Publicat în critică literară, literatura engleza

Romanul care a fost rescris de trei ori


Cuvânt înainte

De când l-am cunoscut, Lawrence voia să scrie ceea ce numea el o povestire romantică, picarescă. Nu ştiu exact ce înţelegea prin aceasta. întreaga lui viaţă a dorit să scrie Amantul doamnei Chatterley.

Numai un englez ar fi putut să conceapă un astfel de roman. Este ultima replică dată puritanismului. Şi alte neamuri cunosc legile căsătoriei, dar mediteraneenii par să respecte încă anticul model al lui Homer: o Penelopă fidelă care aşteaptă acasă în timp ce bărbatul colindă pe la diverse Circe şi Calipso, gata să se reîntoarcă la Penelopă lui de îndată ce s-a săturat de peregrinări; o va păşi întotdeauna la post. Francezii se supun legii numite l’amour, americanii au divorţurile lor rapide şi uşoare, şi numai englezii deţin o marcă specială de căsătorie. Nu-i vorba de o legătură bazată pe interese, pe camaraderie sau chiar pe copii, ci de unitatea de esenţă divină a căs­niciei. Măreţia Angliei s-a întemeiat în mare măsură pe profunda ei concepţie asupra mariajului, şi aceasta face parte din puritanism.

Lawrence era speriat în timp ce scria Lady Chatterley. A creat-o în munţii Toscanei, într-o pădurice de pini, boltită ca o umbrelă. în apropiere de umbrela pinilor se găsea sanctuarul San Eusebio. Lawrence descoperise ]ntr-o mică peşteră o lespede lată de piatră care-i servea ie pat şi o lespede mai îngustă în chip de masă. în vecină­tate curgea un izvor limpede. Un loc încântător, unde Lawrence mergea zi de zi să scrie, mai cu seamă primă­vara. Avea de străbătut un drum nu foarte scurt, pe lângă măslini, până ajungea la umbrela lui de verdeaţă. Dru­mul era mărginit de tufişuri de cimbru şi mentă, de ane­mone liliachii şi gladiole sălbatice, de covoare de violete şi desişuri de mirt. Boi albi, domoli, trăgeau la jug.

Şi stătea în peşteră, neclintit, scriind cu repeziciune. Zăcea atât de nemişcat, încât şopârlele îi treceau peste picioare şi păsările ţopăiau în jurul lui. Câte un vânător ocazional tresărea speriat când dădea peste această statuie.

Cei câţiva ţărani din jur, locuitorii acestei îndepărtate părţi din Toscana, îi acordau lui Lawrence mai multă recunoştinţă mută decât avusese vreodată parte până atunci în orice alt loc. Nici măcar nu se arăta foarte prie­tenos faţă de ei, ci mai curând distant. Dar oamenii îl sim­ţeau instinctiv: ştiau că au de-a face cu un caz cu totul special. Nu-l luau în bătaie de joc, aşa cum procedează ei cu mare uşurinţă. Erau gata să facă orice pentru el.

În fiecare zi, după masa de prânz, obişnuiam să citesc ce scrisese în cursul dimineţii şi eram uimită şi şocată de dibăcia lui de a crea, cu egală înţelegere, un Sir Clifford şi un paznic de vânătoare. Nu reuşeam să critic nimic – tot ce scria avea un caracter de inevitabilitate.

A rescris de trei ori întregul roman. Dar versiunea mea favorită este prima. După ce a terminat această primă versiune, Lawrence aprecia cu un aer sumbru: „Vor spune despre mine ceea ce au spus şi despre Blake : «E vorba de misticism curat.» Dar de data asta n-o să le meargă cu asemenea comentarii. Nici în cazul lui Blake nu a fost vorba de misticism, şi nici în cazul meu. Tan­dreţea şi blândeţea nu au lăsat o amprentă prea puter­nică, nu s-au impus cu destulă tărie, ceea ce e puţin trist”. Pe urmă, într-o altă dispoziţie de spirit, a revizuit roma­nul. Urmărea să facă mai pregnant contrastul dintre cinismul şi sofisticarea vieţii moderne şi atitudinea paz­nicului de vânătoare. Să dea o imagine a afecţiunii vii, spontane, a bărbatului în contrast cu dragostea cere­brală, îngrădită, a femeii. Prima versiune a romanului Lady Chatterley este cea care a izvorât nemijlocit din Lawrence, din simţirea lui imediată. în celelalte două ver­siuni a ţinut seama de concepţiile contemporanilor săi.

Dacă nu greşesc, cele trei versiuni din Amantul doamnei Chatterley au fost scrise în trei ani consecutivi, între 1925 şi 1928. Încerca să accentueze tot mai mult ceea ce dorea să transmită. Anume că atunci când tratezi un lucru în mod onest, clar şi deschis, nu mai există loc pentru mister morbid. Voia să dărâme prejudecata roma­nelor pornografice, de senzaţie, scabroase. Cuvintele nu pot fi obscene prin ele însele; încărcătura pe care le-o conferi tu le poate face astfel. Şi a izbutit în mare măsură să demonstreze această idee. Romanul a fost adevărată dinamită. Cei ce nu-şi puteau schimba mentalitatea l-au detestat cu furie, dar pentru mulţi a constituit un şoc sănătos, deschizător de orizont.

Este o mare satisfacţie pentru mine că prima versiune a romanului Amantul doamnei Chatterley cunoaşte o apariţie de sine stătătoare. S-ar zice că această carte a revenit, în sfârşit, la ea însăşi.

Îmi vine greu să scriu despre Lawrence. Am senzaţia că vrăbiile de pe acoperiş ştiu totul despre el. Părea atât de transparent şi de simplu. Dar poate că vrăbiile înţeleg mai mult decât complexele fiinţe omeneşti. Poate că eu, care am văzut viaţa lui depănându-se ceas de ceas, am ajuns să-l simt în sângele şi în măduva mea. Dar e greu să transpui asemenea simţiri în cuvinte. Cuvintele ţâşnesc ca vârfurile de sparanghel tânăr, dar când le analizezi, nu par atât de convingătoare ca leguma con­servată la borcan.

Am să încerc. Cred că resortul principal al fiinţei lui era dragostea pentru oameni, dragostea pentru tot ce-i viu, iar pentru el toate creaturile naturii erau mult mai vii decât sunt în realitate. S-ar fl zis că le insufla propria lui viaţă. Nu-l poţi traduce pe Lawrence în termeni inte­lectuali, pentru că era mult mai mult decât un om cu idei, un intelectual. Dar avea o superbă înţelegere atât în lucrurile mari, cât şi în cele mici. îl exaspera să vadă cât de plictisitoare sunt vieţile celor mai mulţi oameni şi cât de puţin ştiu aceştia să guste viaţa, şi se străduia din toate puterile să-i facă să înţeleagă, să privească viaţa din toate unghiurile, să-şi schimbe mentalitatea. Şi n-a renunţat nici un moment la acest lcuru, nu s-a lăsat descurajat asemenea celor mai mulţi reformatori. Mereu făcea noi eforturi. Nu avea o viziune tragică, nu accepta niciodată ideea că umanitatea ar avea o condiţie tragică, ci numai una greşită, o greşeală pe care adevărata ra­ţiune ar putea-o remedia. Nu încerca milă; n-a insultat niciodată pe cineva prin compătimire. Oamenii trebuie sâ-şi accepte condiţia. E ciudat că Lawrence, cu independenţa lui absolută, nu a dat de necazuri mai mari. A fost atacat şi sfârtecat. Acest lucru îl înfuria, dar niciodată nu s-a autocompătimit. Dimpotrivă, critica era un sti­mulent pentru a-1 face să persevereze. Ani şi ani după moartea lui, plimbându-mă prin Buenos Aires, am văzut în vitrina unei librării multe dintre cărţile lui. A fost un şoc pentru mine. „Iată, mi-am spus, oamenii cumpără cărţile lui într-un loc în care el nu a fost niciodată.” Un omuleţ slab şi pirpiriu are asemenea forţă asupra lumii întregi. Era intens conştient de importanţa timpului, de responsabilitatea faţă de fiecare ceas şi de fiecare minut. Răstimpul dintre leagăn şi groapă este tot ce avem la dispoziţie pentru a ne oferi reprezentaţia, pentru a ne dovedi existenţa. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât se scurtează timpul care ni s-a dat. Faptul „Trăiesc” devine tot mai valoros pe zi ce trece. Lawrence a ştiut acest lucru încă din fragedă tinereţe.

A împărtăşit cu mine tot ce i se întâmpla. Viaţa lui lăuntrică era atât de puternică, încât, vrând-nevrând, trebuia să iei parte la ea. Mie mi-a fost greu să-mi dau seama că înlăuntrul multor alţi oameni nu se petrece nimic, absolut nimic.

Pentru Lawrence, toate creaturile naturii aveau viaţa lor proprie, misterioasă. Numai oamenii păreau să şi-o fi pierdut pe a lor.

Pentru el, o vacă nu însemna o sticlă de lapte lăsată în prag, ci o vietate-minune, fremătând de viaţă, o crea­tură de care trebuia să ţii seama, cum prea bine a înţeles spre amărăciunea lui.

Lawrence avea dorinţa de a cunoaşte întregul uni­vers, în diferitele lui manifestări. Ar fi vrut să scrie câte o carte, câte un roman, pe fiecare continent. Dar nu a reuşit să scrie decât în Europa, Australia şi America.

Simţea nevoia inexorabilă de a descoperi mereu locuri noi, atât pe pământ, cât şi în sufletul omenesc. Toate rasele, toate felurile de gândire, tot ce există îi stârnea interesul. A avut o viaţă plină, dar plenitudinea exista mai ales în el însuşi. Sunt atâtea experienţe de trăit, iar cei mai mulţi dintre noi trăiesc atât de puţine. O mică slujbă, o căsuţă, o nevestică e tot ce are micul George, şi George îmbătrâneşte şi într-o bună zi moare şi asta-i tot Şi-a ratat marea, vasta reprezentaţie.

După părerea mea, cel mai de preţ dar al lui Lawrence a fost acest simţ al unui univers nemărginit care ne înconjoară, fără bariere, fără mărunte sfere sociale care să-ţi dea bătaie de cap, fără ambiţia succesului. Şi totuşi, noi doi simţeam că suntem un succes, în pofida banilor puţini pe care îi aveam. Ne simţeam bogaţi. Dacă cineva posedă un tablou de Botticelli, dar mie îmi place să-l contemplu mai mult decât îi place proprietarului, atunci tabloul acela e mai mult al meu decât al lui. Nu e nevoie să ne vârâm lucrurile în buzunar pentru a ni le însuşi. A te bucura de ele înseamnă a le poseda în mai mare măsură decât proprietarul lor de drept.

Lawrence întruchipa cele mai multe dintre virtuţile britanice. Sună ridicol, dar e adevărat. Deplina ones­titate, morală şi materială, care constituie o parte din măreţia Angliei (ar fi de neconceput să poţi mitui un judecător englez sau un membru al Parlamentului), un simţ al libertăţii, mândria şi, mai presus de toate, curajul. Era nevoie de curaj să scrii ce a scris el sub ochii convenţionalismului britanic. Şi el nu a scris pour epater le bourgeois, ci pentru că aşa simţea.

Faptul că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli m-a emoţionat. Acestui lucru i se datora candoarea lui, robusteţea morală provenită de la generaţii întregi de muncă grea şi viaţă grea; nu exista în el nimic murdar, în schimb avea o mare doză de îndrăzneală.

Era un englez, dar nu un gentleman englez. Ar fi putut deveni unul, aşa cum au devenit atâţia scriitori, dar nu a vrut. Noi doi am trăit întotdeauna cu mare simplitate, el era un om care-şi vedea de drumul lui, iar eu mă ţineam după el.

Refuza orice fleac care i se părea câtuşi de puţin pre­tenţios, ca de pildă un inel cu topaz, cu blazonul familiei Richthofen, pe care i l-am oferit. S-a uitat la el, l-a găsit frumos, dar până la urmă mi-a spus: „Nu, aşa ceva nu-i pentru mine”.

Povestea lui Lincoln care, când un senator l-a găsit lustruindu-şi ghetele şi i-a spus: „Domnule Preşedinte, gentlemanii nu-şi lustruiesc propriile ghete”, i-a răspuns: „Dar ale cui ghete lustruiesc?”, era adevărată şi pentru Lawrence.

Şi lui Lincoln i s-au dat porecle. L-au numit „Maimuţă” şi „Babuin”, iar lui Lawrence i s-au dat fel de fel de nume. Au făcut o adevărată sperietoare de păsări din el! Numai că păsările nu s-au speriat niciodată de Lawrence. Unii l-au transformat într-un trist, dureros obiect de sacrificiu. Lawrence nu era de multe ori trist, dar adeseori era furios. în general, era vesel şi plin de vervă. Tristeţea lui trăia în special în mintea criticilor.

N-ar fi fost în stare să realizeze cantitatea de opere pe care a realizat-o în scurtul răstimp de numai patruzeci şi patru de ani de viaţă, dacă n-ar fi fost dotat cu vaste rezerve de energie.

Dar, pe atunci, publicul nu a primit ce avea el de dat.

Unii spuneau că e comunist. Alţii că e fascist. Nu era nici una, nici alta. Aceste concepte sunt prea strâmte pentru a defini concepţia lui de viaţă, pur umană.

Dar aceste curente existau în vremea lui şi a trebuit să ţină seama de ele.

Alţii l-au numit pervers sexual. Aşa să fi fost?

„Căci oamenii suportă să audă elogiile aduse altora numai în măsura în care se pot convinge că propriul lor talent echivalează calităţile celui lăudat. Când se depăşeşte acest punct, apare invidia şi, o dată cu ea, neîncrederea.”

Lawrence nu a fost niciodată considerat un scriitor profesionist – întotdeauna era numit geniu. Fapt care îl înfuria. „Asta-i eticheta mea – geniu – şi cu acest cuvânt m-au lichidat.”

Se pare că oamenilor le venea greu să înţeleagă. Poate că ne-am obişnuit atât de mult să ne receptăm impresiile pe o cale complicată şi ocolită, încât un contact nud şi imediat cu realitatea, ca în scrierile lui Lawrence, ne şochează.

O dată am primit o scrisoare în care un bărbat îmi declara: „Ştii, aş fi putut să mor pentru tine”. „Frazele astea stupide! s-a încruntat Lawrence. Nu poţi muri pentru nimeni – fiecare dintre noi trebuie să-şi moară moartea proprie şi să-şi trăiască viaţa proprie.”

Când tatăl meu a decedat în Germania, eu mă aflam în Anglia şi am plâns amarnic. Lawrence mi-a spus cu bruscheţe: „Te aşteptai să-ți păstrezi tatăl toată ta?”. Cuvintele lui m-au zguduit în asemenea măsură încât am încetat să mai plâng.

Dintre cusururile lui Lawrence cred că cel mai serios consta în bruştele lui schimbări de dispoziţie. Se înfuria extrem de uşor. Barometrul lui urca şi cobora cu cea mai mare repeziciune. Şi nu păstra nimic în el, totul izbucnea în afară, aşa încât nu era un partener de viaţă foarte comod. Eu aveam felul meu de a fi, care însă era ştirbit întotdeauna de reacţiile lui. Nu-i de mirare că ne certam. Insistenţa lui asupra oricărui detaliu neesenţial era înne­bunitoare. Fiecare fleac devenea o problemă ce trebuia rezolvată aşa cum vedea el. Nu era niciodată flexibil. Alegea calea grea, dură.

Când l-am întâlnit prima oară şi când a dorit, cu o hotărâre absolută, de nestrămutat, să se însoare cu mine, lucrul părea şi era nebunie curată: eram mai în vârstă decât el, aveam trei copii, un soţ şi un loc bine stabilit în lume. Iar el era un nimeni, sărac lipit. Şi m-a smuls din toate, şi a trebuit să devin soţia lui chiar dacă s-ar fi prăbuşit cerul, care aproape că s-a şi prăbuşit. Preţul pe care trebuia să-l plătesc era mai mare decât îmi puteam u îngădui, cu toate străduinţele mele. Să-mi pierd copiii, piii cărora mă dedicasem, însemna o smulgere care mă fâşia în bucăţi. Dar şi Lawrence trecea prin adevărate rituri. Cred că se întreba: „Am dreptul să o rup pe ceastă femeie de copiii ei?”. Nutrea puternice resentimente faţă de primul meu soţ. Vă amintiţi de poemul Întâlnire pe munţi, în care cunoaşte o ţărancă cu ochi căprui?

Dar cum aş putea descrie ce am simţit când ne-am tâlnit cu adevărat pentru prima dată? A fost ceva ce a rebuit să fie. Ceea ce alţii află pe alte căi, comuniunea cu tot ce trăieşte şi respiră, liniştea tuturor liniştilor, ceva ce transcende orice înţelegere, asta a fost între noi nu s-a pierdut niciodată. Iubirea poate fi un lucru mic, cu prea puţină semnificaţie, şi poate fi un lucru mare. Totul părea încărcat de valoare, până şi întâmplările runte; a trăi alături de el devenise important şi indise o aură de magnificenţă.

După prirul primul şoc şi după prima surpriză a contopirii creasta lui pentru ca noi orizonturi să ni se reveleze, mi-a încolţit gândul: „Poate că trăiesc cu un om mare”. Mi-ar plăcea să ştiu în ce consta măreţia ; căci, dacă ar fi fost evidentă, n-ar mai fi fost măreţie: pentru că unici­tatea este aceea care-l face pe un om să fie mare.

Nu eram sentimentali, gen Tristan şi Isolda. Nu exista timp de tragedie. Această lume nouă de libertate şi iubire ne ţinea în stăpânirea ei. Gândurile şi impulsurile lui ţâşneau din rădăcini din ce în ce mai profunde. Eu eram tot timpul în alertă. O experienţă de viaţă deosebită ne separă întotdeauna de oamenii care n-au încercat-o în acelaşi fel ca şi noi. Alcătuieşte o barieră.

Ne certam aprig. Dar niciodată meschin sau laş. Eram atât de apropiaţi unul de celălalt, încât ne ciocneam fără nici o reţinere, în chip nud şi direct.

Certurile astea îngrozitoare erau uneori neplăcute. Am fi putut să ne cruţăm unul pe celălalt, să ne folosim mai mult bunul-simţ, dar n-am făcut-o. Priveam totul cu foarte multă seriozitate. Uneori îi spuneam câte ceva jignitor, dar el nici nu mă lua în seamă. Alteori îj spu­neam ceva care mie mi se părea total inofensiv, iar el sărea ca ars. Dar alături de el puteam fi întotdeauna eu însămi. Nu avea idei preconcepute, anchilozate, asupra a ceea ce trebuie să fie o soţie. Eu eram eu, şi dacă uneori îi apăream derutantă, asta era.

Faptul că i-am fost alături până la sfârşitul zilelor lui îmi dă o continuă bucurie. Sunt recunoscătoare pentru că l-am văzut înapoindu-se în pământul pe care-1 iubea atât de pătimaş. A făcut din mine soţia lui în deplinul înţe­les al cuvântului, ba chiar mai mult; mi-a încredinţat spre păstrare însuşi eul lui. Nu pot concepe gândul că s-ar fi putut să mor eu înainte şi el să rămână fără mine

A murit neştirbit; niciodată nu şi-a pierdut nimic din uimirea în faţa vieţii. Niciodată nu a făcut nimic din ce nu voia să facă, şi nimic şi nimeni nu l-ar fi putut sili. Niciodată nu a scris vreun, cuvânt în care să nu fi crezut la timpul respectiv. Niciodată nu a făcut vreun conpromis cu oricare putere ar fi fost; dacă vreodată a trăit un om cu adevărat liber şi mândru, acela a fost Lawrence.

Cuvânt înainte scris de Frieda Lawrence pentru ediția romanului amantul doamnei Chatterley, apărută la editura Polirom din Iași, 2001.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s