Publicat în critică literară, cultura

Ultima amantă a lui Cioran sau mic tratat de literatură


Maria PILCHIN

„Ultima amantă a lui Cioran” (Cartier, 2018) de Constantin Cheianu readuce în discuție câteva (contra)teme: familia care lasă în noi o mulțime de „tristeți, suferințe și traume”, Viața și Moartea („boala morții”), Erosul și sensul vieții din fața „golului lumii de gheață”. Lipsa acelui sens și conștientizarea absurdului aduc „gândul sinuciderii”. Personajul principal este un bucătar alcoolic, cu o copilărie grea, un bărbat de 45 de ani, care o întâlnește pe EA. „Femeia-Fântână”, nu are nume, cum nu are nume nici copilul căruia bucătarul îi murmură cântecul de leagăn „Nani-nani, puișor…”, pruncul invocat în ultimul enunț al volumului. Cartea poate fi citită în primul rând din perspectiva corporalității și a sexualității umane, în maniera romanelor lui Henry Miller – „Vorbim în termeni științifici, noi, bărbații, parcă am fi construiți după legile fizicii mecanice, femeile – după ale celei cuantice. Noi funcționăm prin frecare, ele prin «unde»”. Personajul masculin din roman rămâne oricum fidel „impresionantei varietăți erotice feminine”, fără a aluneca însă înspre condamnabile atacuri misogine. Chiar dacă ironia și ludicul exprimării nu lipsesc: „unii adună biblioteci de cărți, eu am colecționat o bibliotecă de femei, păcat că nu am unde să le țin pe toate acasă”.

Există ceva bovaric în EA. Ea însă este mai mult decât o Emma Bovary, e tipa narcisiacă, „de o ambiție și o vanitate devoratoare, iată adevărul! Obsesia ei profundă era să reușească în profesie, în carieră, să fie admirată, recunoscută drept cea mai bună! […] dispunea, pentru aceasta, și de o capacitate formidabilă de a se adapta la tot felul de lume utilă. Inclusiv la indivizi de care recunoștea că îi este greață”. Naratorul pune problema integrității femeii, „mă întrebam dacă fata asta e întreagă la minte”, așa cum e o ciudată în toate: sex, socializare, carieră, familie. Disimularea este esența ei umană, mimetismul – iată mecanismul ei psihologic de a acționa: „EA nu făcea decât să imite un comportament de iubită, se obișnuise de ani de zile să facă treaba asta”. Este istoria unei parveniri, a unui ciocoism intelectual și profesional în care e nevoie de „simpatizanți”, de unii „care să o ajute în carieră”, să se solidarizeze cu ea, să o apere de alții, „ea practică un fel de preacurvie moral-intelectuală”, deși e „un om nefericit, incapabil de sentimente profunde, un erotism amputat, o ființă rănită zbătându-se în cușca unei vanități devoratoare”.

La o vârstă balzaciană, Femeia Vamp are o istorie care vine din familie, tatăl nu și-a iubit fiica: „Ce nas mare are fata asta a noastră […] O să fie urâtă”. Dacă am accepta să citim cartea ca pe un tratat despre suicid a bărbatului, atunci Erosul ar fi o formă de sinucidere, iar alegerea narcisistei toxice, o formă cristică de a o face cu mâinile altuia, o cursă mortală între Libido și Mortido. Moartea este, de altfel, o temă la care se tot revine în acest volum. Oamenii suferă de „boala morții”. E „suferința morții” provocată de imposibilitatea de a rupe cercul, de a ieși, „iată oroarea ororilor, să urăști de moarte mlaștina în care exiști și să nu te poți smulge din ea!”. Aproape hamletian, la „patruzeci și cinci de ani”, sensul vieții stă între existență și dispariție, „Ce te ajută să trăiești? Banii, norocul, potența, frumusețea, inteligența, pe scurt, o grămadă de chestii. Pe mine, ca și pe Cioran, m-a ajutat gândul sinuciderii”. Suicidul induce și polemici teologice, așa cum personajul se întreabă „ce este, în esență, Săptămâna Patimilor? Este una în care Iisus Hristos își pregătește metodic «sinuciderea»”.

El se întreabă de ce a ajuns să o aleagă, făcând referință și la propriile frustrări și complexe, la propria devenire, așa cum „adulții sunt niște copii nebuni”. În acest sens, putem vorbi și despre câteva fragmente de bildungsroman. Personajul analizează felul în care omul evoluează psihologic: „la douăzeci de ani nu suntem decât suma tâmpeniilor și complexelor băgate în noi de părinți, școală, sat”. Un fundal al acestei povești sentimentale este și societatea moldovenească cu „noii capitaliști”, cu alcoolismul ca morb național, cu „delirium tremens” ca stare a unei întregi societăți și cu „mizeria de Moldova în care trăim”.

Credit fotografic: MOLDPRES New Agency

Citești acest micro-roman despre bucate și bucătari, cu multe scene erotice și meditații tanatice, și pe măsură ce înaintezi în trama volumului, constați tot mai mult că este vorba despre un roman cu cheie și că în spatele acestei istorii gastronomice putem intui peisajul nostru literar, cu găștile lui, cu toate bătăliile iminente acestuia. Bucătăria este o parabolă a literaturii, a lumii literaților, mai ales că fiecare capitol este deschis de un epigraf semnat de bucătarul-scriitor Antony Bourdain. O carte scrisă bine, incitantă, prin subiect, prin tehnicile sale narative și prin abilitatea de a proiecta pe mai multe planuri paralele imagini corespondente. Un roman copleșitor care te face să constați că viața noastră (culturală și de orice fel) poate deveni literatură. E nevoie de un scriitor cu talent. Este vorba și despre capacitatea de a vedea și de a discerne. Prozatorul Constantin Cheianu știe să o facă din plin. O face iconoclast, cu multă ironie și detașare. De altfel, semn al unei mâini sigure, care știe să ne propună personaje bine conturate, să construiască o intrigă și să producă o scriitură matură.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din  revista „Quadrat” (nr. 2, 2020).