Publicat în critică literară

apa. vine în valuri, vine cu reziduuri din trecut


Maria PILCHIN

Andra Rotaru și-a construit ultimul său volum de poezie „Tribar” (Nemira, 2018) în maniera unei imp-art din tablourilor lui Escher. În incipitul cărții ni se oferă o definiție a titlului: „Penrose called it a three-dimensional rectangular structure”. Reperăm astfel o poezie a obiectelor imposibile, a existenței imposibile. E viața cu iluziile sale vizuale. Vorbim despre o scriitură savantă, cu referințe bibliografice la subsol, cu experimentale „colaborări crossmedia”. Toate acestea sunt un alibi după care se ascunde poezia. Poemul-eseu este, de fapt, despre tribul de acasă. Nu e exclusă și o etimologie populară, una la îndemână, așa cum sufixul -ar din titlu sugerează morfologic un nume de agent, o persoană care se ocupă de trib. Este spațiul familial din care venim cu toții. Casetele cu teorii ale eredității, cu trimiteri la științele exacte, la teoria evoluționistă, toate relevă amintirile și asociațiile copilului de cândva.

În „1920. aproximarea bunicii” e invocat un timp de acum 100 de ani. Sunt vedeniile lumii de altădată, e poezia rădăcinilor.  Și dacă „simpla privire a cuiva devine dureroasă”, atunci spațiul din jur e „aer cinetic, aer mecanic. energia unei bătrâne pe marginea apei”. Este identificarea unui punct de reper (bunica) în aventura genealogică a sângelui. Intervine și o chimie familială, „aur: Aurel, copil cu părul de aur”. Sunt și fragmente de anatomie poetică, „nuc – rimează cu cuc. cuc: pe unde fac copiii mici de sex masculin pipi. pasăre migratoare din ordinul Cuculiformes, familia Cuculidae”.

Citatele din Huxley, Castelli, Böll, Novalis, Roth, Calvino, Szymborska, Enescu etc., configurează un spectacol al referințelor, o reușită iluzie optică care induce uneori senzația lecturii dintr-o teză de doctorat. E o modalitate inedită de a forța limbajul poetic, de a-l aduce la maxima lui intensitate și toleranță. De altfel, rostirea reprezintă intrumentarul esențial al acestui volum. Lumea de afară, chiar și cea familială este una invazivă, așa cum „orice discurs matern e o invazie toxică”, un atentat la integritatea individului. Avem în aceste pagini și un tratat poetico-fenomenologic despre omul adult ca o continuare de multe ori deja nesemnificativă a trecutului său, așa cum acolo toate s-au produs, acolo toate au fost determinate. Și ele vin peste un corp cu gestica sa, cu limbajul său, cu amintrile și gândurile sale. E un fel de autopsie a spiritului: „corpul nu mai este o cale de evadare a sufletului, ci dimpotrivă, se adună în jurul acestuia”. De la „căldura unui corp în repaus” se ajunge la un corpus de texte la care se face referință, citarea e și o dezmebrare, „compunem. cităm din corpuri”. Chiar dacă „nu este frumos să citezi dintr-un corp”, chiar dacă „citatul dintr-un corp uman sau animal amplifică până la/ exclusivizare aportul unei specii”. A nu exista este echivalent cu a nu fi citit, „luăm corpul în agonie din fața ochilor, problemele/ dispar”. Textul e un țesut organic, „bucățile de mâncare sunt cât animalele vii”.

Depistăm o lume a eului în lume și a lumii în eu: „cu cât un obiect stă mai mult în interiorul său, cu atât exteriorul pulsează de viață”. Comuniunea umană nu poate dura la nesfârșit, „când frigul ne înconjoară, kilograme întregi de umanitate se/ atrag și își încep despărțirea./ – du-te și fă-ți amintiri noi”. Omul este o ființă mnemonică. Și nu e neapărat vorba de o „memorie cognitivă”. Este și „informația ereditară” de care nu scapi, căci nu ai cum, „mi-am propus să nu uit o perioadă anume din viața mea”, e memoria celulară – „celulele își redeșteaptă memoria”. Trecutul e mut, „e inutil să cer vreun răspuns acestui trecut”. Individul însă acolo se caută – „neîncrederea în tine e bazală. orașul ăsta scoate din tine/ trecutul”, „orașul ăsta fără miros și lipsit de oameni”. Cele de amintit nu produc neapărat plăceri, „apa. vine în valuri, vine cu reziduuri din trecut”. Intervine și anularea, apăsarea pe Delete: „content not found”.

Poezia se manifestă ca o modalitate de a supraviețui in mente, așa cum „reacția animală fundamentală este senzația” și ea nu este deloc fericită – „în familie, copiii sunt pregătiți emoțional pentru viață/ în familie, noi am fost abuzați emoțional pentru viață”. De aici și retorismul întrebărilor: „care este gradul tău de cruzime?”; „de unde atâta ură?”. Ființa își caută mecanismul de orientare în „senzațiile astea din trecut”. Ea se întreabă: „ce e un miros?”. Respiră, „asociez sunetele cu mirosul”, „câte cuvinte există ca să diferențiezi mirosurile”. Este și exalația chimiei amoroase, „mirosul de la/ hidroliza alcalină a grăsimilor e încă emanat de piele. Perechile/ de fete și băieți se formează astfel: în funcție de compoziția de/ mai înainte: sodiu, potasiu, aluminiu, mangan, calciu, bariu”. Însă „iubirea e la fel de goală” ca și „bucuria în țara asta părăsită/ prin care amintirile trec”. Or, „se iese din rană încet”, iată explicația, poate verdictul. Un verdict antropologic dat omenirii ca o totalitate de oameni care au putut supraviețui copilăriei.

Andra Rotaru

„Tribar” este o carte de poezie-laborator în care toate sunt îmbinate cu multă dexteritate poetică: ereditate, psihologie, behaviorism, chimie, sociologie, artă etc. Fără sentiment însă nimic nu ar fi fost posibil. Și el există, e acolo, întins la uscat ca pielea unui animal la soare. Demersul savant e carcasa, personajul poematic e epiderma, sentimentul e corpul vietății sacrificate (un homo sacer). Andra Rotaru este în acest sens o deschizătoare de drumuri. Într-o lume transdisciplinară, poezia nu poate fi altfel decât una plină de trăire și totodată de gândire. Și acest amestec performant de afect și rațiune, de poezie și știință constituie marea calitate a cărții. O carte tulburătoare!

Text semnat de Maria Pilchin la rubrica Poetae novi și preluat din Revista literară, nr. 8, 2020, p. 18, ISSN: 2345-1777.