport – trăsurile, cupeurile, caii –, obiectele de îmbrăcăminte cu valoare sau utilitate în vreme friguroasă – blănuri, plăpumi, „albituri4” „scoarţe” şi haine tradiţionale, „cusături” (piese cu valoare de patrimoniu cultural tradiţional). Lemnele de foc şi alimentele s-au raţionalizat: băuturile, păsările şi animalele trebuia declarate – unele, predate ocupanţilor – şi s-a introdus „taxa pentru câini. S-au dat bilete de identitate „Ausweis”, circulaţia tramvaielor pe timpul nopţii a fost sistată, s-au modificat orele spectacolelor de teatru, s-a introdus ora Europei Centrale, s-au interzis însemnele de stat româneşti. Ocupanţii puteau trimite o anume cantitate de bunuri din teritoriul românesc ocupat în ţările lor, iar la plecarea în permisie puteau lua cu ei alimente şi alte bunuri. Petrolul, cerealele, lemnul, materialul rulant, unităţi de producţie industrială şi agricolă, maşini de scris, microscoape au fost confiscate.

O evocare care poartă o încărcătură emoţională deosebită, fiind totodată lucidă şi profund analitică, oferă Constantin Bacalbaşa în cartea Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916 – 1918. „în dezacord cu proclamaţia care asigura respectarea proprietăţii cetăţenilor, din chiar întâile zile, administraţia germană s-a abătut asupra locuitorilor cu jaful cel mai revoltător. Din primele zile germanii au luat toate trăsurile de orice categorie, toate telefoanele, toţi caii, toate bicicletele. Apoi au dat ordonanţe ca civilii, în afară de cei cu permisiuni speciale, să nu poată circula în tramvaie şi trăsurile de piaţă. Tramvaiele au fost toate oprite, iar cu puţinele birje rămase, nu aveau voie să circule decât militarii germani şi cocotele cu care petreceau. Zilnic erau date jos din trăsuri doamne în vârstă şi de cea mai bună condiţiune (…] După ce Bucureştiul a fost curăţat de trăsuri, cupeuri, cabriolete, brecuri, biciclete, cai etc., a început rechiziţionarea saltelelor, plăpumilor, pernelor, blănurilor etc.”

nele personalităţi româneşti cunoscute, care nu erau plecate în refugiu, au fost supravegheate şi chiar supuse unor detenţii pe timp mai lung sau mai scurt, într-un spaţiu anume destinat, iar doamnele au fost trimise „la mănăstire”, lângă Bucureşti.

De la Academia Română au fost furate mai multe documente cu valoare istorică, culturală, care au fost recuperate ulterior, iar de la Patriarhie, moaştele Sfântului Dumitru Basarabov, patronul spiritual al oraşului, care au fost restituite după câteva zile.

Două hotărâri au tulburat în mod deosebit viaţa locuitorilor Bucureştiului aflat sub ocupaţie: obligaţia de a schimba calendarul iulian, în practica ortodoxă atunci, cu cel gregorian şi rechiziţionarea obiectelor din metal, mai ales cele din alamă şi cupru, între care unele clopote ale bisericilor (şi chiar clanţe de la uşi) pentru a fi topite şi refolosite în industria de război. Schimbările de calendar au adus tulburări în practica sărbătorilor şi tradiţiilor populare ale românilor, atât a celor cu dată fixă, cât şi a celor cu dată mobilă, care se pot identifica şi astăzi. Cele două hotărâri ale ocupanţilor aduceau atingere tradiţiilor sacre, bulversând viaţa religioasă a comunităţilor dominant ortodoxe. Datele celebrării celor două sărbători socotite cele mai importante Paştile şi Rusaliile – au constituit obiect de mare îngrijorare pentru toate categoriile de populaţie. „Rechiziţionarea aramei şi a clopotelor de la biserici a provocat agitaţie

[…] Mai ales femeile s-au răsculat, s-au postat în faţa bisericilor, pe când se scoborau clopotele, se închinau şi blestemau. Multe femei cred astăzi că înfrângerea germanilor e datorită faptului că au luat clopotele de la bisericile noastre şi că bulgarii au fost bătuţi pentru că l-au furat pe Sfântul Dumitru”, scria acelaşi Bacalbaşa. Sub cuvânt că arama le este trebuincioasă, ofiţerii şi unterii germani luau ce găseau prin case, chiar obiectele de artă, care, prin ordonanţă, erau apărate. Aşa au fost rechiziţionate: că-lămări, chibritelniţe, vase etc., care au plăcut rechiziţionanţilor”.

Luarea şi trimiterea spre topire a clopotelor a fost percepută ca o „ucidere” a acestora, dat fiind rolul deosebit pe care îl deţine acest instrument metalic în desfăşurările serviciilor religioase, dar şi în momentele de cumpănă din viaţa unei comunităţi tradiţionale.

Odată cu Primul Război Mondial, în cultura populară românească s-a dezvoltat secţiunea tematică devenită, în scurtă vreme, una dintre cele mai dinamice şi productive: cea a folclorului taberei militare şi a războiului. Cei care alegeau să dezvolte asemenea teme erau combatanţii. Dar şi cei rămaşi acasă creau cântece despre dorul după cei plecaţi, greutăţile vieţii de zi cu zi, durerea celor lipsiţi de sprijinul părinţilor, soţilor şi fraţilor, „istorii dramatice” despre singurătatea celor rămaşi şi a celor înstrăinaţi, amintiri, istorii ale locurilor, istorii de familie etc. Toate instituie un tip aparte de comunicare, care nu era totdeauna activă, practică, ci de cele mai multe ori virtuală. S-a detaşat o categorie narativă numită în folcloristica românească amintirea, cu subtema amintire din război.

Practica ţinerii jurnalelor personale era foarte răspândită la toate categoriile de populaţie în secolul al XIX-lea. Gen literar atestat şi astăzi, agreat cu deosebire la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în perioada interbelică, a cunoscut forma jurnalelor de război în perioada marelui conflict. Alături de acesta s-a dezvoltat un text narativ versificat popular, oral, care poate fi uneori asociat baladei, cu tematică diversă, care aparţine, de drept, „jurnalului oral”; este productiv şi în zilele noastre când, desigur, dezvoltă subiecte actuale.

În unele zone ale României circulă şi un tip de text creat de versificatori populari anume pentru ritualurile funerare din categoriile versului, cântecului „de petrecut” (a petrece: a reconstitui în minte trecutul, a însoţi, a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum. a conduce un mort la groapă), boitului liber –  în care sunt evocate momente semnificative din viața decedatului şi circumnstanțele morţii.

Intelectualii şi activiştii culturali săteşti erau familiarizaţi cu asemenea creaţii, aşa încât culegerea şi publicarea textelor s-au practicat încă din timpul războiului, când au apărut primele culegeri cu poezie de război, care purtau titluri sugestive pentru circumstanţele dramatice în care au trăit creatorii lor: Lăcrimioare. Cântece de război culese de la fetele din Poiana Sibiului (1917): Floarea dorului. Poezii de dor, de drag şi de jele. Versuri cătăneşti. Culese din Bănat de Milentie Cerbe; C. Rădulescu-Codin, Cântece din războiu zise de flăcăi şi fete între 1914-1919; Cântarea celor rămase acasă. De mai multe femei din Ardusat. Comunicate de loan Pop; Frunzuliţe din răsboi. Versuri din Ardeal şi Bucovina adunate şi alese de R. Hodoş; Cântece poporale din răsboiu. Primite din partea vitejilor noştri de pe câmpul de luptă. Aranjate de George Ţăran, voi I – III; Flori din războiu. Versuri poporale culese din gura soldaţilor de Gheorghe Cătană (1919); Flori de sânge. Cântece populare ardeleneşti de pe câmpul de războiu adunate de Aurel Esca şi Ion losif Şchiopul.

Pe măsura trecerii timpului, unele motive s-au formalizat şi au generat forme repetitive stabile.

Între temele cu frecventă atestare se pot identifica cele care îl prezintă pe soldat înainte şi după mobilizare, despărţindu-se de iubită, de familie, de copii, de ogorul pe care nu îl mai poate lucra. Este descrisă lupta propriu-zisă, sunt zugrăvite ţinuturile necunoscute şi neospitaliere unde a ajuns urmând îndatoririle de militar, sunt întocmite portrete ale inamicilor şi sunt caracterizaţi superiorii care erau de alt neam, sub a căror comandă soldaţii erau obligaţi să lupte; soldatul rănit, prizonier, aflat în ţară străină sunt motive frecvent dezvoltate în asemenea texte poetice.

În cele mai multe culturi sunt instituite ceremoniale formalizate pentru cei care urmează să plece pentru satisfacerea stagiului militar sau pentru a participa la război. în tradiţia românească, dincolo de caracteristica de „iniţiere” pe care o implica. Adesea, o astfel de manifestare, funcţiona şi o dominantă funerară, în care rol principal revenea textului poetic cântat – de înstrăinare, despărţire, singurătate. Nu atât ideea morţii era apăsătoare, cât sentimentul „dorului” după o stare de echilibru şi normalitate care nu va mai reveni niciodată, chiar dacă cel plecat se va reîntoarce acasă.

După încheierea războiului s-a instituit un „cult al eroilor44 prin care se consacră memoria celor morţi în război, respectul pentru exemplaritatea faptelor lor. Acest mod de păstrare a memoriei este o formă paralelă cu ceea ce cultura tradiţională românească a avut dintotdeauna şi continuă să deţină şi astăzi: riturile şi practicile de comemorare a morţilor – moşii şi strămoşii din neam îndătinate de trei ori pe an (înainte de Crăciun, de Paşti şi de Rusalii). „Cultul eroilor” este o secvenţă detaşată „tematic44 din acest ritual ortodox, ziua stabilită pentru ceremonii, „Ziua eroilor”, fiind Înălţarea Domnului, la 40 de zile după celebrarea Paştilor.

Succesiunea de istorii personale – memoria fiecărui combatant – se reuneşte într-o „memorie colectivă44, de grup, acceptată de întreaga societate, care duce la o înţelegere comună a Marelui Război, un mod de a interacţiona cu trecutul într-un proces de permanentă actualizare. în diverse ţări episoadele de referinţă ale conflictului sunt rememorate diferit.

Am amintit tulburarea pe care a produs-o în sufletele locuitorilor Capitalei ocupate a României, în timpul Primului Război Mondial, impunerea schimbării calendarului şi, mai ales, rechiziţionarea clopotelor bisericilor pentru a fi topite, din metalul lor urmând a se fabrica armament. Evenimente similare s-au petrecut în multe localităţi din România. Unul dintre ele a generat apariţia unui cântec dedicat acestui dramatic eveniment, compus de „fetele” din Poiana Sibiului.

Clopotul este un instrument muzical idiofon cu origine străveche, probabil orientală. Folosite în Antichitate în diferite circumstanţe rituale, ceremoniale sau festive, clopotele aveau diferite dimensiuni, erau turnate de obicei din bronz, alteori din aliaje îmbunătăţite. Pot fi fabricate şi din lut sau sticlă (cristal), substanţe a căror vibraţie, la atingere, este percepută în mediul ambiant. Turnarea unui clopot necesită o pregătire riguroasă, cunoştinţe şi abilităţi speciale.

În Vechiul Testament sunt menţionaţi clopoţeii de aur care împodobeau veşmintele Marelui Preot. în cultul creştin, clopotele au fost folosite de prin secolul al Vl-lea în Biserica Apuseană, iar în cea Răsăriteană, de prin cel de-al Xl-lea. Clopotul este precedat de sunetele toacei din lemn şi, ulterior, ale celei metalice.

În biserică, clopotele devin parte integrantă a cultului creştin. Prin ele timpul dobândeşte o măsură liturgică: atât oficiantul, cât şi credinciosul „ies” din timpul cotidian, pentru ei se „deschide” comunicarea cu transcendentul. Montarea clopotelor la locul îndătinai este precedată de o „rugăciune pentru sfinţire”. Clopotele sunt folosite în momente bine stabilite în timpul zilei liturgice, singure sau îmbinate cu toaca: la începutul Sfintei Liturghii, al slujbelor importante, la slujbele de seară, de la miezul nopţii şi de dimineaţă, la unele ierurgii. Evenimente importante din viaţa credincioşilor sau a obştilor sunt marcate, anunţate prin bătaia clopotelor: moartea unei persoane, război, revoltă, calamităţi naturale – incendii, inundaţii, fenomene meteorologice extreme, cum ar fi grindina, furtuna violentă etc. În unele localităţi din România sunt aşa-numite „clopote de grindină” sau „clopote de furtună”.

În România sunt păstrate câteva clopote vechi – unele din secolul al XlV-lea. altele turnate mai recent – la Mănăstirea Cotmeana, judeţul Argeş, la ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân de la Cozia, la Mănăstirile Putna, Bistriţa, Voroneţ etc. Unele sunt decorate cu motive fitomorfe, cu simboluri creştine şi pot avea incizată chiar imaginea donatorului.

Datorită implicării directe în oficierea serviciului religios creştin ortodox, clopotele au fost „înzestrate” cu personalitate şi individualitate, au calitatea de a fi purtătoare ale mesajelor divine

În ajunul marii sărbători creştine a Sf. Marii, „Sfânta Maria Mare” (Adormirea Maicii Domnului), într-o zi de duminică, la 14 august 1916, în localitatea Poiana Sibiului s-a anunţat rechiziţionarea celor două clopote, aflate în cele două biserici, „din deal” şi „din vad”, din localitate, în vederea refolosirii metalului în industria de război, înainte de a le fi luate, „oamenii au mai tras odată clopotele ca să le mai audă odată glasurile răsunând, apoi pe cel din deal l-au coborât cu funia, iar pe cel de la vadu l-au aruncat din turn. Acesta a căzut cu gura în jos şi s-a aşezat pe pământ fără să i se întâmple ceva” (Eugeniu Dobrotă, Lăcrimioare, Poiana Sibiului, 1917). Au fost aşezate în piaţa localităţii, fetele le-au împodobit cu fiori. (După tradiţia ortodoxă, fiecare cunoscut care merge să-şi ia rămas bun de la un decedat duce acolo flori şi o lumânare.) „Toată lumea plângea”. Tinerele fete au compus şi au cântat (a se cânta poate însemna şi „a se jeli”, „a boci”, în cazul unei ceremonii funerare) cântarea clopotelor. Toţi s-au fotografiat cu clopotele care au fost duse cu alai, după aceea, alături de alte două, rechiziţionate din localităţile Jina şi Rod, însoţite de cântarea fetelor, până la locul de unde au fost preluate.

Dincolo de anunţarea actului de rechiziţie în ajunul uneia dintre marile sărbători creştine, Sf. Maria Mare, respectată de toţi românii ortodocşi, care poate fi interpretată ca o evidentă acţiune cinică, parte a unei vechi tehnici de adevărat „război psihologic”, purtat cu mijloacele la îndemâna vremii aceleia, textul cântecului devine purtătorul unui mesaj de-a dreptul tragic. Prin sacrificiul „corpului material” al clopotelor pentru confecţionarea armelor ucigaşe, rolul acestor instrumente muzicale, acela de a deschide calea comunicării cu transcendentul,în ritualurile funerare, se transferă asupra noii forme pe care o îmbracă metalul altfel prelucrat, iar clopotele îşi continuau menirea, ajutându-i pe toţi cei ce vor muri în bătăliile în care vor fi folosite armele confecţionate din metalul clopotelor care au fost, odată, sfinţite.

Cântecul acesta poate fi integrat categoriei versurilor-texte cântate cu prilejul oficierii înmormântărilor –, al cântecelor de petrecut (mortul la groapă) sau bocetelor. Nu s-a păstrat decât poezia, linia melodică nefiind consemnată. De aceea în volumul Lăcrimioare, unde este publicată poezia, în anul 1917, este numit Versul clopotelor.

„O, Puternice de sus,/ Ce zile grele-am ajuns!/ După ale noastre fapte,/ Dumnezeu acum ne bate./ Mai întăi am petrecut/Tinerimea, cu dor mult/ Şi acuma cu jele/ Petrecem clopotele./ Oare cum vom aştepta/ Oameni buni, dumineca?/ Clopotele nu răsună,/ Cum s-avem inimă bună?/ Veniţi toţi să lăcrămăm,/ Lacrămi multe să vărsăm,/ Din inimă să oftăm:/ Clopote nu mai avem!/ Şi voi bătrâni suspinaţi,/ Plângeţi toţi şi lăcrămaţi,/ Căci când moartea ne-a răpi/ Clopote-n sat n-or mai fi!/ Mult am aşteptat să vie/ Ziua de Sântă Mărie/ Şi acum ne-am întristat:/Clopotele le-au luat./ Ziua bună ne luăm/ Că acum ne depărtăm,/ Mai mult nu le mai vedem./ Rămas bun, clopotelor,/ Că noi rămânem cu dor”.

Articol scris de Sabina Ispas pentru revista Magazin Istoric, ianuarie 2019.

Revista completă pate fi citită în sala de lectură a bibliotecii noastre.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critică literară, cultura

pereții uriași de sticlă ai lumii


„Prin închisori și prin libertate” (Cartea Românească, 2018) este volumul în care poetul Andrei Novac construiește în limbaj un mecanism de emancipare prin poezie. Scrisul este o formă de libertate. Personajul poematic scrutează orizonturile lumii: „prin fața ochilor noștri/ trec toți cei care au murit pentru libertate”. Pentru ea se moare, ea însă supraviețuiește: „libertatea nu a murit”. Eul e mai mult decât un observator. Creația developează adevărul vieții, al existenței obiectuale, servește drept un praxis al psihologiei emoțiilor, structurându-se într-un final în reflexia estetică a celui care privește, dar și acționează.

            Cartea scoate la iveală relația omului cu lumea, „o lume care este gata să bată din palme”, dar e o aparență a comuniunii umane. Trăim cu toții deficitul emoțional al omenirii într-un „oraș rece”, „un oraș uriaș”, „un oraș/ din care pleacă mulți oameni/ și alții vin”. Este locul care te aglutinează, „orașul se deschide în fața lor/ ca un câmp uriaș pe care se luptă încă”. Este orașul-sat planetar, un univers saturat de distanțare. Găsim un diagnostic al lumii, e viziunea spațială și temporală asupra ei: „oamenii respiră și trăiesc/ doar cu degetele pe telefoane și calculatoare”, „doar oameni sufocați de tastele telefoanelor”. E omenirea încremenită – „alți oameni, aceleași statui”, „în orașele mari sensibilitățile sunt ascunse printre blocuri”. E lumea rece, fără poezie. Aici intervin valențele comunicative și sensibilizante ale iubirii, ale afecțiunii – „este orașul pe care îl iubești,/ în care naști copiii liberi”, „orașele sunt inimi”. Urbea e u topos în care trebuie să înveți coexistența.

            Agora e un câmp al luptei, al războiului tuturor împotriva tuturor: „câmpurile din mijlocul orașelor”, „câmpurile de luptă sunt goale”, „străzile orașelor fără viitor”. Observăm căutarea unui sens transcendental, suprasensibil – „suntem legați la ochi,/ mâinile sunt un/ câmp liber”, „eu lupt”, „ne luptăm permanent pentru dreptate”. Descoperim un Homo Sacer de sacrificat: „curge sânge de oameni nevinovați”. Individul e sensul care devine vid, care se golește neputincios de înțelesuri, care nu poate întemeia nici o semnificație, care se izolează – „sunt un aeroport uriaș”, „freamăt al singurătăților”, „tot mai liber și tot mai singur”. Un solitar, un retras, un homo exhaustus.

            Textele ilustrează o mișcare de jos în sus, o căutare proprie a rostului existențial în contrast cu strania dialectică a lumii celei mari intrate în derivă. O subliniază și caracterul reflexiv al poemelor, mai degrabă o meditație asupra mișcării. Văzută sub raportul spiritului, lupta e pentru marile idealuri, „te revolți pentru iubire”. Încarcerat visezi la „o libertate continuă”, așa cum știi că „după gratii există libertate”. Devine vizibilă o dimensiune a detenției, „aici au murit oameni pentru libertate,/ aici au fost închise toate păsările/ și tuturor copiilor li s-a pus mâna la gură”. Un spațiu al lui Big Brother, care încurajează iluzia unei imagini totalizante: „pereții uriași de sticlă ai lumii”, „am deschis larg pereții de sticlă ai camerei”, „căutăm toate spațiile din sticlă”. Sticla creează impresia că „lumea s-a dilatat îngrozitor”. E un theatrum mundi, un show în care trăim în schimbul libertății. Eul însă se ridică de jos: „eu o să rămân cel mai liber om de pe pământ/ înconjurat de zidurile unei închisori/ care pe mine nu mă poate opri să strig tare”, „cu mâinile întinse spre cer”, „cu mâinile pe libertate”.

            Unicitatea volumului „Prin închisori și prin libertate” rezultă din stilul și din directețea percutantă a discursului poetic. Experiența sensibilă a poetului, scriitura ca o formă de eliberare/ libertate, puterea ei de pătrundere – iată esența inovației poetice a lui Andrei Novac. Ilustrațiile Flaviei Lupu, cuburile, un fel de elemente constructive și, totodată, descriptive, configurează formele corpurilor lumii cu perspectivele ei multiple de desfășurare și de interpretare. În (auto)izolarea anului 2020, între pereții noștri de sticlă, am înțeles că populăm o lume transparentă, interconectată, dar deloc liberă. Literatura este mereu cu câțiva pași înainte. Poezia bună a fost mereu vizionară. Este și cazul lui Andrei Novac care, printr-o gândire dialectică,  răstoarnă caracterul ei pur reflexiv. Poezia lui este cugetare, dar și acțiune, revoltă, opunere obișnuinței anchilozante. E sincretismul trăirii, departe de traiul ușor sesizabil. E multă intuiție și revelație. Un poet bun, un poet militant, un poet al libertății.

Novac, Andrei. Prin închisori și prin libertate. // Andrei Novac, București: Cartea Românească, 2018.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, mai, 2020, p. 20, ISSN: 2345-1777.

Publicat în Activitate expoziţională, enogastronomie, literatura franceza, rețete tradiționale

Alexandre Dumas şi secretele bucătăriei


Cel mai mare specialist în ale gastronomiei: necesitatea! • Cu orez, un bob de unt şi câteva roşii – o mâncare delicioasă! • Prea multul coniac din raci i s-a urcat la cap unei invitate • Supă din coadă de cangur şi friptură din picioare de elefant • „Ouăle călugărului” sau „ouăle omului de rând” • O salată specială cu sfeclă, ansoa și trufe

„Eu nu mănânc oaia aşa cum o mănâncă Maiestatea Voastră”, replica Porthos în Vicontele de Bragelonne, stârnindu-i uimirea lui Ludovic al XlV-lea: „Auzi! Auzi! Şi cum o mănânci dumneata?”. Dovedind nu numai plăcerea de a se înfrupta din toate bucatele (probă şi rotunjimile din ce în ce mai vizibile ale trupului), ci şi ştiinţa bucătăriei, muşchetarul i-a împărtăşit regelui reţete cu care se delecta acasă: „Eu pun să mi se frigă berbecul întreg […] Iată cum: bucătarul meu – năzdrăvanul e german, sire – bucătarul meu împănează berbecul cu cârnăciori, pe care-i aduce de la Strasbourg, cu şunculiţe, pe care le aduce de la Troyes, cu prepeliţe, pe care le aduce din Pithiviers, prin nu ştiu ce mijloc îi scoate apoi oasele, ca dintr-o pasăre, lăsându-i însă pielea, care se întăreşte şi se rumeneşte; şi când îl taie în felii, ca pe un cârnat gros, se scurge din el o zeamă aurie, care e plăcută la vedere şi deosebit de bună la gust”.

Şi nu este singurul episod în care eroii Iui Alexandre Dumas tatăl îşi pun la bătaie cunoştinţele culinare: apreciază o ciozvârtă bine rumenită, o supă consistentă sau un dulce aromat, asociin-du-le cu vinuri alese. Iar asta i se datorează scriitorului, cel care le-a dat viaţă, mare pasionat de gastronomia mondială.

Alexandre Dumas a copilărit într-un orăşel din Picardia, Villers-Cotterets. Acolo, bunicul din partea mamei, Charles Labouret, ţinea un han pe drumul spre Soissons. Pentru a câştiga ceva bănuţi, băietanul îşi petrecea adesea timpul prin bucătărie sau servind la mese. Au fost primele contacte cu arta culinară, dovedind însă şi câteva iniţiative interesante, în special pentru pregătirea fripturilor la proţap: să lege un pui cu aţă deasupra focului pentru a se perpeli bine pe toate părţile sau să asambleze un soi de ţepuşă cu trei niveluri, cu ajutorul căreia puteai pregăti deodată mai multe tipuri de păsări: pe primul – o gâscă, grăsimea ei ajutând becaţele şi prepeliţele aflate dedesubt să capete suculenţă şi savoare.

Tot de acolo i-au rămas întipărite în memorie gusturi spectaculoase, precum cel al cârnaţilor andouiellette. În mod tradiţional, făcuţi din colon şi stomac de porc, ei sunt emblema, cu precădere, a oraşului Troyes. Dar, pentru Dumas, „cei mai buni andouiellette pe care i-am mâncat, chiar mai buni decât cei din Troyes, sunt cei din Villers-Cotterets. Măcelarul care îi prepara se numea Lemerré”.

Dacă e să dăm crezare unuia dintre biografi, Jean Tulard, pasiunea pentru bucătărie ar fi moştenit-o de la mamă sau, după cum a mărturisit la un moment dat scriitorul însuşi, „mă întrebaţi de unde această aplecare – este precum poezia, o simt din aer, îmi vine dinspre înalturi”.

„Am studiat reţetele şi manierele de a găti ale tuturor şefilor, dar, mai ales, pe cele ale celui mai mare specialist – cel care se numeşte necesitate!”. O ironie fină, dar, totodată, şi ilustrarea unei realităţi: puţini ştiu că autorul Celor trei muşchetari a fost şi un excelent bucătar. Stăpân al propriei bucătării, nu a ezitat niciodată să dea sfaturi sau să lucreze cot la cot cu cei care preparau mâncarea prin diversele hoteluri şi pensiuni prin care a trecut.

„Dumas, numai în cămaşă, îşi sufleca mânecile, prepara o omletă fantastică, punea la fript un pui pe care îl legase cu aţă […], tăia ceapa, punea oalele pe foc, arunca vreo 20 de franci personalului [de la hotelul de Mantes, unde se afla pe atunci] şi o îmbrăţişa cu foc pe bucătăreasa ce se arăta extrem de recunoscătoare că a primit un asemenea ajutor”. Aşa i-l prezenta poetul şi dramaturgul Louis Bouilhet (1821-1869) prietenului său Gustave Flau-bert, într-o scrisoare datată mai 1858.

Câţiva ani mai târziu, într-o zi de februarie a anului 1866, George Sand îşi nota, la rându-i, în jurnal, amintirea unei cine excelente, la care au participat Alexandre Dumas tatăl, dar şi fiul: „Dumas tatăl a gătit toate felurile de mâncare, de la supă şi până la salată. Opt sau chiar zece feluri de-a dreptul minunate”. Una dintre numeroasele relaţii amoroase ale scriitorului poate scoate la iveală şi interesante detalii cu privire la talentele sale culinare. Este vorba de scurta, dar focoasa legătură cu o tânără cântăreaţă de operă de origine austriacă, Caroline Unger (1803-1877). Extrem de temperamentală, Caroline – alintată de apropiaţi Carlotta – prinsese obiceiul să concedieze servitorii în cele mai nepotrivite momente. Aşa s-a întâmplat de câteva ori pe când locuia împreună cu Dumas tatăl într-o vilă din apropierea Parisului. într-o duminică, de pildă, când erau aşteptaţi la masă câţiva prieteni ce veneau din Capitală, Alexandre s-a trezit fără niciun ajutor în bucătărie. în Ultimii ani ai lui Alexandre Dumas (1883), Gabriel de Bellemare descria cum autorul Muşchetarilor a reuşit să iasă din încurcătură. A intrat în bucătărie, a scotocit prin rafturi, dând de ceva orez, puţin unt şi câteva roşii proaspete. Cu ele a făcut de-a dreptul minuni, pregătind un fel de mâncare nu numai săţios, dar şi foarte gustos.

Nu era neapărat un geniu culinar, ci un învăţăcel atent, dar şi talentat.

Tot de Bellemare povestea că, cu toate că a petrecut câţiva ani buni în Italia, Alexandre Dumas nu prea a fost atras de paste şi nici nu s-a interesat de reţeta de preparare. Mult mai târziu, pe când scria sfaturi gastronomice într-unul dintre numeroasele periodice pe care le sponsoriza, a fost pus într-o situaţie extrem de supărătoare când un cititor l-a întrebat care ar fi secretul celor mai bune macaroane. Pentru a nu mai fi prins pe picior greşit, şi-a luat carnetul cu notiţe şi a dat fuga la una dintre cele mai cunoscute bucătărese de origine italiană din Paris.

Dintr-un alt voiaj în Spania (toamna anului 1846), prilejuit de căsătoria Isabellei a Il-a (1830-1904) cu Ferdinand I de Asis de Bourbon de Cadige (1822-1902) – mariaj influenţat de Ludovic Filip al Franţei a deprins pasiunea pentru supa cu şofran sau ouăle fierte, alegând meniul ce conţinea trei – „ouălele călugărului” –, în detrimentul celui cu două – „ouăle omului de rând”.

Numeroasele laude cu privire la mâncărurile degustate la Alexandre Dumas la masă au dat naştere şi la zvonul că ele nu ar fi avut cum să fie pregătite de scriitorul însuşi. Amintirile unui apropiat al său, jurnalistul şi scriitorul britanic Albert Vandam (1843 – 1903), fac referire la un simpatic episod. Pentru a-i răspunde unui celebru medic al timpului care nu dădea doi bani pe cunoştinţele culinare ale maestrului şi, în special, pe reţetele sale pentru crap, Dumas l-a invitat la cină. Şi, pentru a demonstra că el a pregătit efectiv bucatele ce au ajuns pe masă, a gătit cu martori. Printre ei, Vandam însuşi: „La ora trei am ajuns la locuinţa sa de pe strada Chaussee d’Antin şi am fost condus imediat în bucătărie, unde I-am văzut pe marele scriitor înconjurat de ustensilele sale, în marea lor majoritate din argint. Cu excepţia unei supe de varză, pe care, după propria-i mărturisire, o făcuse de dimineaţă, toate celelalte ingrediente pentru pregătirea cinei erau în stare proaspătă – bineînţeles, spălate şi curăţate. îi erau alături bucătarul său şi un ajutor, dar el însuşi, cu mânecile suflecate până la coate, un şorţ mare în jurul taliei şi pieptul dezgolit, conducea întreaga operaţiune. Nu cred să mai fi văzut vreodată ceva la fel de distractiv… La şase şi jumătate au început să sosească şi invitaţii; la şapte fără un sfert, Dumas s-a retras să se schimbe; iar la şapte punct s-a anunţat că masa poate fi servită. Cina a constat în mai sus pomenita supă de varză, un crap la cuptor, un sos ragu pe bază de carne de oaie în stil unguresc, friptură de fazan şi salată japoneză (salată creaţă, ardei şi morcovi). Niciodată nu am mai mâncat ceva la fel de bun… ”.

Fiul unui prieten al scriitorului, Henri Franţois Lhote, consemna, la rându-i, atât o reţetă specială, creaţie a lui Alexandre Dumas însuşi (un platou de raci, pe care i-a tras atât de mult prin coniac, încât una dintre invitate, după ce s-a ghiftuit bine, a trebuit să fie ajutată să se ridice de la masă, deoarece se deplasa cu mare… greutate!), cât şi atenţia pe care acesta o acorda ingredientelor. „Imediat după ce se instala într-un nou loc, Dumas îşi lua servitoarea şi plecau la piaţă, să cumpere cele necesare pentru cină”.

Nu mai era un secret că. odată invitat să mănânci la Alexandre Dumas acasă, trebuia să te pregăteşti pentru un adevărat festin. „Prin 1844 sau 1845 am început să am remuşcări că las să dispară acele minunate supeuri, unde străluciseră atâta spirit şi bună dispoziţie. Eram prieten cu aproape toţi oamenii de spirit ai epocii: pictori de talent, muzicieni la modă, cântăreţi iubiţi de public. Am comandat o masă de 15 locuri, am invitat o dată pentru totdeauna 15 prieteni să vină la mine în fiecare miercuri de la orele 11 seara, rugându-i ca, atunci când nu pot să vină, să mă anunţe cu trei sau patru zile înainte, astfel încât absenţii să poată fi înlocuiţi. Aceste supeuri se compuneau în general din-tr-un pateu de vânat, o friptură, un peşte şi o salată, cu menţiunea că se putea pune peştele înaintea fripturii, […] patru sau cinci potârnichi, un iepure sălbatic şi doi iepuri de casă formau umplutura pateului” (Marele dicţionar de bucătărie).

Pasionat călător, scriitorul a reuşit să aducă în Franţa gusturi şi reţete exotice (precum carnea de vită cu varză sau supa din cozi de creveţi), dar şi să le combine, inventând feluri noi (un sos pentru peşte, o reţetă de salată cu ouă, ţelină şi trufe).

Cu toate că nu a încetat niciodată să se laude cu talentele sale culinare, abia spre sfârşitul vieţii, în 1869, s-a decis să îşi dedice zilele realizării unui dicţionar de specialitate. Şi, pentru a găsi liniştea atât de necesară scrisului, s-a retras în micuţul port Roscoff, în Peninsula Bretania, însoţit doar de bucătăreasa sa dragă, Mărie. In martie 1870, a terminat manuscrisul şi l-a trimis editorului, Alphonse Lemerre, cu doar câteva luni înainte de moarte (survenită la 5 decembrie 1870). Izbucnirea războiului franco-prusac (19 iulie 1870-10 mai 1871) a întârziat cu mult apariţia Marelui dicţionar de bucătărie, astfel că Dumas nu a reuşit să îşi vadă ultima operă tipărită.

Lemerre le-a încredinţat destul de complicata sarcină de a pregăti dicţionarul pentru publicare unor mai puţin experimentaţi în domeniu – poetul Leconte de Lisle (1818-1894) şi scriitorul Anatole France (1844 – 1924) – şi, într-un final, lucrarea a văzut lumina tiparului în 1872.

În realizarea monumentalei lucrări, Dumas tatăl nu a ezitat să ceară ajutorul unor maeştri culinari renumiţi în epocă, precum Adolphe Duglere (1805-1884), unul dintre protejaţii marelui Mărie-Antoine Careme (Magazin istoric, nr. 5/2018), cel care le-a gătit membrilor familiei Rothschild. ţarului Alexandru al II-lea sau regelui Prusiei Wilhelm I.

Lăsându-şi şi de astă dată imaginaţia să zburde, Alexandre Dumas a reuşit să creeze o carte care să trezească simţurile cititorului; să îl îndemne să viseze, dar şi să se pună pe treabă, să atace, precum un muşchetar curajos, fronturile bucătăriei.

Astfel că nu trebuie să ne mire faptul că multe dintre reţete sunt extrem de dificil de realizat, în special din cauză că proporţiile ingredientelor sau timpul de pregătire nu sunt indicate cu precizie (în unele cazuri, deloc!). Sau că sunt descrise şi câteva feluri de mâncare pe care nici Alexandre Dumas însuşi nu le-a gustat niciodată şi, cel mai probabil, nici prea mulţi cititori de mai târziu, precum fripturile de struţ şi elefant sau supa de cangur. „Din coadă de cangur, plină de muşchi şi zdravănă, iese o supă care le întrece pe toate, prin savoarea şi bunătatea sa”; ori friptură „dintr-unul sau mai multe picioare de pui de elefant, la care se îndepărtează pielea şi se scot oasele şi apoi se lasă patru ore în apă călduţă.

Pentru a-și condimenta și mai mult cartea, Dumas nu se dezminte și recurge la numeroase trucuri de scriitor experimentat: explicaţii fanteziste cu privire la originea unor animale sau plante (de pildă, curcanul, despre care povesteşte că a fost adus în Europa de iezuiţi tocmai din India, pe când el provine din spaţiul american) sau inventarea de nume savuroase pentru unele feluri de mâncare (cap de mistreţ â la Machiavelli, homar ă la Borgia, cotlet de viţel à la dogele Veneţiei).

Cartea abundă în ingrediente şi reţete speciale menite a mulţumi cele mai rafinate gusturi: curry, tipuri exotice de peşti (alosa, macrou, rechin), becaţe cu ciuperci în sos de coniac, napi umpluţi, porumbei cu mazăre.

O, atenţie aparte i-a fost acordată unuia dintre cele mai obişnuite astăzi produse, aliat aproape pe orice masă: muştarul! Iniţial, Ale-xander Bornibus (1821 -1882), cel supranumit chiar „regele muştarului”, deţinătorul celei mai cunoscute fabrici care producea apreciatul ingredient, comandase un scurt text publicitar, care să apară în dicţionar. Dar, în sti-lu-i aparte, Dumas a aşternut pe hârtie o întreagă istorie, pe mai bine de zece pagini, purtând cititorul din Antichitate şi până în mijlocul veacului al XlX-lea şi lăudând varietatea produsă la Dijon, con-siderându-l singurul muştar adevărat.

Pe lângă supe, fripturi la cuptor sau proţap şi deserturi, Dumas considera că un alt fel de mâncare nu era prea mult apreciat şi pus în valoare în epocă: salata! Ca atare, a şi gândit o reţetă specială. „în multe case se face din salată un «apendice» al fripturii. Totuşi, a mânca salată cu o pulpă de ied bine marinată sau cu fazani ori cu becaţe înfăşurate cu slănină este o adevărată erezie culinară! Un fel îl strică pe altul. Orice vânat fin trebuie mâncat singur, cu sosul pe care îl lasă în timpul preparării. Salata mea e de o mare fantezie, compusă din cinci ingrediente principale: rondele de sfeclă roşie, felii de ţelină, trufe mărunţite, rădăcină şi frunze de campanulă şi cartofi fierţi în apă. Cu o oră înainte de a fi servită, o asezonez astfel: în castronul de salată pun câte un gălbenuş de ou fiert tare pentru fiecare două persoane. Zdrobesc gălbenuşurile în ulei, pentru a obţine o pastă. Adaug la această pastă: hasmaţuchi, ton fărâmiţat, bucăţi de anşoa pisate, muştar, cubuleţe de castraveciori muraţi şi albuşul de la ouă tocat. Diluez totul cu cel mai bun oţet, apoi răstorn ingredientele principale în castron. Amestec şi apoi las să cadă de sus un vârf de cuţit de paprica, ardei roşu de Ungaria”. Produsul finit „plăcea atât de mult invitaţilor mei, încât atunci când Ronconi [Giorgio, un renumit bariton italian] nu putea să vină, trimitea pe cineva să-i ia partea lui de salată”.

Îndrăgostit de viaţă, un adevărat conviv, o gazdă perfectă. Alexandre Dumas nu a scăpat prilejul să ne înveţe să ne bucurăm şi de fiecare clipă petrecută la masă, cu prietenii sau familia: „O activitate zilnică majoră, care poate fi realizată în mod vrednic numai de oamenii inteligenţi. Nu este suficient doar să mănânci. Pentru a lua masa, trebuie să existe o conversaţie spumoasă, dar calmă. Ar trebui ca fiecare cină să strălucească, precum rubiniul vinului între felurile de mâncare, să fie delicioasă, dar şi suavă, precum dulciurile de la desert, şi să dobândească profunzimea adevărată odată cu servitul cafelei de la final”.

Articolul a fost scris de Theo STĂNESCU-STANCIU pentru revista Magazin istoric, ianuarie, 2020.

În context, vă amintim că avem și crățile altor scriitori la bibliotecă. Jules Verne de exemplu – romanele atât în limba română și rusă, cât și în limba franceză.

Alte articole:

Ziua Națională a Franței – https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2017/07/10/ziua-nationala-a-frantei/

Fabulistul francez Jean de La Fontaine – 395 de ani de la naştere – https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/07/05/fabulistul-francez-jean-de-la-fontaine-395-de-ani-de-la-nastere/

Romancierul Marcel Proust – 145 de ani de la naștere – https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/07/08/romancierul-marcel-proust-145-de-ani-de-la-nastere/

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”

REZULTATELE CONCURSULUI DE TRADUCERE. Moldova – o constelație din petalele universului


În acest timp când lumea își pune limite spațiale fizice, am observat că e dornică de a-și descoperi capacitățile și printr-o interpretare a imaginii transpusă dintr-o limbă în alta.

Concursul a fost inițiat în cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului” la 18 aprilie 2020.

Ideea apărută din motiv de a ne conecta online în lumea magică a cuvântului, care își dezvăluie puterea infinită a unei imagini scrise care are forță să ne întristeze sau să ne bucure, să ne ducă într-o lume a unei vigori interioare pe care o avem, dar pe care nu o cunoaștem. Cuvântul are rezistență arhetipală. Și am rămas surprinși de harta participărilor la acest concurs. Inițial ne gândeam că grupul-țintă de participanți vor fi cei din districtul mun. Chișinău, după cum și ne aflăm sub patronajul BC Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”.

Surpriza a fost mare: echipa Cenaclului literar „Magia cuvântului” a adunat peste 30 de persoane participanți din afara spațiului Republicii Moldova, inclusiv din Elveția și SUA,  Marea Britanie și România, din Spania și Franța. Le suntem recunoscători profesorilor care au participat în cadrul concursului. Juriul constituit din cadre didactice universitare și liceale a citit cu atenție și a deliberat:

 Limba engleză

Laureați: Svetlana MIRON, Pittsburgh, SUA;

Natalia SÎRGHI, lector, Universitatea de Stat din Moldova;

Andreea ONU, elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău.

Locul 1: Anastasia GOROBIVSCHI, Instituția Publică Liceul Teoretic ”Bogdan Petriceicu- Hasdeu”, or. Drochia

Marina LEFTER, studentă, Universitatea de Stat „A.Russo” din Bălți

Corina LOHAN, profesoară de limbă franceză,  Marea Britanie,

Valeria CALDARE, elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Locul 2: Valeria TOPORET,  elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Andreea MIRON, elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Teodor ZAPOROJAN,  Gimnaziul N. Costin, mun. Chișinău

Locul 3: Samira CORDEEA, mun. Chișinău

Victoria COADA, elev, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Stefan ISPAS, elev, Școala Gimnazială Solonț, România

Andreana SADOVOI,  elev, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Catalin PLACINTA, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău.

Mențiuni: Delia PUȘCĂLĂU,  Școala Gimnazială Solonț, România;

Mihaela MELNIC, IP Gimnaziul ,,D. Matcovschi”, Or. Soroca.

Limba franceză

Laureat: Sergiu PALII, traducător profesionist, Assistant juridique chez Chabrier Avocats SA, Elveția

Locul 1: Paula SAMSON, elevă, I.P.Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi”, Chișinău

Locul 2: Ştefan ISPAS, elev, Școala Gimnazială Solonț, Județul Bacău, România

Ana-Maria TUGULSCHI, elevă,  I.P.L.T. ,,Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău

Locul 3: Valeria CALDARE, Liceul Moldo-Finlandez, Chișinău

Elena PRICOPIE, elevă, Școala Gimnazială Cucuieți, Județul Bacău, România

Mențiuni: Elena BARNA, elevă, Școala Gimnazială Cucuieți, Județul Bacău, România

Rodica FĂRÂMĂ, IP Gimnaziul ,,A. Chivriga”, s. Valea Mare, Ungheni

Denisa VLOG, elevă, Școala Gimnazială Solonț, Județul Bacău, România

Limba germană

Laureat: Maria Supernic, studentă, Universitatea de Stat din Moldova

Limba italiană

Laureați: Gala GASNAȘ SAHARSCAIA, traducător profesionist, Elveția;

Alexandra CRĂCIUN, profesoară, Liceul Teoretic „Mihai Marinciuc”

Limba rusă

Laureați: Svetlana BASOC, master, Universitatea de Stat din Moldova, or. Ungheni

Locul 1 Ludmila Liuba FELDȘER, poetă, translator, Israel

Locul 2 Angela CECÎRLAN, mun. Chișinău

Limba spaniolă

Laureat: Costinel LUNGU, poet, Spania

Diplomele tuturor participanților vor fi transmise prin posta electronic.

Sperăm să ne întâlnim, fie și online, la un eveniment din 30 septembrie de Ziua Internațională s Traducătorului.

Jurizarea s-a caracterizat printr-o responsabilitate maximă:

Pentru limba engleză: Cristina BABINA BOSÎI, master, lector, Universitatea de Stat din Moldova

Ina BEDROS, master, profesoară grad didactic 1, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău.

Pentru limba franceză: Nona CHIRIAC, profesoară Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi”,

Elena CHIRIAC, doctor, profesoară la Școala Gimnazială Solonț, jud. Bacău, România

Pentru limba germană: Tatiana BABIN, doctor conferențiar, Universitatea de Stat din Moldova

Pentru limba spaniolă: Angela ROȘCA, doctor conferențiar, Universitatea de Stat din Moldova

Pentru limba rusă: Irina REMIZOVA, lector, Universitatea de Stat din Moldova