Publicat în critică literară

Lena Chilari: „scriu ca să nu mor”


Maria PILCHIN

Volumul de poeme „o cană de noviciok la bătrânețe” (Tracus Arte, București, 2020) de Lena Chilari este o carte în care transpare în primul rând o identitate familială, apoi una națională și alta general umană. Spațiul basarabean nu este unul favorabil, la fel cum traumatizantă este noțiunea de acasă, acolo unde crești alături de mama și tata a căror coexistență nu este posibilă, „suntem aduși pe lume din egoism”.

Personajul poematic, o tânără femeie, constată cu regret: „sunt o dezamăgire”, „rămân un absolut nimeni”. Sechelele vin din copilărie, timpul în care „am cerut iubire de la mama/ iar ea mi-a întors spatele și-am plâns”, mama „a plecat când aveam 7/ ani”. Cei șapte ani de acasă sunt cu mama, restul fără ea. Relația dintre cele două femei este una preluată parcă din scenariul unui film în care afli povestea unui părinte nevrotic – „o mamă ce te lovește apoi plânge/ și te lovește din nou”. Istoria acestui abandon matern o urmărește întreaga viață, afectându-i destinul feminin care se tot întreabă „ce femeie sunt eu”. Supraviețuirea e posibilă prin tata, „tata împletindu-mi/ stângaci cosița rușinoasă despletită și luată/ în bătaie de joc fiindcă e făcută de/ mână de bărbat”.

Descoperim o capacitate analitică a eului care nu se limitează la propriile suferințe, ci știe să depășească resentimentul, pentru a empatiza, a înțelege pe Celălalt, în acest caz, adultul a cărui nefericire se trage și ea din trecut, „pe tata pot doar să-l iubesc/ pe când el nu a fost iubit de părinții săi”, „mamele loveless plâng/ pentru că nu au fost iubite/ de mama lor”. Separarea „de mama și bunica” lasă urme. De aici probabil incapacitatea de a crea un cuplu, „nu înțelegem iubirea”. Tatăl o înlocuiește pe mama, „burta mare a tatei…/ pernă de aterizare”, el e mama, „tata m-a adus pe lume”. Textele sunt scrise într-un cămin studențesc, cu gândul la lipsa unui cămin familial fericit.

            Volumul este și o modalitate de a înțelege tot ce suntem ca indivizi care populează o geografie, „acea bucată ruptă de strugure”, ca moștenitori ai unor predecesori, „opinca destrămată și talpa bătătorită a strămoșilor mei”. Registrul social este și el un fundal al acestei drame vechi, dar mereu actuale – părinți și copii. Familia ruptă în două locuiește într-o lume scindată și ea, într-o „societate bolnavă”, de unde concluzia – „nu ne-am născut în țările potrivite”. Mai ales că țara este un loc ciudat unde se vorbește „limba româno-rusească”. E plaiul omului amestecat. Doar că și în altă parte nu e Paradisul: „vremurile au ajuns/ de somnambulism acut, consumerism glovo/ viitor incert adus la pachet, sărăcie, defrișări,/ guvern corupt, țară a nimănui, climate change/ poluare intensă, foamete și violență./ până vă treziți, lumea se sfârșește de viruși mutanți”, o dimensiune a traiului de după Cernobâl, cu estetica sa medicală recentă.

Vocea lirică e a unei Medeea care ar putea „otrăvi imediat” pe cel care o rănește. „Veninul” vieții este peste tot, el este „temnița”. Există, în acest sens, o obsesie poetică pentru „cana mea favorită”. E „datoria mea de fiică…/ să-ți aduc o cană/ cu apă”. Este și ironia la adresa unui imaginar colectiv în care copiii își îngrijesc părinții bătrâni, „turnăm plozi/ să-ți aducă o cană de noviciok la bătrânețe”. Scrisul este însă o formă de Catharsis, „poezia mea nu e cuvânt frumos și rimă/ poezia mea e trăire apoi durere/ apoi cerneală apoi tastatură/ apoi agonie apoi plăcere/ și în sfârșit vindecare”. Depășirea e posibilă prin creație, „scriu ca să nu mor”. La pagina 59 ai inițial impresia unei erori tipografice, nu e scris nimic acolo, apoi realizezi faptul că ar trebui să fie ceva, un po(e)melnic (a, b, c, d etc.) al cititorului care astfel devine coautor, care astfel învață și el să depășească momentele toxice ale vieții.

Avem în persoana Lenei Chilari o poetă din Basarabia școlită la Cluj. O voce lirică inedită, curajoasă, emancipată și totodată plină de durere. Poezia însă nu este bocet, ci un manifest al sinelui care învață mereu devenirea. Expresivitatea imaginilor, stilul elegant, plasticitatea versurilor ne anunță că vorbim despre încă o autoare care va ști să reverse poezia dintre Nistru și Prut în marea poeziei românești, cu specificul și cu ineditul pe care îl avem în sens tematic, lingvistic și identitar. Lena Chilari este o miză certă.

 Articol semnat de Maria Pilchin la rubrica „Poetae novi” în „Revista literară”, nr. 2, 2021, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s