Maria PILCHIN
Volumul „Semințe de betel” (Rocart, 2020) semnat de Grigore Chiper este o carte pe care o așteptam. Antologia „Opera poetică” publicată în 2017 la Pitești de editorul Călin Vlasie scotea din rând un optzecist a cărui importanță și impact axiologic era unul vădit și memorabil atât în calitate de poet, cât și de critic (putem observa că, în cazul lui, cercetătorul literar nu a stingherit nicidecum pe poet). Este cazul exemplar al generației sale care a frecventat cu succes mai multe genuri literare. Antologia de la Pitești anunța un poet la vârsta realizărilor și volumul recent trebuia să anunțe o oarecare schimbare. De altfel, într-o linearitate lecturală, încă o carte pregătea cumva apariția „Semințelor…” „Piese dintr-un puzzle. Pseudojurnal” (Junimea, 2017) deja le anunțau. Întrebările cu referire la (in)existența poeziei și a lucrurilor, a infernului, a fragilității ca o „copie a gândurilor”, a iubitei care deja este o amintire, a Xeniei (femeia postumană) ca simbol al alterității feminine – toate acestea configurau viitorul volum. Tema revenirii e o constantă a creației sale lirice și am regăsit-o și în acest jurnal poetic: „râuri gata să se întoarcă din albia lor”. Ratarea, resemnarea că „și azi e o zi pierdută” – iată încă o direcție a scriiturii lui Grigore Chiper. Să nu uităm și de hermeneutica cinematografică a lumii înconjurătoare unde „iubirea e ca un film subtitrat în care sensul titrelor nu coincide cu cel al vorbelor”, însă cu avertismentul cert că „într-un poet se răsfrâng toate și nu se răsfrânge nimic”.
În „Semințe de betel” descoperim, de altfel, o mutație uimitoare. Poezia e deja la vârsta concluziilor individuale, dar și la etapa unor schimbări de paradigmă socio-culturală (noul secol și-a intrat deja din plin în drepturi). Asistăm la încheierea unui șir de judecăți existențiale: „Nu mi-au rămas multe amintiri despre comunismul/ studiat în școli/ trăit în ședințe/ purtat în viscere/ înfipt în vertex […]/ Nu-mi venea să cred că voi prinde ziua/ când comunismul se va retrage în cotlonul său/ Îmi apare în memorie doar ziua de șapte noiembrie/ când mărșăluiam cot la cot/ într-o coloană infinită aranjată diabolic/ din care am scăpat atât de puțini”. E poezia în care trecutul este supus unor evaluări. Vorbim, pe de o parte, despre un volum-amintire, cu „pași făcuți îndărăt”, dar și despre un volum care conturează o nouă flexiune poetică. Schimbarea nu e demonstrativă, dar esențială. Este vorba despre felul în care se proiectează poetul în lume și despre cum anunță el acest fapt.
Bilanțul nu poate ocoli temele cetății, chiar dacă acestea nu sunt strigate în piețile mari ale orașului. Textele nu pot evita „țara mea […]/ foarte mică”, o „patrie/ a cărei identitate se fragmenta”. Doar că marile teme ale patriotismului nu mai interesează de mult. Iată de ce în „universul mare” e căutată „lumea mică” în care există neapărat un „vancouver scris obligatoriu cu literă mică”. Asistăm la o redimensionare a lumii și a omului în ea. Sunt temele și ipostazele marginale ale umanului, mult mai interesante pentru artă, literatură, dar și pentru istoria din utlima vreme. „Moldova e Cutia Pandorei […]/ Transnistria e Calul Troian[…]/ Vameșul transnistrean cotrobăiește preocupat printre lucruri/ întreabă ce e cu numerele de Lettre International văzute în portbagaj […]/ La înmormântarea la care mergem nu găsim strada/ pentru că nu este pe Google map/ și nici nu avem pe cine întreba/ În această parte a lumii/ nu există populație/ ci numai teritoriu…” Este o dimensiune în care omul se poate pierde, în care găsește pretextul de a nu se reda sieși. Sentimentul de „oraș străin” anunță o dublă dezrădăcinare. E individul rupt de acasă și stabilit în capitala micii sale țări, de unde va pleca mereu înspre acea senzație a străiniei. „Am fost pe un câmp/ și am cules maci de hârtie”, câmpul nu mai este cel de la Copanca, e unul mai degrabă citit.
Descoperim și o revizuire a literaturii ca proces și ca receptare: „Am sosit la un eveniment literar/ Toți suntem un pic nervoși/ Ei și ce dacă vom citi/ în fața unor scaune goale?” Pare a fi o scenă preluată din „Scaunele” lui Ionesco. „Am citit în fața publicului/ uitând că livrescul nu comunică/ și nici cultura nu mai comunică/ chiar dacă ai share-uri de o mie de ori” – iată sentința care nu poate fi ignorată, precum și „Paradoxul/ că poezia e citită numai de poeți”. Pericolul posibil e uitarea, „Acum a venit vremea/ să traduc din poeți ruși/ aproape uitați […]/ Probabil poezia e însăși uitarea”. Pădurea de semne a marii literaturi a dispărut și verdictul e că „nu te poți ascunde/ în pădurea defrișată”! Deconstrucția literară a secolului trecut este și una cauzată de prea multă cunoaștere a poeziei lumii: „Din imagism a crescut întreaga poezie vest-europeană/ a secolului XX […]/ Imagismul a desființat poezia georgiană/ în vogă atunci/ Citesc pe o pagină Georgian Poetry/ că în această manieră scriau/ la data respectivă/ vreo trei mii de poeți”. De aici riscul ca literatura să devină doar niște „imagini spălăcite”, așa cum în ultimul timp tot mai mult „critica literară se ocupă de/ poetry laundry”. Însă uitarea e și o necesitate. Doar după ea vin noile experimente și descoperiri.
Revenirea la faptele de cultură se produce adesea într-un cadru autobiografic al eului poematic. „E ziua de naștere a lui Leonardo/ și numai o coincidență face să fie și a mea”, or, Leonardo (da Vinci) e simbolul a tot ce înseamnă marea cultură, enciclopedism – obsesii ale tinereții care a trecut. Și aceste preocupări îmbracă diferite chipuri. Sunt căutările intelectuale de cândva: „Bifam cărți cărți cărți/ pe care să le cumpăr”. Iubirile: „Când ai intrat în bibliotecă/ eu mă aflam la masa mea preferată/ Mai eram îndrăgostit de tine”. Părerile de rău: „Regret regret regret/ că nu am timp să-i citesc pe Voltaire pe Molière pe alții de până la ei […]/ că a trecut avalanșa de cărți peste ei”. Renunțările în urma decalajelor dintre așteptare și realitate: „Nu mi-am luat nicio carte cu mine/ cum nu îți iei nicio amintire”.
Așa cum „semințele de betel din roman s-au scuturat” ai impresia, la un moment dat, că este volumul unei mari crize existențiale, dar e o aparență, e doar semnul desprinderii lucide de tot ce a fost. Sugestia plantei are contribuția ei la închegarea unor interpretări. Cea mai la suprafață este cea a adicției mestecatului betelului de către indieni, precum știm că amerindienii și, ulterior, europenii mestecau tutun. Intriga titlului trimite însă la un imens corpus de texte, deși există, pentru cei care știu să caute, un fel de ironie autoreferențială în acest titlu (betel – lat. Piper melamiris). Referința însă nu se limitează doar la aceasta, ci înglobează o bogată bibliotecă universală în care „crește” betelul. Anume aceasta sugerează acel roman necunoscut menționat în poem. În acest sens, chiar dacă identificăm semnalul unui sfârșit, așa cum au căzut semințele, simbolul în sine conține durabilitatea, căci din semințe mereu crește altceva. Este uitarea care face loc noului. Este poetul Grigore Chiper care știe să se reinventeze.
Există și un sens cinematografic, cu unele capturi de ecran, în acest volum. Imaginile, „ca într-o înscenare kafkiană” rulează de la pagină la pagină. „Victima fotografiată”, ca în narațiunile lui Borges, aducerea aminte cu o „foto din Boston”, toate invocă „viața anterioară/ înghesuită într-o cutie de conservă” care pare să se rezume cumva la unele „iluzii optice”. Viața e ca „un film/ pe care îl privești/ când vii seara obosit […]/ Povestea din film s-ar putea produce aievea/ dacă viața și arta/ ar fi totuna”. „Îmi grămădesc lucrurile pe cearșaful boțit/ și cobor cobor scările/ dintr-un vechi film francez/ din care au rămas doar aceste amărâte scări” – e capacitatea artistică de a percepe viața prin prisma unor produse ale culturii. Și viața, astfel, se anunță a fi totuși variată, fie ca într-un „film neorealist alb-negru”, fie ca în „filmul mut”, fie ca în „filmul Contact”. Este pelicula unor imagini-evenimente care ne constituie, e un film de reflecție pus între coperte.
Optzecistul constată că „moartea capătă profilul unei obișnuințe”, dar și că aceasta poate să aducă tămăduirea – „Marea Moartă/ care le vindecă pe toate”. Rememorarea posibilă doar prin uitare, obiectele și oamenii, ideile și imaginile din cărți și lucrări de artă, toate se adună într-un caleidoscop poetic. „Casa bunicii” și casa părintească, toate devin în timp „casa de vacanță”, locul în care te întorci de la oraș pentru a petrece un timp al aducerilor aminte cu evocări despre „nopți de iarnă în sat”, cu „unchiul/ tata/ alții”, cu „mama ta foarte tânără”. Sunt efigiile vieții, căci „unii oameni nu dispar pur și simplu”, ei așteaptă posibile reînnodări ale unui dialog metafizic cu cei dispăruți.
Avem în cartea „Semințe de betel” a lui Grigore Chiper un mic tratat despre ființa pe care stă scris „fragil”. Este fragilitatea trecerii și a dispariției. E revenirea altfel la „abia tangibilul”, o revenire a creatorului care înțelege tot mai mult mecanismele interferenței vieții și a morții. Trecute prin filtrele artei și cele ale literaturii, prin prismele luminoase și uneori umbroase ale creației, viața și moartea își pierd cumva din intensitatea dramei brute, producătoare adesea (la alți autori) de dezlănțuiri sentimentale. Aici însă profunzimea stărilor interioare este mai degrabă sugerată decât etalată. Subtilitatea simpatetică este, cu siguranță, una din calitățile acestor poeme.
Dintr-o anumită perspectivă, volumul e o entitate autonomă în economia operei poetice a autorului. Există unele accente de stil și compoziție care anunță o certă detașare de textele anterioare, e uitarea și dezvățul de sine (Barthes). Am putea chiar remarca o apropiere de scriitura tinerilor poeți ai zilei prin factura postumană a fenomenelor literare (virtualul), prin filmele SF citate etc., fapt care nu trebuie să mire. Căci poezia, adevărata poezie, nu ilustrează manifeste și programe de generație, ci se situează în vecinătatea lumii, sincronizându-se cu sensibilitățile timpului care o produc. Și Grigore Chiper este un exemplu remarcabil în acest sens.
Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, noiembrie-dembrie, 2020, ISSN 0132-6635.
BIBLIOTECA CENTRALĂ A BM „B. P. HASDEU” DIN CHIȘINĂU 