Publicat în Activități de promovare, Biblioteconomie, Colţişor European, Cultura informației, DISCUȚII/DEZBATERI, Discuție publică

Noutăți din lumea biblioteconomiei


Învățământ clasic sau E-learning?

Vineri, 25 septembrie 2020, colegii noștri de la Biblioteca Centrală Universitară ”Carol I”, împreună cu Academia Oamenilor de Știință din România (AOȘR) și Comisia Națională a Bibliotecior (CNB), au organizat în cadrul ediției a IX-a a Festivalului Strada de C`Arte dezbaterea cu tema „Rolul bibliotecilor în noua paradigmă digitală de învățare”, în Aula BCUB. La manifestare au participat, atât online cât și în sală, personalități ale lumii academice și de cercetare, directori de biblioteci, profesori, oameni de cultură. Dezbaterea a fost urmată de lansarea cărții ”Educația prin E-learning”, autori Doina Banciu, Ben-Oni Ardelean, Larisa Ivașcu și Daniel Fodorean, apărută prin colaborarea Editurii AOȘR și Editurii Tehnice. Dezbaterea a fost moderată de prof. Doina Banciu, vicepreședinte AOȘR, și conf. Mireille Rădoi, secretar al CNB.

În deschiderea dezbaterii, Prof. Doina Banciu a arătat ca educația și instrucția încep de la carte și cu o carte, fie ea și electronica, în acest secol, și preocupările marilor biblioteci ale lumii pentru digitizarea colecțiilor și furnizarea de produse și servicii de informare după cerințele utilizatorilor, oriunde, oricând, într-un format accesibil și pe orice tip de device. Aceste biblioteci pot fi un real suport pentru procesul de E-learning, în timp ce cea mai mare parte a bibliotecilor din România trebuie să treacă printr-un proces de “re – enginiring” pentru a se adapta noilor cerințe și evoluții tehnologice. De asemenea, prof. Doina Banciu a subliniat că noua paradigmă digitală de predare și învățare este o provocare pentru profesori, pentru elevi, pentru studenți și părinți deopotrivă, iar forurile științifice, așa cum face AOȘR, trebuie să se implice activ în rezolvarea problemelor cunoscute sau neștiute, care pot apărea în acest proces.

Mireille Rădoi, Directorul General BCUB: ”Suntem în cea mai importantă zi a festivalului, la cea mai importantă manifestare pentru instituția noastră, deoarece este o dezbatere despre rolul bibliotecilor în noile metode de învățare. Este o manifestare profesionistă în care analizăm provocările pe care această nouă paradigmă le așează în fața noastră, a tuturor, provocări legate de resursele educaționale și mutațiile pe care suntem nevoiți să le parcurgem datorită noilor tehnologii. În ce măsură sunt sau nu în favoarea ori în detrimentul procesului de învățare, care sunt efectele asupra acestuia, cum trebuie să ne regândim rolul și competențele. Trebuie să analizăm cu luciditate limitele pe care le avem, să le cunoaștem, pentru a încerca să le depășim. De altfel, discutăm de ceva timp aceste teme în cadrul Comisiei Naționale a Bibliotecilor, for interministerial în care sunt reprezentate bibliotecile de toate tipurile, din întreaga țară.”

Invitații speciali la această dezbatere au fost prof. Adrian Badea, președintele AOȘR; prof. Sorin Cîmpeanu, președintele Consiliului Național al Rectorilor; prof. Tudor Prisecaru, președintele Senatului Universității Politehnica București; prof. Adrian Curaj, director general UEFISCDI, prezenți în Aula BCU și prof. Romiță Iucu, președinte al Consiliului de Orientare și Analiză Strategică – Universitatea București, care a intervenit online. De asemenea, în sală au fost prezenți prof. Daniel Mariș, rectorul Institutului Baptist; prorectorul ASE, prof. Alina Dima; directorul Bibliotecii Naționale, Directorul Bibliotecii Municipale – București, directorul Bibliotecii Județene Brașov, directorul Bibliotecii Județene Brăila, directorul general al ICI- București. Au participat în mediul online rectorul Universității Politehnica Timișoara, rectorul Universității ”Andrei Șaguna” Constanța, directorul Bibliotecii Județene Sibiu, directorul Bibliotecii Municipale Câmpulung Muscel, profesori din diferite universități din țară și membri ai CNB.

Președintele AOȘR, prof. Adrian Badea, a arătat că Academia se preocupă de mulți ani de dezvoltarea de proiecte care au ca obiectiv crearea de biblioteci digitale, nu numai pentru utilizatorii din țară, dar și pentru cei din diaspora. De asemenea, organizarea acestei dezbateri demonstrează preocupările membrilor AOȘR, cei mai mulți, profesori universitari cu multă experiență în învățământ, pentru desfășurarea procesului de predare/ învățare bazat pe noile tehnologii.

Discuțiile s-au concentrat în jurul unor teme de real interes atât pentru comunitatea bibliotecarilor, cât și pentru întregul sistem de învățământ din România.

„Bibliotecile nu sunt un lux, ci sunt fundamentale pentru dezvoltarea cunoașterii. La finele pandemiei nu vom mai renunța la teleșcoală sau la telemuncă. Trebuie să veghem la raportul corect dintre educația clasică, mai potrivită în domeniile ingineriei și cel medical, și educația online, care se pliază mult mai bine pe științele socio-umane. Profesorii sunt în fața unei provocări mai mari și mai grele, prin comparație cu tinerii elevi sau studenți. Inițiative precum cea de astăzi trebuie susținute cu calm, convingere și consecvență. (prof. Sorin Cîmpeanu)

Legat de noua paradigmă educațională, profesorul Tudor Prisecaru a subliniat că este important să vedem limitele învățământului online, mult mai potrivit pentru învățarea pe durata întregii vieți. La rândul său, prof. Romiță Iucu, prefațatorul cărții, a arătat că din punct de vedere psihologic este nevoie mai întâi ”să ne dezvățăm” de vechile constructe profesionale înainte de a învăța ceva nou. Profesorul Adrian Curaj a vorbit despre provocările open science si open education în dezvoltarea creativității și a arătat rolul cheie al bibliotecilor pentru dobândirea abilităților necesare funcționării în noile condiții ale erei digitale. Profesorul Alina Dima a subliniat faptul că universitățile au nevoie de sprijinul bibliotecilor pentru a asigura resursele online necesare în procesul de învățământ.

Directorii bibliotecilor prezenți în Aulă au arătat preocupările lor pentru modernizare, dar au subliniat necesitatea coordonării și colaborării, precum și susținerea cu resurse adecvate pentru furnizarea de noi servicii pentru cititori, bazate tehnologie. Directorul general ICI, Victor Vevera, a menționat colaborarea cu AOȘR, precum și intenția de a dezvolta împreună un proiect de larg interes, Tezaurul Cultural Național, proiect în care să fie implicate și bibliotecile. Rectorul Universității Tehnice din Timișoara și rectorul Institutului Teologic Baptist au menționat importanța unei astfel de dezbateri și interesul instituțiilor pentru dezvoltarea învățământului on-line.

Cu același prilej, Mohamed Ketata, directorul Biroului Regional al AUF, a relevat cât de vaste sunt resursele educaționale în limba franceză, o bibliotecă digitală de peste 11 milioane de documente.

Unul din autorii cărții, Daniel Fodorean, a arătat că această lucrare este rezultatul activității sale de predare online într-o universitate din SUA și a anunțat înființarea unui departament de E-learning, în cadrul Institutului de Cercetări Avansate Interdisciplinare „Constantin Angelescu” (ICAI), subordonat AOȘR. „Dorim să promovăm cercetarea în domendiul E- learning, să pregătim profesorii, formatorii și cercetătorii, să facilităm cooperarea la nivel național și internațional”.

Deputatul Ben-Oni Ardelean, unul dintre autori, a intervenit online și a menționat: „Cred că toate acele metode pe care le folosim în clasă pot fi transferabile în învățământul la distanță. Tocmai de aceea este nevoie de o cunoaștere amplă a acestor metodologii și, bineînțeles, de o adaptare. Dincolo de zoom există multe alte instrumente care trebuie folosite pentru ca învățarea să fie eficientă. Dezideratul nostru este să implementăm un astfel de sistem.” BenOni Ardelean a povestit și despre experiența sa din zona de E-learning, mai exact despre o platformă preluată din străinătate și implementată, cu success, într-o instituție românească încă din anul 2005.

Prof. Daniel Mariș, rectorul Institutului Baptist, a spus că, în fața acestei noi realități, trebuie să avem încredere și să ne adaptăm. „Pandemia aceasta ne-a pus față în față cu ceea ce înseamnă educația la distanță. Vreau să vă aduc o încurajare pentru noi toți, un scriitor creștin foarte cunoscut din SUA, spunea la începutul pandemiei „sunt două cuvinte care trebuie să ne motiveze în această periodă «Trust and adjust»”. Eu cred că avem nevoie, și profesorii, și cei care lucrează în domeniul bibliotecilor să pășim cu încredere în spre ceea ce înseamnă provocarea noului, și să ne adaptăm, pentru că sunt convins că în lucrarea cu studenții vom face un pas mai departe spre ceea ce înseamnă învățământul la distanță.”

Conf. Larisa Ivașcu, coautor al lucrării, a arătat că un capitol din aceasta este rezultatul unui proiect international, desfășurat de Universitatea Tehnică din Timișoara.

În încheiere, prof. Doina Banciu a subliniat că ultimul capitol este dedicat colecțiilor si bibliotecilor digitale, precum și platformelor E-learning, astfel încât cititorii să poată găsi informații practice, direct utilizabile în învățare și predare. Cartea va fi disponibilă, în perioada următoare, și în format electronic, astfel încât să poată fi accesată de pe orice device conectat la Internet.

Publicat în critică literară

şi atunci vom da foc la cărţi


Maria PILCHIN

În cele 4 volume de poeme ale lui Alexandru Vakulovski întrezărim câteva teme-direcții ale generației de poeți care deschid mileniul trei. Poetul este, în acest sens, un cap de serie în ceea ce privește despărțirea de literatura secolului și mileniului trecut. Este o ruptură vădită, declarată, pe alocuri belicoasă.

Nietzsche și Dumnezeu

O temă centrală a cărților lui, configurată printr-o evidentă acțiune poetică, este cea a verbelor „a de(i)cide a sinucide”. Poezia de ieri trebuie să moară sau să fie omorâtă. Uciderea în acest context este și o formă a cunoașterii (a unei lumi interzise de atins prin canonizare, osificare), a revizitării și a revalorificării. Dar și a revizuirii care ar putea impune alte canoane și percepții ale valorilor predecesorilor.

„Dumnezeu îl citeşte pe Nietzsche […]/ Dumnezeu priveşte o emisiune religioasă la TV/ îşi aprinde o ţigară”, ar părea o ironie la adresa divinității, dar e mai degrabă o ironie la adresa omului care și-a imaginat că Marele Univers poate fi contestat. E și o autoironie – „Dumnezeu se amuză/ mai priveşte o dată printre nori/ Nietzsche aplaudă”. Poetul își asumă ipostaza de a fi delegatul propriului popor, „Poporul meu nu va avea/ niciodată o Biblie/ De aceea îl citesc eu pe Nietzsche/ Poporul meu nu l-a citit El/ citeşte Mioriţa/ şi se aruncă de la balcon”. Reperăm o lume care s-a dorit cu tot dinadinsul antropocentrică, anihilând credința, ca apoi să sufere de egocentrism: „Nietzsche intră în biserică/ îşi face cruce/ îngenunchează/ toţi îl privesc/ vrea să sărute icoana/ dar vede poza sa/ ridică ochii şi vede pe pereţi/ doar scene din viaţa sa”.

De altfel, la tema nietzscheană a dumnezeirii vom reveni în poezie mai mulți, este tema negării și a eternei căutări a numenului. „DUMNEZEU îşi/ priveşte ţigara însângerată” – o divinitate extrasă cumva din om, e ipostaza sacră a umanului. Cotidianul devine o Golgotă, omul mic, individul e lipsit de măreție și culoare – un crist al vieții obișnuite. Dar omul neînsemnat e omul lui Dumnezeu: „boschetarul cu Biblia/ vedetă pentru două zile/ pe rețelele de socializare”.

Pater familias

Paternitatea în poezia lui Alexandru Vakulovski e mai mult decât tatăl de acasă, tatăl de pe cuptor, cum i-au zis alți poeți. Tatăl este întreaga literatură și cultură de până la, o dimensiune autosuficientă, deja impusă, de necontestat și de acceptat necondiționat. De aici încercarea de a găsi mereu un alt tată: „fratele mi-e tată”, „Tăticul meu – Paul Goma”. Căutarea nu presupune și identificarea lui neapărată, căutarea e și ea o formă a cunoașterii. Raportarea la strămoși ține de nevoia de (auto)cunoaștere – „când eram mic îl întrebam pe tata cum poate să-mi fie Vladimir Ilici bunic când eu ştiu bine că/ bunicul meu este Vasile”. Întrebările retorice schițează o atmosferă dialogală și polemică a unui fiu care întreabă și a unui părinte care știe, care îl învață, care impune o lume deja existentă, declarată drept certă, „citeşte boule cartea asta dacă mâine nu va fi terminată îţi/ încui mingea în dulap îmi zicea tata şi cu timpul mingea/ a rămas în dulap”. Fiul nu acceptă această stare a lucrurilor. El vrea să își edifice propriul univers, el vrea să se construiască singur.

Mater Dolorosa

Crist cel mic, care nu a ajuns să fie răstignit pentru nimicnicia lui și a lumii lui, întreabă: „mamă acum eşti la o vârstă n-ai vrea să-mi fii bunică?” Dumnezeul neînsemnătății răstoarnă lumea veche, o reinventează, o rescrie, „Mămica în fiecare seară îngenunchează la o icoană şi se roagă pentru mine. Sunt plictisit să o ridic iarăşi şi să-i spun că de fapt ea e Dumnezeul meu şi nu trebuie să se roage nimănui (sunt într-un fel gelos). Ea plânge atunci şi eu o mângâi pe cap ca pe un copil. Mă roagă să fiu băiat bun ca să se mândrească cu mine. Îmi imaginez ce ar fi dacă într-o zi i-aş pune Biblia între cărţi şi i-aş zice: nu plânge mamă şi nu te ruga nimănui. Dumnezeu sunt Eu. Oare ce-ar spune ea?”

E nevoia de accepțiune, de confirmare, „mămico iubeşte-mă sălbatic/ iubeşte-mă doar pe mine/ tu doar ştii bine/ cât te iubesc eu”. Mama este dimensiunea prin care trecutul poate fi reconfigurat, poate fi transformat, este trecutul matern din care venim și în care am putut lăsa o amprentă fizică chiar, „mama mea era frumoasă/ şi avea ochii albaştri […]/ atunci când era însărcinată/ mama mea a fost cea mai frumoasă/ mama mea a fost foarte frumoasă”, ceea ce nu e posibil să se întâmple cu trecutul patern. Însă aceste stări beligerante trec, tata devine istorie (literară), fiul crește, fiul se maturizează: „trecem pe strada Alexei/ Vakulovski/ mama rămâne/ în urmă/ face cu mâna”.

Poezie și solitudine

Cea mai bună stare a poetului este solitudinea, aici nimic nu se schimbă, este starea dintotdeauna a creatorilor, „despre singurătate se vorbeşte numai în singurătate”. Solitudinea pare a fi condiția primă a poeziei. Topografia sinelui scoate la lumină un corp poematic: „venele sunt ca nişte străzi străzile sunt ca nişte râme”, „noaptea oraşul meu seamănă/ mult cu un embrion”. Poezia se scrie departe de lume, chiar dacă mereu printre și cu ceilalți. De altfel, „single” din incipitul volumului „Ecstasy” e un cuvânt-cheie în acest sens. Nevoia comuniunii umane nu lipsește însă, este căutat „Locul unde te poţi bucura de singurătate şi prezenţa cuiva. La fratele meu – Mihai Vakulovski”. Eul e punctul în care se revine ca într-un cronotop imanent: Câteva ore de eliberare de tot, de scris, de (anti)literatură, de fericire, de groază, de amorţeală. Sunt eu. O ţigară. Cafea. Muzică”.

Trecutul (cultural) mort

Alexandru Vakulovski operează trecutului un fel de deconstrucție. Toți mor, „azi m-am întors acasă şi i-am găsit pe toţi atât de morţi”. Deși ar părea o blasfemie, este și o atitudine de sacralizare prin moarte a predecesorilor: „să deschizi o carte/ şi s-o citeşti – ceva asem/ ănător cu a deschide sicriele/ şi a privi morţii/ Să ne cinstim morţii!” Nu întârzie însă să intervină și un patricid al devenirii, „te aşteptam/ să vii/ tată/ ştiţi vreau/ ca tata să moară/ tata e bolnav/ şi ştiţi/ eu aş vrea ca tata/ să se sinucidă”. Tata (un simbol, mai puțin un element autobiografic) este aici înaintașul cultural pe care este nevoie să îl depășești pentru a evolua. Totodată, intervine marea frică a pierderii reperelor: „Gândurile noastre erau la Tatăl nostru Uneori credeam că moartea este Mama Mama a murit şi noi nu înţelegeam de ce Tata e viu Dacă Mama e moartea cum va muri Tata? Viaţa noastră nu va avea nici un rost dacă nu-l vom vedea pe Tata mort”. Ce ne facem fără de marea cultură de până la? Ea nu dispare, dar își ocupă locul binemeritat în muzeul nostru imaginar: „Dante călătorea prin infern/ purgatoriu paradis ca să ajungă/ să privească/ pur şi simplu/ cerul cu stele/ şi tu trebuie să mori/ tată”.

Familia e o metaforă a relației dintre generațiile literare, nu e cazul textelor care se cer a fi psihanalizate, poemele deja sunt o psihanaliză poetică aplicată sieși de către autor, relațiile familiale sunt mai degrabă simboluri culturale, poetul nu refulează, el analizează și construiește o lume ale cărei repere sunt în primul rând cărți și literatură, „nu am să scriu niciodată/ un poem despre mama/ tata şi cei mai apropiaţi/ oameni şi moarte”. În același volum pare să încalce promisiunea, dacă e să nu interpretăm relațiile familiale ca pe o convenție,mă gândesc la părinţii mei. şi cum erau când au fost îndrăgostiţi unul de altul. dacă tata era mai bun şi mama nu vorbea singură. dacă mai erau îndrăgostiţi când am apărut eu. cred că da. cred că nu. ba, cred că da. sau nu. ba da”.

Tatăl este regula, este reglementarea, „dimineaţa tata este treaz dimineaţa tata îmi cere poemele Le citeşte îmi zice bravo Mă întreabă ce cărţi am mai adus discutăm despre literatură Seara tata îmi povesteşte istoria familiei de la origini până în prezent Îmi spune că semăn cu maică-mea că poemele mele sunt foarte proaste că nu am tărie de caracter şi că voi rămâne aşa toată viaţa dacă Nu voi scoate rândurile alea care nu-i plac lui”. Tatăl este și o Potestas într-ale cititului, într-ale literaturii, în general, o autoritate și totodată un pisc de escaladat „tata: vezi, măi, citeşte asta/ atenţie! cititul şi insomnia/ duce/ la demenţă”; „tu citeşti sau asculţi muzică?/ asta-i muzică? întreabă tata”.

Așa se ajunge la un tată care este un trecut de deconstruit în maniera lui Derrida, mama fiind unul de aglutinat, în maniera lui Eco: „atunci a ieşit tata/ mi-a strâns mâna/ s-a aşezat/ arătându-mi că/ distanţa dintre/ un tată şi un fiu/ nu va dispărea niciodată”. Trecutul atentează la prezent, la fel cum actualitatea anulează orice paseism, „ce rost să naşti un/ copil dacă oricum/ va muri”. Crist cel mic, Crist cel neînsemnat moare de fiecare dată și el, moartea este o mișcare înainte și ea, „mama a intrat şi ea în casă A spălat podeaua de sânge l-a certat pe tata că face murdărie Ia hârleţul şi Sapă o groapă Este fiul nostru Noi îl iubim şi trebuie să-l îngropăm ca pe un fiu Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur şi noi eram singuri Tata ne omora şi noi îl omoram pe tata”. Trecutul nu este unul reconfortant, el aduce „amintirile mele schizofrenice”. Dar este unul necesar, la el se revine, chiar dacă uneori și contestatar, am coborât din troleu şi mi-am cumpărat antologia poeziei americane de I. Caraion”. Este și literatura din „containerele de gunoi”, este trecutul literar reconstruit uneori într-un mod halucinant, un amestec oribil: „Schwartz/ care-mi spune că/ bustul lui Slavici e/ de fapt al lui/ Stalin cu/ mustățile cioplite”.

Literatura cea nouă

Noua paradigmă naște un nou Golem, e trupul meu de carton”. Descoperim o poetică a țipătului lui Munch: „vreau să țip”, așa cum strigătul pare să fie unica posibilitate de a răzbate în literatura marelui bruiaj valoric și estetic. Deconstrucția literaturii de ieri, în sens conceptual, formal (forma tipografică a textului, lipsa în unele texte a semnelor de punctuație, a majusculelor etc.), este o necesitate. Aici intervin omiterile de tot felul care semnalează că aceasta se produce: „trebuie să punem punctul chiar dacă tu nu foloseşti semnele de punctuaţie”; „un poem/ scurt/ ca un/ titlu”. Poezia devine și o armă în lupta ei diacronică, „îţi voi trimite visuri cu texte tâmpite până vei înnebuni”.

Poesis îl domină pe Eros, într-o lume populată de „femeie carte/ femeie moarte”. Aceasta îi reproșează mereu ceva: „Iubeşti mai mult literatura decât pe mine”. Despărțirea de iubita, e aproape o ipostază catuliană răsturnată a poetului căruia ea îi strigă: „Iar acum vei dormi singur în pat eu nu-ţi voi mai încurca vei citi mai mult vei scrie”. Nu întârzie și reacția iubitului: „te tai şi te dau la câini/ te împuşc şi îţi beau sângele/ mi-e scârbă să mă mai/ gândesc la tine să mă/ ating de tine”; „nu vă mai suport/ mi-e silă mi-e greaţă/ lăsaţi-mă o oră să citesc/ să privesc tavanul”. Lectura este preferată amorului. Moartea (cărțile cu morți) este prioritară. Dar și aceasta se întâmplă până apare un alt punct de reper, care îi permite poetului să răstoarne lumea, inclusiv propriile dezamăgiri în amor. Un imn al tandreții masculine este poemul „despre Moni”. Moni, personajul din poem, este ființa care readuce cântecul, credința, este femeia care populează un cadru natural și întregul poem nu este nimic altceva decât privirea îndrăgostitului care o contemplă.

Poezia lui Alexandru Vakulovski nu mai e preocupată de estetic, literatura nu mai e belles lettres: „ŞI EU AM SĂ SCRIU O POEZIE FRUMOASĂ CU LITERE MARI CU CUVINTE MARI CU! CU SENTIMENTE MARI ŞI GÂNDURI PROFUND FILOSOFICE ŞI EU AM SĂ SCRIU O POEZIE FOARTE FRUMOASĂ FĂRĂ CUVINTE URÂTE […] FĂRĂ IMAGINI ÎMPUŢITE CU ZDOHNITURI STÂRVURI FĂRĂ MINCIUNI (NU VĂ MINT) CHIAR AM SĂ SCRIU O POEZIE FOARTE FRUMOASĂ CU CARE PĂRINŢII AU SĂ SE MÂNDREASCĂ ŞI AU SĂ LE-O ARATE LA TOŢI”.  Este promisiunea-negație.

Există o suprasaturație de frumos în lume, pare să spună poetul, de frumosul declarat, de frumosul-stindard sub care se fac multe lucruri urâte și nedrepte. Este nevoie de o distanțare: Uneori de/ departe lucrurile par atât de frumoase, încât ai putea să le ierţi tot”. Ființa neînsemnată caută și o frumusețe fără mari semnificații, „da’mi place/ o poezie f. proastă/ memorabilă care face/ cititorul să o privească/ superior şi să-l amuze/ o poezie ca o târfă”. Nu lipsește însă nevoia de frumos, așa cum „mai faini decât munţii/ pot fi numai munţii”, metafizicul oricum există ca o referință, doar că nu este unul declarativ. Apropierea de lume și de lucruri scoate la iveală marea nimicnicie a tot și a toate. Și aceasta este și ea o ipostază cristică, a unui Hristos viu care a locuit în Nazaret, în praful satului său, a umblat printre sărmanii acestei lumi și a murit ca un tâlhar. Nu este acel zeu ridicat în altare și temple, un Crist mort. O divinitate umilită, mizeră, privind-o pe care te întrebi: „ce se întâmplă oare cu noi?/ cine suntem?/ unde ne ducem?/ când?/ Nimic./ nimeni./ nicăieri./ niciodată”.

Moartea literaturii este o nevoie pentru o viitoare existență, devenire, revenire, „Dacă nu aţi simţit niciodată MOARTEA UNUI POEM, atunci nu aţi simţit niciodată nimic”; Scrii poeme faine, dar le strici cu sfârşiturile. De ce trebuie toţi să moară în poemele tale?”; „Eu singur în troleu – eu eu eu iar alături de mine îmi vorbesc Ţoi, Morrison,/ Vâsoţki şi Vian/ Toţi atât de tineri şi deja MORŢI”. Moartea e revizuită, reconfigurată, e revenirea la vechiul de mult uitat: „norii se apropie de pământ/ cimitirul şuşoteşte/ crucile se mişcă/ printre fire de iarbă ies/ degete/ pământul crapă încet/ în oraş azi s-a născut un mort”. Războiul dintre cei noi și cei vechi e unul evident, e unul necesar. A se vedea poemul „Tinerii din ziua de azi”, din volumul „Priveliști”. E un război al imaginilor, al gesturilor și al acțiunilor.

Poetul în casă, în cetate, în literatură, în timp

Poetul însă nu se cumințește, nu se liniștește, el e mereu un om revoltat, „sute de corturi cu protestatari în/ Piața Marii Adunări Naționale/ e ca la mare/ la Zatoca”, „în piaţa marii adunări naţionale ai văzut două degete în formă de V ridicate sus”. Revolta e peste tot, e în aer, e în viitoarele generații: „copiii de la grădinița de vizavi […]/ acum/ s-au trezit/ au voci revoltate și/ țipă/ de-mi-si-a/ de-mi-si-a”. Deși mereu există și o revoltă de serviciu, atunci când „gopnicii tineri își împart/ banii seara după/ protestele din centru”.

Generația milenară trăiește și un fel de angoasă existențială – „eu aduc ghinion/ oamenii din jurul meu/ scriu poezii/ se călugăresc/ sunt la un pas de sinucidere/ eu aduc nefericirea în/ casele voastre/ eu îmi arunc bocancii/ şi de ei cineva se împiedică/ eu iau ceaşca în mână/ şi ea se sparge/ oamenii din jurul meu/ sunt alcoolici şi drogaţi/ dar asta sunteţi/ unde ajung eu întotdeauna/ ceva trebuie să se termine/ „e un băiat deosebit” – bunelu/ „e deştept dar fără noroc” – mama/ eu cânt „sunt acasă/ acolo unde e naşpa” şi/ trec dintr-un 0 în 0/ dintr-un mileniu  în altul/ eu”. Este și imanența unui sfârșit, „Zilele astea nu am mai scris nimic. Zilele astea am trecut dintr-un mileniu în altul. Și la anu’ va fi la fel. Vom aştepta cu artificii apocalipsa”. Este traiul sub zodia verbelor „a termina a sfârşi”.

Coloana sonoră a acestor poeme e „Muzica DDT”, e Boris Grebenșcikov și alții, o muzică-simbol a schimbării. Nu lipsește și simbolistica cifrelor, spre exemplu, 999 sunt ultimele cifre ale secolului de dinaintea anului 2000, dar și un 666 întors. Unele texte pot fi citite ca niște manifeste ale generației. Limbajul hard servește și drept un filtru al potențialului public-cititor – pudibonzii și moraliștii nu vor citi.

Arderea pe rug a vechii paradigme

În „Dați foc la cărți”, portretele scriitorilor, niște desene de copil, sunt nimic altceva decât semnul unei atitudini jucăușe, nu neapărat resentimentare. Este încercarea de a semnala oboseala de gravitate, de patetisme, de canoane etc. Cărțile sunt și ele metafora trecerii timpului și a schimbării, „în foişorul în care am stat noi/ multe cărţi rupte şi aruncate pe jos/ am nevoie de tine ca şi coperţile/ de cărţile rupte din ele/ ca acest poem de un titlu”. Dar sub nicio formă nu este posibilă emanciparea de carte – „citesc: cititul & fumatul/ creează dependenţă”. Verbul a citi e de fapt o incantație în aceste texte, „citesc lumea-i prea mică citesc frigul mi-a intrat în oase”, „citesc & mă rog” „ştiu că sunt vinovat Doamne dar te citesc în fiecare zi cu cuţitul în piept”, „citesc/ mă sinucid/ citesc/ între timp/ mai omor timpul”, „încep să/ citesc poezie!/ îţi dai seama?/ sunt bolnav rău de tot”. Ritualul lecturii e și un ritual thanatic: „lipeşte 2 monede de ochii/ tăi rupe cartea în două/ culcă-te la podea/ cu o copertă sub”.

Nu întârzie însă configurarea unei pastișe, a unei parafraze la „Moartea căprioarei”: „tu citeşti bă sau mănânci?/ mă întreabă tata/ mănânc şi citesc/ dar ce va zice tata?”. Cititul e cu drog, cititul e drog: „marijuana întinsă toată/ pe o pagină de hârtie/ amestecată cu litere”, „citesc & respir”. Focul este o formă de detașare, de emancipare din evul Logosului: „datzfoklakartz!” Focul este o condiție a schimbării de generații, „trei copii se joacă/ aprind un chibrit”. Se dă foc mizeriei, tranziției de la sfârșit de secol și mileniu, rupturii dintre estetici. Totuși poți fi mizerabilist doar după ce ai trecut prin marea școală a literaturii. Apare și un fel de tandrețe față de poeții de ieri, față de literatură (e și cazul portretelor scriitorilor): „mă gândesc cu drag la/ Alexandru Muşina”; „să termini psihologia şi să scrii/ poezii psss ca Vlasie/ să termini matema şi/ p. mat ca Barbu/ să chimia şi/ Vatamanu? dar litere?”; „cuvinte cuvin/ citeşte ‘nainte”, acolo e și Shakespeare, și Bacovia, acolo sunt și „flori buze şi morminte”.

Nu putea lipsi o greață à la Sartre într-ale cititului: „e imposibil/ mi se întorc maţele/ citesc pe diagonală/ dar trebuie”. Soluția e una la care te aștepți cel mai puțin, e iarăși divinitatea (echivalentă cu Logosul cel de la începuturi, de altfel): „citesc & mă rog III” „(Dă foc la cărţi, Doamne!)”; „în oraş e pace/ în oraş e linişte/ găinile stau cuibărite într-o roabă/ bisericile intră sub pământ/ lăsând afară doar crucile/ pisica îmi aduce un şobolan/ şi toarce blândă lângă mine”. Intervine o altă lectură, „citesc printre rânduri”, e și obsesia pentru „titlu & note”. Autodafeul e și despre lectura obligatorie echivalentă cu dragostea obligatorie: „dom. student, cum ziceaţi că vă zice? sunteţi cumva din/ Basa?! da, dom. student v-ar mai trebui lecturi, să învăţaţi/ limba, vă pot face o bibliografie etc.”. Studentul nu vrea: „nu/ nu mai vreau să citesc/ litere răstignite pe hârtie/ creieru-mi e obo/ foa/ obosit”; „citesc/ citesc cai verzi pe pereţi”.

Este poezia-performance care pledează pentru ars listele din lecturile obligatorii, pentru ars literatura obligatorie, pentru ars obligativitatea lecturii, așa încât să rămână cea de plăcere, să rămână cititul organic. Noul vrea să ocupe locul vechiului: „cărţile împrumutate îngălbenite”, „miros vechi de cărţi/ numai bune de/ aprins focul”. Se schimbă și paradigma scrisului, nu doar cea a lecturii. Borgesiana sintagmă „am văzut” este răstălmăcită în mod deliberat: „am văzut un nenorocit/ povestindu-şi arătându-şi fericirea/ am văzut un orb după lentilele/ groase spunând că vede lucruri/ înfricoşătoare prin frumuseţea lor/ nu i-am crezut/ cred cred în Dumnezeu”. Or, trecutul nu mai este neapărat un model de urmat. Scrisul propriu și el poate fi mereu contestat, „am aruncat ce-am scris am renunţat”, „şi atunci vom da foc la cărţi”.

Într-o postfață, Alexandru Mușina ne îndemna să fim cu ochii pe Alexandru Vakulovski. Îi vom da dreptate, fără acest poet, poezia română de după 2000 ar fi cu totul altceva, mă refer și la estetica sa, și la stilul poetic, dar și la geografia basarabeană pe care o aduce și o impune în acea „literatură unică și indivizibilă”.

*

Alexandru Vakulovski, Oedip regale mamei lui Freud, Brașov: Aula, 2002.

Alexandru Vakulovski, Ecstasy, București: Pontica, 2005.

Alexandru Vakulovski, Dați foc la cărți, București: Tracus Arte, 2012.

Alexandru Vakulovski, Priveliști, Bistrița: Charmides, 2017.

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, septembrie-octombrie, 2020, ISSN 0132-6635.

Publicat în critică literară, literatura engleza

Romanul care a fost rescris de trei ori


Cuvânt înainte

De când l-am cunoscut, Lawrence voia să scrie ceea ce numea el o povestire romantică, picarescă. Nu ştiu exact ce înţelegea prin aceasta. întreaga lui viaţă a dorit să scrie Amantul doamnei Chatterley.

Numai un englez ar fi putut să conceapă un astfel de roman. Este ultima replică dată puritanismului. Şi alte neamuri cunosc legile căsătoriei, dar mediteraneenii par să respecte încă anticul model al lui Homer: o Penelopă fidelă care aşteaptă acasă în timp ce bărbatul colindă pe la diverse Circe şi Calipso, gata să se reîntoarcă la Penelopă lui de îndată ce s-a săturat de peregrinări; o va păşi întotdeauna la post. Francezii se supun legii numite l’amour, americanii au divorţurile lor rapide şi uşoare, şi numai englezii deţin o marcă specială de căsătorie. Nu-i vorba de o legătură bazată pe interese, pe camaraderie sau chiar pe copii, ci de unitatea de esenţă divină a căs­niciei. Măreţia Angliei s-a întemeiat în mare măsură pe profunda ei concepţie asupra mariajului, şi aceasta face parte din puritanism.

Lawrence era speriat în timp ce scria Lady Chatterley. A creat-o în munţii Toscanei, într-o pădurice de pini, boltită ca o umbrelă. în apropiere de umbrela pinilor se găsea sanctuarul San Eusebio. Lawrence descoperise ]ntr-o mică peşteră o lespede lată de piatră care-i servea ie pat şi o lespede mai îngustă în chip de masă. în vecină­tate curgea un izvor limpede. Un loc încântător, unde Lawrence mergea zi de zi să scrie, mai cu seamă primă­vara. Avea de străbătut un drum nu foarte scurt, pe lângă măslini, până ajungea la umbrela lui de verdeaţă. Dru­mul era mărginit de tufişuri de cimbru şi mentă, de ane­mone liliachii şi gladiole sălbatice, de covoare de violete şi desişuri de mirt. Boi albi, domoli, trăgeau la jug.

Şi stătea în peşteră, neclintit, scriind cu repeziciune. Zăcea atât de nemişcat, încât şopârlele îi treceau peste picioare şi păsările ţopăiau în jurul lui. Câte un vânător ocazional tresărea speriat când dădea peste această statuie.

Cei câţiva ţărani din jur, locuitorii acestei îndepărtate părţi din Toscana, îi acordau lui Lawrence mai multă recunoştinţă mută decât avusese vreodată parte până atunci în orice alt loc. Nici măcar nu se arăta foarte prie­tenos faţă de ei, ci mai curând distant. Dar oamenii îl sim­ţeau instinctiv: ştiau că au de-a face cu un caz cu totul special. Nu-l luau în bătaie de joc, aşa cum procedează ei cu mare uşurinţă. Erau gata să facă orice pentru el.

În fiecare zi, după masa de prânz, obişnuiam să citesc ce scrisese în cursul dimineţii şi eram uimită şi şocată de dibăcia lui de a crea, cu egală înţelegere, un Sir Clifford şi un paznic de vânătoare. Nu reuşeam să critic nimic – tot ce scria avea un caracter de inevitabilitate.

A rescris de trei ori întregul roman. Dar versiunea mea favorită este prima. După ce a terminat această primă versiune, Lawrence aprecia cu un aer sumbru: „Vor spune despre mine ceea ce au spus şi despre Blake : «E vorba de misticism curat.» Dar de data asta n-o să le meargă cu asemenea comentarii. Nici în cazul lui Blake nu a fost vorba de misticism, şi nici în cazul meu. Tan­dreţea şi blândeţea nu au lăsat o amprentă prea puter­nică, nu s-au impus cu destulă tărie, ceea ce e puţin trist”. Pe urmă, într-o altă dispoziţie de spirit, a revizuit roma­nul. Urmărea să facă mai pregnant contrastul dintre cinismul şi sofisticarea vieţii moderne şi atitudinea paz­nicului de vânătoare. Să dea o imagine a afecţiunii vii, spontane, a bărbatului în contrast cu dragostea cere­brală, îngrădită, a femeii. Prima versiune a romanului Lady Chatterley este cea care a izvorât nemijlocit din Lawrence, din simţirea lui imediată. în celelalte două ver­siuni a ţinut seama de concepţiile contemporanilor săi.

Dacă nu greşesc, cele trei versiuni din Amantul doamnei Chatterley au fost scrise în trei ani consecutivi, între 1925 şi 1928. Încerca să accentueze tot mai mult ceea ce dorea să transmită. Anume că atunci când tratezi un lucru în mod onest, clar şi deschis, nu mai există loc pentru mister morbid. Voia să dărâme prejudecata roma­nelor pornografice, de senzaţie, scabroase. Cuvintele nu pot fi obscene prin ele însele; încărcătura pe care le-o conferi tu le poate face astfel. Şi a izbutit în mare măsură să demonstreze această idee. Romanul a fost adevărată dinamită. Cei ce nu-şi puteau schimba mentalitatea l-au detestat cu furie, dar pentru mulţi a constituit un şoc sănătos, deschizător de orizont.

Este o mare satisfacţie pentru mine că prima versiune a romanului Amantul doamnei Chatterley cunoaşte o apariţie de sine stătătoare. S-ar zice că această carte a revenit, în sfârşit, la ea însăşi.

Îmi vine greu să scriu despre Lawrence. Am senzaţia că vrăbiile de pe acoperiş ştiu totul despre el. Părea atât de transparent şi de simplu. Dar poate că vrăbiile înţeleg mai mult decât complexele fiinţe omeneşti. Poate că eu, care am văzut viaţa lui depănându-se ceas de ceas, am ajuns să-l simt în sângele şi în măduva mea. Dar e greu să transpui asemenea simţiri în cuvinte. Cuvintele ţâşnesc ca vârfurile de sparanghel tânăr, dar când le analizezi, nu par atât de convingătoare ca leguma con­servată la borcan.

Am să încerc. Cred că resortul principal al fiinţei lui era dragostea pentru oameni, dragostea pentru tot ce-i viu, iar pentru el toate creaturile naturii erau mult mai vii decât sunt în realitate. S-ar fl zis că le insufla propria lui viaţă. Nu-l poţi traduce pe Lawrence în termeni inte­lectuali, pentru că era mult mai mult decât un om cu idei, un intelectual. Dar avea o superbă înţelegere atât în lucrurile mari, cât şi în cele mici. îl exaspera să vadă cât de plictisitoare sunt vieţile celor mai mulţi oameni şi cât de puţin ştiu aceştia să guste viaţa, şi se străduia din toate puterile să-i facă să înţeleagă, să privească viaţa din toate unghiurile, să-şi schimbe mentalitatea. Şi n-a renunţat nici un moment la acest lcuru, nu s-a lăsat descurajat asemenea celor mai mulţi reformatori. Mereu făcea noi eforturi. Nu avea o viziune tragică, nu accepta niciodată ideea că umanitatea ar avea o condiţie tragică, ci numai una greşită, o greşeală pe care adevărata ra­ţiune ar putea-o remedia. Nu încerca milă; n-a insultat niciodată pe cineva prin compătimire. Oamenii trebuie sâ-şi accepte condiţia. E ciudat că Lawrence, cu independenţa lui absolută, nu a dat de necazuri mai mari. A fost atacat şi sfârtecat. Acest lucru îl înfuria, dar niciodată nu s-a autocompătimit. Dimpotrivă, critica era un sti­mulent pentru a-1 face să persevereze. Ani şi ani după moartea lui, plimbându-mă prin Buenos Aires, am văzut în vitrina unei librării multe dintre cărţile lui. A fost un şoc pentru mine. „Iată, mi-am spus, oamenii cumpără cărţile lui într-un loc în care el nu a fost niciodată.” Un omuleţ slab şi pirpiriu are asemenea forţă asupra lumii întregi. Era intens conştient de importanţa timpului, de responsabilitatea faţă de fiecare ceas şi de fiecare minut. Răstimpul dintre leagăn şi groapă este tot ce avem la dispoziţie pentru a ne oferi reprezentaţia, pentru a ne dovedi existenţa. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât se scurtează timpul care ni s-a dat. Faptul „Trăiesc” devine tot mai valoros pe zi ce trece. Lawrence a ştiut acest lucru încă din fragedă tinereţe.

A împărtăşit cu mine tot ce i se întâmpla. Viaţa lui lăuntrică era atât de puternică, încât, vrând-nevrând, trebuia să iei parte la ea. Mie mi-a fost greu să-mi dau seama că înlăuntrul multor alţi oameni nu se petrece nimic, absolut nimic.

Pentru Lawrence, toate creaturile naturii aveau viaţa lor proprie, misterioasă. Numai oamenii păreau să şi-o fi pierdut pe a lor.

Pentru el, o vacă nu însemna o sticlă de lapte lăsată în prag, ci o vietate-minune, fremătând de viaţă, o crea­tură de care trebuia să ţii seama, cum prea bine a înţeles spre amărăciunea lui.

Lawrence avea dorinţa de a cunoaşte întregul uni­vers, în diferitele lui manifestări. Ar fi vrut să scrie câte o carte, câte un roman, pe fiecare continent. Dar nu a reuşit să scrie decât în Europa, Australia şi America.

Simţea nevoia inexorabilă de a descoperi mereu locuri noi, atât pe pământ, cât şi în sufletul omenesc. Toate rasele, toate felurile de gândire, tot ce există îi stârnea interesul. A avut o viaţă plină, dar plenitudinea exista mai ales în el însuşi. Sunt atâtea experienţe de trăit, iar cei mai mulţi dintre noi trăiesc atât de puţine. O mică slujbă, o căsuţă, o nevestică e tot ce are micul George, şi George îmbătrâneşte şi într-o bună zi moare şi asta-i tot Şi-a ratat marea, vasta reprezentaţie.

După părerea mea, cel mai de preţ dar al lui Lawrence a fost acest simţ al unui univers nemărginit care ne înconjoară, fără bariere, fără mărunte sfere sociale care să-ţi dea bătaie de cap, fără ambiţia succesului. Şi totuşi, noi doi simţeam că suntem un succes, în pofida banilor puţini pe care îi aveam. Ne simţeam bogaţi. Dacă cineva posedă un tablou de Botticelli, dar mie îmi place să-l contemplu mai mult decât îi place proprietarului, atunci tabloul acela e mai mult al meu decât al lui. Nu e nevoie să ne vârâm lucrurile în buzunar pentru a ni le însuşi. A te bucura de ele înseamnă a le poseda în mai mare măsură decât proprietarul lor de drept.

Lawrence întruchipa cele mai multe dintre virtuţile britanice. Sună ridicol, dar e adevărat. Deplina ones­titate, morală şi materială, care constituie o parte din măreţia Angliei (ar fi de neconceput să poţi mitui un judecător englez sau un membru al Parlamentului), un simţ al libertăţii, mândria şi, mai presus de toate, curajul. Era nevoie de curaj să scrii ce a scris el sub ochii convenţionalismului britanic. Şi el nu a scris pour epater le bourgeois, ci pentru că aşa simţea.

Faptul că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli m-a emoţionat. Acestui lucru i se datora candoarea lui, robusteţea morală provenită de la generaţii întregi de muncă grea şi viaţă grea; nu exista în el nimic murdar, în schimb avea o mare doză de îndrăzneală.

Era un englez, dar nu un gentleman englez. Ar fi putut deveni unul, aşa cum au devenit atâţia scriitori, dar nu a vrut. Noi doi am trăit întotdeauna cu mare simplitate, el era un om care-şi vedea de drumul lui, iar eu mă ţineam după el.

Refuza orice fleac care i se părea câtuşi de puţin pre­tenţios, ca de pildă un inel cu topaz, cu blazonul familiei Richthofen, pe care i l-am oferit. S-a uitat la el, l-a găsit frumos, dar până la urmă mi-a spus: „Nu, aşa ceva nu-i pentru mine”.

Povestea lui Lincoln care, când un senator l-a găsit lustruindu-şi ghetele şi i-a spus: „Domnule Preşedinte, gentlemanii nu-şi lustruiesc propriile ghete”, i-a răspuns: „Dar ale cui ghete lustruiesc?”, era adevărată şi pentru Lawrence.

Şi lui Lincoln i s-au dat porecle. L-au numit „Maimuţă” şi „Babuin”, iar lui Lawrence i s-au dat fel de fel de nume. Au făcut o adevărată sperietoare de păsări din el! Numai că păsările nu s-au speriat niciodată de Lawrence. Unii l-au transformat într-un trist, dureros obiect de sacrificiu. Lawrence nu era de multe ori trist, dar adeseori era furios. în general, era vesel şi plin de vervă. Tristeţea lui trăia în special în mintea criticilor.

N-ar fi fost în stare să realizeze cantitatea de opere pe care a realizat-o în scurtul răstimp de numai patruzeci şi patru de ani de viaţă, dacă n-ar fi fost dotat cu vaste rezerve de energie.

Dar, pe atunci, publicul nu a primit ce avea el de dat.

Unii spuneau că e comunist. Alţii că e fascist. Nu era nici una, nici alta. Aceste concepte sunt prea strâmte pentru a defini concepţia lui de viaţă, pur umană.

Dar aceste curente existau în vremea lui şi a trebuit să ţină seama de ele.

Alţii l-au numit pervers sexual. Aşa să fi fost?

„Căci oamenii suportă să audă elogiile aduse altora numai în măsura în care se pot convinge că propriul lor talent echivalează calităţile celui lăudat. Când se depăşeşte acest punct, apare invidia şi, o dată cu ea, neîncrederea.”

Lawrence nu a fost niciodată considerat un scriitor profesionist – întotdeauna era numit geniu. Fapt care îl înfuria. „Asta-i eticheta mea – geniu – şi cu acest cuvânt m-au lichidat.”

Se pare că oamenilor le venea greu să înţeleagă. Poate că ne-am obişnuit atât de mult să ne receptăm impresiile pe o cale complicată şi ocolită, încât un contact nud şi imediat cu realitatea, ca în scrierile lui Lawrence, ne şochează.

O dată am primit o scrisoare în care un bărbat îmi declara: „Ştii, aş fi putut să mor pentru tine”. „Frazele astea stupide! s-a încruntat Lawrence. Nu poţi muri pentru nimeni – fiecare dintre noi trebuie să-şi moară moartea proprie şi să-şi trăiască viaţa proprie.”

Când tatăl meu a decedat în Germania, eu mă aflam în Anglia şi am plâns amarnic. Lawrence mi-a spus cu bruscheţe: „Te aşteptai să-ți păstrezi tatăl toată ta?”. Cuvintele lui m-au zguduit în asemenea măsură încât am încetat să mai plâng.

Dintre cusururile lui Lawrence cred că cel mai serios consta în bruştele lui schimbări de dispoziţie. Se înfuria extrem de uşor. Barometrul lui urca şi cobora cu cea mai mare repeziciune. Şi nu păstra nimic în el, totul izbucnea în afară, aşa încât nu era un partener de viaţă foarte comod. Eu aveam felul meu de a fi, care însă era ştirbit întotdeauna de reacţiile lui. Nu-i de mirare că ne certam. Insistenţa lui asupra oricărui detaliu neesenţial era înne­bunitoare. Fiecare fleac devenea o problemă ce trebuia rezolvată aşa cum vedea el. Nu era niciodată flexibil. Alegea calea grea, dură.

Când l-am întâlnit prima oară şi când a dorit, cu o hotărâre absolută, de nestrămutat, să se însoare cu mine, lucrul părea şi era nebunie curată: eram mai în vârstă decât el, aveam trei copii, un soţ şi un loc bine stabilit în lume. Iar el era un nimeni, sărac lipit. Şi m-a smuls din toate, şi a trebuit să devin soţia lui chiar dacă s-ar fi prăbuşit cerul, care aproape că s-a şi prăbuşit. Preţul pe care trebuia să-l plătesc era mai mare decât îmi puteam u îngădui, cu toate străduinţele mele. Să-mi pierd copiii, piii cărora mă dedicasem, însemna o smulgere care mă fâşia în bucăţi. Dar şi Lawrence trecea prin adevărate rituri. Cred că se întreba: „Am dreptul să o rup pe ceastă femeie de copiii ei?”. Nutrea puternice resentimente faţă de primul meu soţ. Vă amintiţi de poemul Întâlnire pe munţi, în care cunoaşte o ţărancă cu ochi căprui?

Dar cum aş putea descrie ce am simţit când ne-am tâlnit cu adevărat pentru prima dată? A fost ceva ce a rebuit să fie. Ceea ce alţii află pe alte căi, comuniunea cu tot ce trăieşte şi respiră, liniştea tuturor liniştilor, ceva ce transcende orice înţelegere, asta a fost între noi nu s-a pierdut niciodată. Iubirea poate fi un lucru mic, cu prea puţină semnificaţie, şi poate fi un lucru mare. Totul părea încărcat de valoare, până şi întâmplările runte; a trăi alături de el devenise important şi indise o aură de magnificenţă.

După prirul primul şoc şi după prima surpriză a contopirii creasta lui pentru ca noi orizonturi să ni se reveleze, mi-a încolţit gândul: „Poate că trăiesc cu un om mare”. Mi-ar plăcea să ştiu în ce consta măreţia ; căci, dacă ar fi fost evidentă, n-ar mai fi fost măreţie: pentru că unici­tatea este aceea care-l face pe un om să fie mare.

Nu eram sentimentali, gen Tristan şi Isolda. Nu exista timp de tragedie. Această lume nouă de libertate şi iubire ne ţinea în stăpânirea ei. Gândurile şi impulsurile lui ţâşneau din rădăcini din ce în ce mai profunde. Eu eram tot timpul în alertă. O experienţă de viaţă deosebită ne separă întotdeauna de oamenii care n-au încercat-o în acelaşi fel ca şi noi. Alcătuieşte o barieră.

Ne certam aprig. Dar niciodată meschin sau laş. Eram atât de apropiaţi unul de celălalt, încât ne ciocneam fără nici o reţinere, în chip nud şi direct.

Certurile astea îngrozitoare erau uneori neplăcute. Am fi putut să ne cruţăm unul pe celălalt, să ne folosim mai mult bunul-simţ, dar n-am făcut-o. Priveam totul cu foarte multă seriozitate. Uneori îi spuneam câte ceva jignitor, dar el nici nu mă lua în seamă. Alteori îj spu­neam ceva care mie mi se părea total inofensiv, iar el sărea ca ars. Dar alături de el puteam fi întotdeauna eu însămi. Nu avea idei preconcepute, anchilozate, asupra a ceea ce trebuie să fie o soţie. Eu eram eu, şi dacă uneori îi apăream derutantă, asta era.

Faptul că i-am fost alături până la sfârşitul zilelor lui îmi dă o continuă bucurie. Sunt recunoscătoare pentru că l-am văzut înapoindu-se în pământul pe care-1 iubea atât de pătimaş. A făcut din mine soţia lui în deplinul înţe­les al cuvântului, ba chiar mai mult; mi-a încredinţat spre păstrare însuşi eul lui. Nu pot concepe gândul că s-ar fi putut să mor eu înainte şi el să rămână fără mine

A murit neştirbit; niciodată nu şi-a pierdut nimic din uimirea în faţa vieţii. Niciodată nu a făcut nimic din ce nu voia să facă, şi nimic şi nimeni nu l-ar fi putut sili. Niciodată nu a scris vreun, cuvânt în care să nu fi crezut la timpul respectiv. Niciodată nu a făcut vreun conpromis cu oricare putere ar fi fost; dacă vreodată a trăit un om cu adevărat liber şi mândru, acela a fost Lawrence.

Cuvânt înainte scris de Frieda Lawrence pentru ediția romanului amantul doamnei Chatterley, apărută la editura Polirom din Iași, 2001.

Publicat în întîlnire cu personalitate, cultura, interviuri

La mulți ani pentru pictorul și graficianul Valeriu Herța!


Numele Valeriu Herța este prezent în în Enciclopedia Biobibliografică a creatorilor contemporani de Ex-Libris, ediția XXIV, Portugalia (1999), în Enciclopedia Artiștilor Romani Contemporani, vol. VII (2012), în Dicționarul Internațional al Creatorilor de Arta, editat în Germania: „ALLGEMEINES KUNSTLER – LEXIKON” (2013), în Catalogul Bienalei Internaționale de Gravură, ed. III (2013).


Destinul lui Valeriu Herța se intersectează cu cel al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Graficianul amintește momentul întâlnirii cu dna Lidia Kulikovski la Hâncești și propunerea dumneaiei de colaborare. A acceptat să fie persoana responsabilă de coperta revistei BiblioPolis, a realizat designul la mai multe coperți de bibliografii, de cercetări apărute în incinta acestei biblioteci.
Lucrările sale pot fi întâlnite în colecții personale din Țările Baltice, Argentina, Canada, Federația Rusă, Franța, Italia, Moldova, Belgia, România, SUA, Portugalia, Danemarca, Japonia, Croația.
Prin întrebările dr. conf. Victoria Fonari relevă parcursul biografic al cadrului didactic Valeriu Herța – de la concursurile și proiectele sale legate de caligrafie, unul dintre care este „Crinii latini”, spre predilecția pentru tehnici de modelare digitale, care au acces cei care au ales să-și facă studiile la Facultatea Arte Plastice și Design a UPS „I. Creangă”. În spațiu Bibliotecii Centrale, graficianul Valeriu Herța și-a amintit de colegul său de la Fundul Galbenii, Hâncești, – scriitorul Grigore Șerban, despre taberele de vară: .
Cu o măestrie didactică a explicat ce înseamnă Ex libris, tipurile de caligrafie, terapia prin caligrafie. Printre interesantele istorioare despre creație, imaginație și evaluare, pe fundalul expoziției de carte intervievatul și-a manifestat un profund respect pentru dr. Lidia Kulikovski, director adjunct Cercetare și Inovare, și pentru dr. Mariana Harjevschi, director general.

Interviul poate fi urmărit aici.

„Gaficianul Valeriu Herța, s-a născut pe 9 septembrie 1960 în Bardar, Ialoveni. Debutează cu semnul de carte (ex-libris) la Expoziția Republicană din anul 1981. Din 1989 devine membru al Asociației tinerilor pictori, iar din anul 1995 – membru titulat al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova. Interesul față de gravura de dimensiuni i-a fost cultivat de arhitectul și graficianul Grigore Bosenco. Pasiunea pentru acest gen de grafică i-a fost adus un succes memorabil în anul 1999, cînd numele lui Valeriu Herța a fost înscris în valoarea și unică în felul ei Enciclopedie bibliografică portugheză a creatorilor moderni de ex-libris. Artistul plastic Timofei Bătrînu astfel a apreciat opera lui Valeriu Herţa „Arhitectura gîndului frumos Valeriu Herța o reprezintă pe capătul unei axe de-a lungul căreia este clădita grafica și pictura lui. Această axă reprezintă o construcție de logică în care vibrează afectivitatea lirică”.

Victoria Fonari

Publicat în ACTIVITĂȚI BC

Fii deștept!


Ia un card inteligent la BM „B.P. Hasdeu”

Începând cu 7 septembrie, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” lansează Campania Ia un card inteligent!

Luna septembrie pentru Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”  devine perioada înscrierii mai intense și mai active de obținere a cardului de acces (permisului de cititor). O perioadă, în care Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”  dorește să le amintească părinților, elevilor și studenților că înscrierea la bibliotecă oferă instrumente pentru o reușită mai bună și este Calea spre cunoaștere, care de fapt reprezintă sloganul Bibliotecii Municipale din 2009.

Orientarea spre utilizatori este o garanție sigură pentru succesul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” în comunitate. Prin intermediul filialelor, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” consideră drept iminentă și necesară accentuarea unor relații intense, interactive şi de fidelizare a utilizatorilor, precum și orientarea spre beneficiile utilizării cardului de acces pentru chișinăuieni. Interesul deosebit al campaniei îl va constitui asigurarea serviciilor ofertante pentru utilizatori. Având o abordare dinamică, vom atrage noi utilizatori atât în mediul online, cât și off-line, dar și vom fideliza pe utilizatorii actuali, ceea ce va determina permanentizarea utilizării serviciilor de bibliotecă. Campania va promova ideea obținerii cardului de acces la biblioteca, modul de înscrierea la bibliotecă, explicând mecanismul de obținere a beneficiilor drept urmare a utilizării serviciilor de bibliotecă, mizând și pe perceperea complexă a rețelei de biblioteci și a oportunităților bibliotecilor din imediata proximitate (filialele din cartier etc.). Astfel, atragerea și fidelizarea continuă a utilizatorilor va urmări menținerea și intensificarea unei atitudini pozitive față de Biblioteca Municipală.

„Bibliotecile joacă un rol important în educația și dezvoltarea copiilor, adolescenților, adulților. Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” oferă servicii, programe de bibliotecă care sunt utile tuturor. Cardul va deveni o valoare certă în procesul utilizării serviciilor de bibliotecă, sporind traficul de împrumuturi de carte și determinând utilizatorii să vină la bibliotecă.”, menționează dr. Mariana Harjevschi, director general, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”.

Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, împreună cu bibliotecile de pretutindeni, continuă să se adapteze și să extindă serviciile pentru a răspunde nevoilor în evoluție ale comunității noastre. La fel în situația de criză pandemică, biblioteca își construiește prezența și livrează servicii, inclusiv de înscriere și obținere a cardului de acces.

Pentru a obține un card de bibliotecă sau pentru a afla mai multe despre resursele și serviciile bibliotecii, vizitați pagina web și rețele sociale ale Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Contact: Secția Comunicare și Promovare, tel.  022213870