Publicat în Activitate expoziţională, COLECŢII BC, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, LITERATURA ARTISTICA

Limba și literatura norvegiană


17 mai e ziua națională a Norvegiei. În context, recomandăm cărți de studiere a limbii norvegiene, dar scriitori din această țară.

17 mai – Ziua națională a Norvegiei

Cărți de studiere a limbii norvegiene:

Baciu, Sanda Tomescu. Velkommen! Manual de conversație în limba norvegiană / Sanda Tomescu Baciu. – Iași : Polirom, 2006. – 186 p.

„Manualul se adresează publicului larg, dar și studenților filologi, oferind o introducere în limba norvegiană bokmål, una din cele două forme ale limbii norvegiene scrise. Manualul propune cititorului o metodă concisă și practică de învățare a limbii norvegiene și a structurilor ei gramaticale de bază, în vederea atingerii nivelurilor A1-A2 din Portofoliul lingvistic european.”

Sunt incluse 11 lecții ce includ gramtica, exerciții, vocabular, expresii.

Halvorsen, Arne. Dicționar norvegian = Rumensk-norsk ordbok / Arne Halvorsen. – Ed. a 2-a, rev. și adăug. – Iași : Polirom, 2008. – 792 p.

„Dicționarul cuprinde 25 000 de cuvinte-titlu, selectate din lexicul de bază și domeniile tehnic și științific. În această nouă ediție s-au inclus termeni intrați recent în patrimoniul limbii române, în special din domeniile informaticii, medicinii sau chimiei. Completat de o serie de indicații de folosire care îi sporesc accesibilitatea, dicționarul poate fi utilizat atât de cei care doresc să învețe limba norvegiană sau să aprofundeze studiul acesteia, cât și de norvegienii interesați de limba română.”

Leon, Crina. Ghid de conversație român-norvegian / Crina leon. – Ediția a II-a revăzută și adăugită. – Iași : Polirom, 2007. – 231 p.

„Acest ghid de conversație se adresează persoanelor care doresc să pătrundă misterul lumii fiordurilor nordice călătorind în Norvegia, acelora care vin în contact cu vorbitori ai limbii norvegiene, precum și tuturor celor ce vor să facă un prim pas spre cunoașterea limbii norvegiene.

Conversațiile imaginare din acest ghid au un scop militar, tinzând să pună la îndemâna cititorilor modele practice de vorbire, cuprinzând vocabularul și noțiunile elementare de gramatică pe care le necesită diferite situații de viață și activitate cotidiană.”

Pe lângă expresiile român-norvegiene veți găsi noțiuni de gramatică și referințe bibliografice.

Literatura norvegiană

Hamsun, Knut. Copii ai timpului lor / Knut Hamsun; în românește: Sanda Tomescu Baciu. – București : Cartea Românească, 1989. – 240 p.

„Întreaga poveste pare a se desfășura între două lumi: lumea aristocrației, reprezentată de familia Wilatz Holmsen și, pe de cealaltă parte de afaceristul Holmengra. Primul reprezintă aristocrația, fastul și boemia de altădată, o lume pierdută în borcanul cu amintiri pe care copilul, care între timp a devenit adult, îl păstrează într-un cufăr uitat într-un colț penumbric din mansarda sufletului, cât mai aproape cu putință de mansarda sufletului. Al doilea este întruparea progresului, inevitabila lovitură de fulger a destinului care spintecă letargia a unei prăfuite epoci.

Este o luptă surdă între ceea ce a fost și ceea ce este, purtată în numele unui ceea ce va fi biciuit de tentația axiomizării. Într-un anume fel asistăm la dansul șchiop al tăvălugului istoriei, care niciodată nu-i va cruța pe cei deprinși cu comoditatea unei plafonări pe care ei, mângâiați de un caustic snobism, îndrăznesc să-l numească siguranță de sine.” (booknation.ro)

Hamsun, Knut. Foamea / Knut Hamsun; traducere din limba norvegiană de Valeriu Munteanu. – București : Editura pentru literatură Universală, 1967. – 252 p.

Foamea – în mare măsură un fragment autobiografic – l-a făcut dintr-o dată cunoscut nu numai în țările scandinave, dar în întreaga Europă.

Autorul evocă aici lupta pentru viață și avaturile unui tânăr literat încă necunoscut din Christiania (vechiul nume al orașulu Oslo). Suferințele și exaltarea omului lipsit de căminși de pânine se împletesc cu extraordinara acuitate a observației psihologice. Tânărul dorește să scrie, să publice, dar este tot timpul torturat de foame. O trăsătură esențială a cărții este prezentaerea tipului de intelectual singuratic, imaginativ și nefericit, pierdut în furnicarul unui oraș relativ mare. Descrierea foamei este de o inegaalabilă plasticitate; totul e conceput subiectiv, la persoana întâi, într-un fel de monolog interior.”

Hamsun, Knut. Ultimul capitol / Knut Hamsun; trad.: Nora Iuga și George Almosnino. – București : Ed. Univers, 1983. 365 p.

„Romanul „Ultimul capitol” aduce în atenția cititorului lumea Nordului care, spre deosebire de cea a Sudului, mediteraneană, extrovertită și uneori mult prea impulsivă, așterne existențe care mocnesc în așteptarea scânteierii care poate face diferența dintre ei și restul lumii.

Torhaus, locul unde se desfășoară întreaga acțiune a romanului, pare a fi un loc idilic, calm și liniștit, unde apariția unui sanatoriu pe coama muntelui produce o incredibilă intersectare de trăiri, personaje și destine” afirmă cei de la echipa booknation.ro

„Ultimul capitol, din 1923, e încă una din surprizele pe care Hamsun se pricepe atât de bine să le pregătească. El se vădește încă o dată în deplinătatea forțelor creatoare; își stăpânește arta narativă cu o virtuazitoate sclipitoare și pune în joc o suită de caractere care sânt achiziții noi în galeria sa umană. Moartea nu are prea mult de spus în sanatoriul de la Torahus. E doar un oaspete zăbavnic; nu poate iubi ca Julie d’Espard și nici n-are idei năstrușnice ca cele ale disperatului „sinucigaș”.” Jonh Landquist

Knausgård, Karl Ove. Lupta mea. Cartea a șasea: Sfârșit / Karl Ove Knausgård; traducere din limba norvegiană: Ivona Berceanu. – București : Litera, 2019. – 1109 p.

Lupta mea, autobiografia literară monumentală, intimă și spectaculoasă care a declanșat o adevărată frenezie mediatică după publicarea sa în Norvegia, a devenit un fenomen internațional și s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, atinge punctul culminant.

În Lupta mea, Karl Ove Knausgård își examinează cu rigoare viața, ambițiile și slăbiciunile, incertitudinile și îndoielile, relațiile cu prietenii și fostele iubite, cu soția și copiii, cu mama și tatăl său. Este un opus magnum în care viața este descrisă în toate nuanțele sale, de la momentele de mare dramă până la cele mai banale detalii ale existenței de zi cu zi.

În cea de-a șasea și ultima carte, Knausgård reflectează asupra eșecurilor personale prezentate în volumele anterioare: deși se bucură de o apreciere literară în creștere, se confruntă și cu repercursiuni adesea distrugătoare. Este o carte despre literatura în sine și despre relația ei cu realitatea, cheia de boltă a unei realizări magnifice.”

Holt, Anne. Ura / Anna Holt; traducere și note de Doru Mareș. – București : Editura Trei, 2011. – 426 p.

„În Oslo e liniște și calm: sărbătorile de iarnă bat la ușă, oamenii sunt puși pe distracție, străzile sunt scăldate în lumini. Dar spiritul e alungat cu brutalitate de un șir de crime oribile: un imigrant care ajunge să se prostitueze, un artist plastic pe punctul de a da lovitura, o femeie-episcop ce militează pentru interzicerea avortului și alte câteva persoane sunt victimele unui ucigaș care nu acționează după un anumit tipar. Experta în psihologie criminală Inger Johane Vik și soțul ei, polițistul Yngvar Stubø, încearcă să deslușească secretele pe care victimele le-au luat cu ele în mormânt și care ar putea ajuta la rezolvarea îngrozitoarelor crime. Un martor neașteptat aruncă o lumină nouă asupra asupra acestu caz complex…”

Romanele lui Anno Holt s-au vândut în peste 5 milioane de exemplare în întreaga lume.

Fosse, Jon. Frumos / Jon Fosse; traducere din limba norvegiană: Carmen Vioreanu. – București : Editura Vremea : 2008. – 134 p.

„Jon Fosse s-a născut pe 29 septembrie 1959 în Haugesund și a copilărit în Strandebarm. Studiază la Universitatea din Bergen unde își ia licența în istoria literaturii universale în anul 1987. În perioada studiilor lucrează ca jurnalist la cotidianul Gula Tidend până în 1983, când debutează cu romanul Roșu, negru. Între 1987 și 1993 predă la Academia de Arta Scrisului din Hordaland. Locuiește în orașul Bergen, pe coasta vestică a Norvegiei.

A scris până în prezent peste 25 de piese de teatru, toate având premiere în majoritatea țărilor din Europa. La aceasta se adaugă 30 de volume de proză, lirică și eseu. În anul 2000, Ministerul Culturii din Norvegia i-a acordat bursă pe viață.”

Frumos este o piesă, având la activ șapte personaje.

Fossum, Karin. Nu privi înapoi! / Karin Fossum; traducere din limba norvegiană: Alina Doiminte Antonsen. – București : RAO, 2005. – 285 p.

„Într-un sătuc idilic din Norvegia, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar copii se joacă fericiți pe străzi, este descoperit cadavrul unei adolescente. Annie era puternică, inteligentă și iubită de toți. Oare cine anume a dorit să distrugă pentru totdeauna liniștea acestui sat și de ce?

Cu pricepere și subtilitate, inspectorul Sejer descifrează suspiciunile și secretele care ascund în spatele unei comunități în aparență perfecte.”

Romanele lui Fossum – supranumită „Regină a Crimei” îmn norvegia –, avându-l ca protagonist pe inspectorul Konrad Sejer, și motvul este lesne de înțeles. Sejer este genul de polițist-filosof lipsit de expresie, pe care numai țările nordice îl pot crea.

Washington Post

Recomandăm și curiozități despre această țară.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critica literara, literatura, Poezia

kirilă și lumea de plastic


Am citit recent volumul de poeme „kirilă” (Tracus Arte, București, 2017) semnat de bucureștianul Teodor Dună. Nu am scris despre acest volum la momentul apariției lui și aceasta se explică, din păcate, prin încă defectuoasa circulație a cărților în spațiul nostru românesc. Lectura cărții spulberă din start ideea că poezia de azi este, în mare parte, una narativă și cotidiană. Deși aceste calități nu pot fi considerate un derapaj al poeticului după ce „marile Povestiri” au tot fost relatate. În prozopoemul lui Teodor Dună poezia e din plin la ea acasă prin tot ce se întâmplă între aceste coperte.

Din primele pagini ești copleșit de existența poematică a lui kirilă, un solitar care se uită la lume cu ochii unui copil uimit de tot și de toate. În fața coliviei „lucrurilor bruște și de neînțeles”, „un copil desculț iese din kirilă”. E un taciturn – „și kirilă, din partea cea mai îndepărtată a tăcerii, a început să plângă”. Personajul poematic e un kafkian domn K(irilă), căruia „de buze îi atârnă capetele rupte ale oricărei vorbiri”. Este individul care cumulează contrastele, „polul nord s-a lipit de polul sud și s-au mutat în kirilă”. E omul respins: „ei i-au spus/ «pleacă» și «du-te dracului». pe cuvintele astea nu le-a/ luat cu el. le-a lăsat pe frunzele uscate din parc, să ningă/ peste ele”. Sunt sechelele lăsate de cuvinte. În acest sens, constatăm aici o estetică a traumei, „m-a durut și a curs mult sânge, însă rănile sunt acum/ frumoase. noaptea, rănile mele se văd bine. în ele pâlpâie/ funigei lățoși de lumină”. Astfel, apare necesitatea de a opera o însuflețire a lumii, o scăldare în lumină a acesteia sau o escapadă în oniric din ea, „în visul de dinăuntrul visului”. Obiectele prind viață: „s-a așezat lângă sufletul tensiometrului, lângă/ sufletul patului, lângă sufletul pungii de plastic, lângă/ toate sufletele lui dragi și înspăimântătoare”.

Vorbim despre o carte-puzzle: istoria vieții lui kirilă este întreruptă de fragmente scrise cu italic, care, inițial, sunt citite drept un jurnal poetic al personajului. Addenda relevă însă că urmează „singurul poem scris de kirilă”. Și atunci apare întrebarea: a cui este vocea din acele secvențe scrise la persoana întâi. Un alter ego? Toate se întâmplă într-o lume de plastic, chiar dacă „kirilă e doar kirilă”, chiar dacă „kirilă e obosit de kirilă” și chiar dacă „kirilă strigă că e doar kirilă”. Toate se pierd în universul marelui bruiaj: „a apărut imediat opinia publică. avea multe guri care/ bolboroseau. avea în loc de urechi tot guri”. Și, în această dimensiune a marelui zgomot, soluția este uitarea de sine, uitarea de toate. Și poemul despre kirilă este o formă mnemonică a detașării de „memoria infernală a lucrurilor care nu s-au întâmplat”. Sunt „tehnicile străvechi ale uitării”. Bețivașul și îngerașul din poem reprezintă acele stări (uneori necesare) ale dedublării umane. Erosul le-ar putea salva pe toate, dar el e aproape un accident (al suflatului în păpădii) în această solitudine umană – „pentru că doar liniile trupului femeiesc/ ar putea umbri,/ fie și pentru o clipă, formele sticluțelor”.

În lumea plasticului, a lipsei de afecțiune și înțelegere, în „mormanul de lucruri”, în beție, ești singur. Și iubirile, în mare parte, sunt anorganice: „femeia kirilă e în/ brațele lui kirilă […]/ își ridică pleoapele/ cu degetele și vede că ține strâns la piept o pungă/ murdară, cu două buze încrețite de plastic roșu”. Apar și „zeci de mirese, de parcă ar fi explodat o fabrică de/ pungi albe”. Frumosul e și el anorganic, e în „vaza cu flori de plastic”. E prezentă „singurătatea țărilor, singurătatea meduzei, singurătatea chiuvetei/ toate singurătățile se adună în singurătatea lui kirilă și el/ vrea să stea în singurătatea lui”. Căci e „un kirilă neterminat”, unul „cu mintea unui/ autist blocat în fericire”. Fericirea e și ea din alte lumi, „când e fericit, lui kirilă îi plac cimitirele”. Verdictul – poți rămâne om doar prin plâns: „a început să plângă/ și nu s-a mai oprit din plâns niciodată”.

Cu siguranță, „kirilă” este volumul care, pe lângă faptul că este scris de un poet de primă linie a literaturii române de azi, reprezintă o carte-diagnostic, un diagnostic al lumii în care trăim. Și poezia bună asta știe să facă – să transpună cu dexteritate stări umane într-o lume sub vremuri (de plastic).

*

Dună, Teodor. kirilă. // Teodor Dună, București: Tracus Arte, 2017.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, ianuarie, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Publicat în Activităţi de promovare, Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, critica literara, DISCUȚII/DEZBATERI

Dezvăluirea haosului din mitologia greacă în viziunea lui Lucian Blaga


În calitate de moderator al Cenaclului Literar „Magia cuvântul”, îmi este dor de Sala cu coloane a Bibliotecii Centrale. Consider că ne-ar prinde bine tuturor să revenim la textul lui Lucian Blaga. Vă propun un fragment din lucrarea mea SEMNIFICAȚIA CORELAȚIEI „HAOS-ORDINE” ÎN GÂNDIREA MITICĂ, pe care o puteți citi integral online: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/57-63_8.pdf

Victoria Fonari, conf. univ, critic literar

Dezvăluirea haosului din mitologia greacă în viziunea lui Lucian Blaga

În studiul său Lucian Blaga își dorește să structureze mitul antic grecesc categorial în: frumos, raportat la ordine, și urât, raportat la progenitura preolimpică, adică al tenebrului: „Urâțenia și metehnele sunt în mitologia greacă un atribut degradant în sine, al monștrilor sau al zeilor întunericului. Pe aceștia îi întâlnești în marea fără de forme, la răspântii suspecte, în ascunzișuri de abia tolerate, sau în Hades” (Blaga).

Valorificând spațiul elin Lucian Blaga dezghioacă din optica estetică rigorile etice ale culturii. În investigațiile sale filosoful poet observă încă o deosebire a acestei gândiri mitice: „În genere zeii grecești au o filiație, și de la naștere începând o dezvoltare; dar dezvoltarea lor e pe urmă brusc oprită de cântarul de precizie a momentului culminant. Organismele zeilor se opresc în zenitul desfășurării și al pulsației lor, adică în plenitudinea fără scădere a tuturor facultăților. Ajunși în zenitul sorții lor organice, zeii se bucură de nemurire”. Zeilor Olimpici le este proprie o vârstă la care ei se opresc pentru a trăi într-un prezent continuu, uneori chiar încremenesc într-o etapă existențială de parcă le-ar fi propriu un singur segment, de pe axa căruia nu pot coborî. Un exemplu în acest sent: Atena, născută în coif, o tânără în haină militară, Poseidon – zeul cu barbă de valuri care stăpânește marea, Eros reprezentat, de obicei, la vârsta de copil sau adolescent înaripat, Afrodita are capacitatea de a fi veșnic tânără etc. Această înmărmurire pare să scindeze timpul zeiesc de timpul pământenilor. Lucian Blaga extrage anumite trăsături culturale din mitologiile acestor popoare: „În zenitismul zeilor grecești deslușim un reflex al idealismului tipizant propriu spiritului grec”.

În predilecția lui Lucian Blaga pentru filosofia greacă dezvăluie atitudinea grecului față de haos și față de vid: „De fapt, spiritul grec gândește în chip  preponderent în „volume” și în „plinuri”, ocolind pe cât cu putință „dezmărginitul” și „golurile”. Din șirul înțelepților elini îl selectează pe Parmenide pentru a explica raportul dintre existență și non-existență: „Golul” este la Parmenide egal cu nonexistența. (…) Parmenide imaginează, în cele din urmă, existența ca o sferă, omogenă în sine și plină. (…) Plinul există, golul nu există”.  Asistăm la trecerea de la gândirea mitică la cea filosofică. Explicarea fenomenelor se realizează prin imagini concrete. Existența, care este o noțiune abstractă, se identifică cu plinul. Volumul permite de a percepe noțiunea cu un conținut ce ar putea fi măsurabil, este percepută printr-o cantitate indefinită la nivel intuitiv.

Haosul nu poate fi valorificat decât în antiteză cu ordinea, de aceea și Lucian Blaga după ce a explicat noțiunea de haos, consecutiv acordă atenție ordinii. În viziunea grecilor ordinea are o importanță majoră care devine un fundament al filosofiei, al modului de viață, al moralei, care a condiționat întreaga cultură europeană, fiind stipulată diferit în diferite perioade. Iată cum este estimată în prima perioadă a secolului al XX-lea: „Ordinea e legată în mitologia greacă de măsură și margine, de un orizont finit, dincolo de care nu poate să fie decât inexistentul” (Blaga).

Haosul își lasă amprentă în lumea umbrelor. Amintim câteva desfigurări evocate în mitul elin.Sisif în lumea lui Hades își pierde identitatea, devine umbra ascultătoare. Regele Corintului nu mai apare în aureola de rege care nu s-a temut nici de Zeus. Caracterul său nu mai are vlagă, deși este pus la muncă fizică, aceasta nu își are sensul cum ar fi o muncă realizată în lumea reală. Munca apare și ea invizibilă, după numele zeului care o guvernează. Această lipsă de identitate face ca sufletul să perceapă două aspecte cunoașterea lumii celor vii fără a putea contribui la schimbarea destinului acestora și necunoașterea prin apa uitării, care se află în aceeași lume subterană. În acest sens cunoașterea ține ordine, de lumină, necunoașterea de întuneric, de haos. Respectiv importanța titanului Prometeu este de a contribui la această ordine în conștiința omului prin învățăturile sale. Învățătura văzută ca un beneficiu al luminii este percepută în caracterizarea centaurului Chiron. Centaurii sunt văzute ca ființe malefice, cu toate acestea unul care se remarcă prin înțelepciune și dăruirea acestei înțelepciuni este văzut benefic, personajul iese din stereotipie. Cunoașterea le este proprie și monștrilor, cum ar fi sfinxul. Dar ermeticul face ca această cunoaștere să fie un indiciu de selecție. Necunoașterea apare ca o capcană, civilizația greacă cunoaște o insurecție cu lumea zeilor: Sisif, Aracne sunt nemulțumiții de ordinea suspusă, mitul lui Prometeu. Ceea ce nu semnifică a nu pleda pentru o ordine, este o altă atitudine (căreia i-ar corespunde un alt fel de ordine).

Lumea umbrelor se manifestă prin jale și își păstrează raporturile de rubedenie. Or, părinții își recunosc feciorii, dar nu au glas de a fi auziți, cum ar fi dialogul dintre părinte și fiu: Laerte și Ulise.

Pedeapsa descalifică eroii, respectiv Orfeu nu mai are forța vitală pentru a convinge bacantele să trăiască în armonie, or în perioada existenței Euridice cântecul său avea forță vitală, de a convinge prerogativa armoniei unde să domine pacea, violența fiind curmată de cântec.

Articol scris de Victoria Fonari, dr. conf.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critica literara, cultura, literatura, Poezia

7 debuturi în poezia basarabeană din 2019


Într-un studiu publicat în revista „Scriptor” de la Iași, anunțam ultimii șapte ani ai debutului în poezia dintre Nistru și Prut drept niște ani „ai vacilor grase”. Și 2019 încununează din plin această perioadă prolifică. Covid-19 este însă cel care va schimba mult peisajul editorial, literar și cultural al literaturii noastre (sper mult să nu aducă vidul editorial și artistic), dar și va genera, cred, o intensă regândire și reinventare a tot ce înseamnă literatură în ultimele cinci decenii. Să trecem însă în revistă cărțile de debut în poezie ale anului care a trecut.

Este vorba despre 7 autori care au debutat în 2019. Acești poetae novi, care vin după marea deconstrucţie aplicată literaturii, încearcă o curioasă revenire la profunzimile poeziei de cândva. Aşa cum metafizica e abolită, numenul lipseşte sau e prea patetic, locul lor îl ocupă, în aceste texte de tinereţe poetică, casa (interiorul poetic) şi familia (altar al unei vechi religii în care zeu e Pater familias, aici în mare parte unul absent, ipostază firească, de altfel pentru zeitatea Potestas, care oprimă prin simpla sa existență și nu neapărata prezență). Pe fundal însă e o lume deviantă și poluată.

Volumele sunt promiţătoare, poeţii urmează să corespundă acestei mize, căci a intra în literatură doar debutând au ştiut puţini şi ei au fost excepţiile briante care confirmă regula. Astfel, rămânem în aşteptarea celei de-a doua cărți, o cotă mult mai greu de atins.

Dan Negară, „Triphopuri”, Pitești, Paralela 45, 2019.

„învăț să mă deconectez/ de la aparate digitale și electrocasnice/ de la discursuri parade marșuri”

Vorbim despre o poezie care știe să se înfometeze, să iubească pisicile, să se înspăimânte de globalizare, de „grămezile de gunoi”, de „haosul provinciei” și de „pădurile de plastic. Tema ecologică, pe „o planetuță incomodă”, devine tot mai actuală în contextul ultimelor evenimente globale. Totodată, reperăm o poezie care știe să se îndrăgostească de „miturile greciei antice”, de „pozele din copilărie”, de „timpul când nu aveam computer”. Este necesitatea revenirii la vechile uzanțe culturale ale omenirii, așa cum oamenii prezentului sunt „mici zei ai clipei”, „tu ai zis că zeii postmodernului sunt zeii antici/ de buzunar”. E nevoia unei reinventări.

Vorbim despre poezia unui yoghin care mereu caută înfometarea, care fuge de „plinătatea burții”. Abstinența este filosofia lui – „îmi place senzația de foame”, „cea mai bună hrană este lipsa ei/ cea mai sănătoasă alimentație e asceza”, „un trubadur care nu s-ar culca cu femeia iubită”. Ultimul vers amintește de Denis de Rougemont și cartea sa „Iubirea și Occidentul”. Sunt poemele unui călător în lume. Sunt stările și ideile unor tripuri, ale unor călătorii în literatura de ieri și de azi. Descoperim scriitura unui eu care mereu observă, care este atent la universul lucrurilor și al corpurilor. E interesul poetic pentru „underground” al unui newbeatnic.

Poezia dacă nu e deloc revoltată, atunci nu e prea poezie. De aici vine obsesia de a lupta cu Leviatanul: „tot ce trebuie să fac e să iubesc pe cineva e cea mai bună poziție de a lupta cu leviatanul”; „scurtcircuit în realitatea augmentată a leviatanului”. De aici ieșirea din sistem: „învăț să mă deconectez/ de la aparate digitale și electrocasnice/ de la discursuri parade marșuri/ și alte fantome din neolitic/ de la ce urăsc sau ce îmi place”. Totodată, volumul denotă maturitate, calm, lipsa unei pripiri tinerești, lipsa dorinței de a șoca, de a surprinde cu orice preț. Aceste texte nu constituie, de fapt, o modalitate de a acționa, ci una de a exista în lume. Astfel, poezia este o formă de a fi, o formă de a exista, în pofida tuturor acelor hopuri peste care trecem.

Viața e o călătorie și nu ne interesează stația terminus, contează căutarea. Pornim din copilăria în care lăsăm o „stea sovietică”, „cinematiograful Gaudeamus/ puțin speriat puțin sovietic”, acele „jocuri electronice sovietice”, tranzităm un „haos micuț de provincie”, pentru a trăi în „lumea de plastic” a prezentului. Un univers abandonat și intrat în derivă – „dumnezeu își stinge chiștocul sub pantof/ și pleacă cu mâinile în buzunarele costumului sportiv”. O poezie conștientă de timpul și spațiul pe care îl populează.

La începutul acestui an, în cadrul Premiilor „B. P. Hasdeu” pentru debut în literatură, la Biblioteca Municipală, volumului i-a revenit premiul special al juriului. Și aceasta nu e deloc întâmplător. Dan Negară e un poet care are ce să spună și va tot spune.

Veronica Ștefăneț, „Scrum”, Bistrița, Casa de editură Max Blecher, 2019

„străzile sunt ca grupările literare din românia”

Cartea a fost distinsă cu Premiul „B.P. Hasdeu” pentru debut în literatură, categoria Poezie. Și nu în zadar. Poeta Veronica Ștefăneț întrezărește în poezie o formă de uitare, „de parcă ai vrea să testezi realitatea/ să vezi dacă nu crapă”. Intervine, la un moment dat, o dimensiune a dezvățului, „m-am dezvățat să mă bucur/ de călătorii, muzică, ploaie/ mâncare, glume, aeroporturi, mirosuri/ de reușitele copilului, de mine și de alții”. Și acest dezvăț, în maniera lui Roland Barthes, îl vom învăța cu toții de aici încolo. Anul 2020 va fi un bun dascăl.  

Toate se produc „pe partea cealaltă a emoției”. Identificăm existența care pulsează concentrată în ceva – „33 de ani mi se rezumă la un singur cuvânt”. Descoperim o viață de femeie: „analizez florile de pe fața de masă/ mușcându-mi buza de ciudă/ că mama m-a născut fetiță”, „o fetiță desenată pe o hârtie subțire, decupată și pusă într-o/ lume 3d”. Lectura scoate la iveală maternitatea cărții – „îi aleg cu grijă cărțile în librării” și o sensibilitate intensificată a maternității, o imaginație acutizată „între cadavrele de copii arși de vii/ și furculițele de argint de pe masa festivă/ nu e nicio diferență”. Ipostazele poetice sunt variate. E copilul mort: „mulțumesc că ai așteptat să te iau în brațe ca să mori”. E suferința pierderii: „oricum singură/ rămân să savurez din luciditatea durerii”. Și pierderea o trăiești în solitudine, „e minunat să fii mare/ într-o duminică însorită/ când te sufoci de singurătate/ să fii invitată la două chefuri/ să te culci cu fața la perete/ și să scobești tapetul”, „am plâns o oră”, „atunci am înțeles/ că nu există om care să mă facă să mă simt mai puțin singură”. Poemele developează unele stări descrise de Sartre: „pe malul lacului/ privesc suprafața netedă a apei/ iau o piatră să văd dacă pot să o tulbur/ și o pun alături”. Vorbim în acest sens și despre o poezie biografist-existențialistă: „caut cu ce să umplu golul”, „mă salvează copilul”. Viața și literatura reprezintă un material poetic.

Veronicăi Ștefăneț nu îi este frică de predecesori, astfel referințele la alți autori nu lipsesc și chiar sunt binevenite, începând cu cele din Cioclea „cădere liberă” și terminând cu cele din Cehov „salonul nr. 6”, „salonul nr. 6/2”. Deși este prezentă replica unei noi generații – „gata cu jocurile de-a postmoderniștii”, „îmi pun ochelarii negri și merg prin cartier ca prin serpentariu/ străzile sunt ca grupările literare din românia”. Și era o lacună dacă aceasta lipsea. Poezia nouă este firesc să își configureze pozițiile. Și, dacă încă nu e în stare să ocupe teritoriul, ea conturează deja măcar o hartă. Și  o face cu mult curaj: „poeții tineri râd de panourile publicitare/ se privesc curajoși în ochi și a doua dimineață după beții/ nu ratează nuanțe/ iau totul pe curat […]/ își trăiesc momentul cu totala încredere că au voie să greșească”. Dar o ruptură totală de cei de dinainte, noutatea absolută este imposibilă și niciodată necesară, până la urmă: „să reiau totul de la capăt a fost imposibil”.

Găsim și fragmente poetice demne de mâna lui Sapho „în acea zi am rămas să dorm la o prietenă/ amețite ne-am băgat în pat/ m-am ghemuit la margine/ știam/ că dacă o ating/ n-o să mă pot opri”. Pe de altă parte, este invocată abstinența, „de când corpul meu s-a deprins să fie lipsit de sex/ oamenii din jur au devenit mai ușor de iubit”, „a răbufnit cu un poem abstinența de 15 ani”. Și ca o dimensiune complementară a acesteia – erosul de pe online, „când stăm nopțile pe chat te simt la fel de aproape”. Poezia developează nevoia de a fi iubit și de a iubi.

Răzbate în aceste pagini ideea că una din funcţiile majore ale literaturii este cea de terapie şi apărare, o concluzie importantă pentru o poetă debutantă, una care plasează cartea în prima linie a cărților de poezie tânără apărute în ultimul timp în spațiul românesc. Așteptăm al doilea volum care să confirme aceasta.

Cătălina Bălan, „Cutii”, Pitești, Paralela 45.

„noapte bună, București proletar”

Este vorba despre o poetă născută în Republica Moldova, dar care locuiește și scrie la București. „Cutiile” Cătălinei Bălan îmi amintesc de o pupa russa în care viața e fragmentată intenționat. Acest mozaic poematic este o formă de a cunoaște și de a orândui lumea și propria existență. Primul poem din volum insistă pe acest detaliu biografic, „la București, viața a început să aibă rafturi/ o normalitate de invidiat/ multe cutii […]/ accentul de-abia se mai observă”.

Cutiile configurează fragmentarea și închiderea. O închidere a conservării și autosalvgardării, „am adunat diverse cutii și compartimente/ pe unele nu le voi mai deschide niciodată/ la altele revin obsesiv, sistematic”. Sunt memoria umană, un ADN al amintirilor-anticorpi ai copilăriei – „mama a fost cutia mea/ și ar mai vrea să fie măcar puțin”. Este comuniunea umană de acasă, acolo unde tata zicea: „să-ți aduci aminte ce bun am fost cu tine/ și câte cutii am împărțit” sau din lumea pe care o explorezi treptat: „o zi foarte frumoasă a fost/ când mama ta/ și-a scos cutiuța de parfumuri și m-a rugat să-mi aleg unul/ oricare”.

În acest volum cunoaștem un tată prezent și altul o mare absență. Cel prezent e metonimic urbei: „orașul nostru e mai mult al tău/ tu te-ai născut aici, pe mine m-a adoptat/ un singur lucru ți-am cerut/ unul singur/ să fiu mereu în centrul orașului în centrul atenției”. De aici reiese o acută nevoie de afecțiune și de autoidentificare: „trebuie scris și numele tatălui/ tot timpul ezit înainte să completez/ când o să mor sau o sa mă mărit/ numele tatălui nu va mai apărea pe nicio hârtie”. Poemele nu denotă vreun resentiment familial, mai degrabă o durere mocnindă a copilului cu doi tați, unul pe hârtie, altul în realitate. Iertarea vine „în bisericuța românească de la Soroca”. Și, în acest sens, putem constata o maturitate a autoarei care prin poezie se tratează, dar nu se răzbună pe vechile traume. Viața le pune pe toate la locul lor, cotidianul induce dreptatea, o echitate a vieții. Și preocupările poetei nu sunt de a le contabiliza, ci de a consemna viața. Astfel, observațiile unei existențe cufundate în munca unei rutine de birou proiectează în fundal sechelele copilăriei: „când i s-a stricat laptopul/ mama a scos trei cutii și un sertar plin cu foi/ teancuri peste teancuri de hârtie”. Durerile mari sunt atenuate de micile întâmplări ale prezentului, un procedeu pe care îl putem identifica la mulți autori recenți. În aceeași cheie constatăm nevoia unei literaturi cu chip uman, departe de ipostaza ei monumentală, „în clasa a 2-a am avut de scris o propoziție cu ajutorul/ cuvântului «modest»/ am scris «m. eminescu a fost un poet modest»/ gândindu-mă la latura umană/ și nicidecum la valoarea artistică”.

Dinspre marile teme și marii autori de care poeta este conștientă suntem aduși într-o cutie a existenței de bloc: „crezi că suntem o familie de saltimbanci?” Cutia-apartament este una în care eul se simte lipsit de propria intimitate, „în casa asta de nebuni/ unde zgomotele trec dintr-o cameră în alta/ eu nu pot să plâng nici când sunt singură/ eu nici nu știu dacă sunt sau nu”. Spațiul este cel care determină interiorul uman: „să nu stai mult la baie/ iată refrenul cel mai des auzit în casa noastră/ un apartament ceaușist”. Spațiul este al unui oraș cu toată istoria-moștenire în spate, „noapte bună, București proletar/ fie ca geamurile tale din cartierele muncitorești/ să strălucească la fel de frumos și mâine!” În acea lume mică, concentrată și strâmtă putem găsi explicația: „îmi plac mai ales amintirile din primii 7 ani de viață/ în care credeam ca familia mea e perfectă/ și nu puneam prea multe întrebări”. Cauza e una ce ține de familie, e istoria unui copil basarabean adoptat de un București patern, e și istoria tinerei care este deja la vârsta când trebuie să zboare din acest cuib adoptiv.

Chestiunea familială este un ax al volumului. Poeta revine mereu la această temă: „pe oamenii proaspăt căsătoriți strălucesc/ foarte tare verighetele/ ca și cum încă nu s-au obișnuit cu/ luciul lor puternic dar/ nicio grijă/ cu fiecare an luciul pălește/ mii de zgârieturi/ își vor spune cuvântul/ spălatul vaselor și/ celelalte activități”. Jocurile minții conturează noi și noi modele și situații, „dacă m-aș fi născut într-o familie de afaceriști chinezi/ mi-aș fi tatuat pe omoplat o libelulă”. Imposibilitatea de a opera mari schimbări și mutații datelor concrete ale realității induce ludicul, epatarea și bufonada: „există momente în care aș vrea să-mi crească mustață ca lui Dali/ să-mi pun în ea floricele”. Este o formă de a depăși trauma, „durerea mea detașabilă”. Și aceasta e posibil de realizat prin dragoste. Erosul este un tratament „iar tu mă vei iubi așa/ cu durerea înșurubată în gingie?/ cu durerea mea latentă și tandră”. Aici intervin iarăși moștenirile culturale ale zilei de ieri, „filmul meu preferat/ e un film sovietic despre dragoste/ pe care ți l-am tradus odată cap-coadă/ fără mare efort”. Vastul patrimoniu cultural, dar și organicitatea și firescul iubirii le vindecă pe toate, „și unghia neagră cade până la urmă/ și gândurile negre dispar”. Căldura umană este soluția, căci „iubirea trebuia să fie ceva frumos”.

O poezie gândită, elegantă și sinceră, o poetă specială.

Artiom Oleacu, „Miere pentru toate exponatele”, București, Tracus Arte, 2019.

„eu voi rămâne Artiom cel mic”

Descoperim la Artiom Oleacu o poezie voit minimalistă: „mă cheamă Artiom/ am 33 de ani/ mama e medic/ tata e inginer/ nu sunt alcoolic/ nu fumez/ nu mă droghez/ nu sunt bolnav de tuberculoză/ n-am tumoare/ diabet/ ori SIDA/ mă cheamă Artiom/ am nevoie de aer ca să respir”. Un poem care în anul 2020, anul molimei celei negre, poate fi citit și drept unul vizionar. Lumea lui Artiom își are începutul „în aceste barăci sovietice”, într-un univers umil în care suntem, totodată, surprinși de o poezie marială: „Maria lui Artiom”, „Maria mea”, „Marie/ hai să cumpărăm porumbei/ ca să avem și noi/ după ce zbura”. O mică madonă a cotidianului, a unei smerite existențe din poezia lui Artiom Oleacu.

Și iarăși tema familială este o temă-carcasă a volumului: „Artiom nu suportă singurătatea”, „ieri Artiom și-a visat tatăl din nou […]/ tata a părăsit-o pe mama”. „Artiom cel mic” e, de altfel, o supapă a existenței lui Artiom cel mare, Artiom cel dintr-o existență matură, o salvare necesară, „eu voi rămâne Artiom cel mic/ în căsuța mea mică”. Este literatura care se îndreaptă spre omul mic, spre temele mici ale literaturii, departe de marile teme ale zilei de ieri: Viață, Moarte, Iubire. Măreția este respinsă, toate acestea sunt aglutinate de o rutină nesemnificativă la o primă vedere. Și în această lipsă aparentă de semnificație și stă marea tensiune și dramă umană.

Literatura nu este motiv de solemnități, „de ziua internațională a poeziei/ nu m-am spălat pe dinți/ n-am mâncat/ n-am citit/ n-am scris niciun vers/ toată ziua am dormit”. Sechelele nu sunt etalate, ele rămân acolo în latența poeziei, „mi-am tăiat mâna”. Poezia, în general, e despre o viață „tăiată”. Copilul supravieţuieşte ipostazei sale infantile care aduce mai puţin a Paradis și aceasta trezește în el poetul, o întâmplare, poate unica, de altfel, fericită.

După premiul „Alexandru Mușina”, în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a VI-a, volumul a fost distins la început de 2020 cu premiul special al juriului în cadrul premiilor „B.P. Hasdeu” pentru debut în literatură, la Biblioteca Municipală din Chișinău. Și cred că lista premiilor va continua. Un poet discret, un poet cu un mare potențial.

Rodica Gotca, „Frontiere desenate în aer cu pumnul”, București, Eikon, 2019.

„de atunci vorbesc răgușit despre copilărie”

Rodica Gotca, laureata Premiilor municipale pentru tineret, 2019, Chișinău, domeniul literatură, surprinde cu volumul „Frontiere desenate în aer cu pumnul”. Lectura scoate la iveală o frumoasă carte de poezie, o promițătoare autoare de concepte poetice, un personaj liric care are dexteritatea de a descrie lumea („îți ții lumea în pumn”) și pe sine în ea, o performanță de necontestat pentru un volum de poezie tânără. Explicația vine și din faptul că vorbim despre o poetă cu școală (de care la un moment dat va trebui să se detașeze prin acel „dezvăț” invocat de Roland Barthes), cu lecturi și cu un proiect individual de devenire intelectuală și artistică. Este autoarea care aplică o hermeneutică poetică lucrurilor și existenței.

Vorbim iarăși despre o poeziei familială, una în care relațiile de familie te constituie ca individ. Cei apropiați sunt matricea care te conține, te explică și te determină să fii ceea ce ești. Este un volum construit ca un portret de familie, o lume în care observăm un tată-absență („Cântec de leagăn pentru tata”) căruia i se zice aproape în surdină: „Nu te urăsc”, un bunic decedat și poezia ca un dialog dintre generația copiilor și generația părinților. „Mamă! Să mă mai naști odată” este dorința-simptom. Minciunile spuse de părinți celor care vin produc o ruptură comunicațională – „Repetăm copiilor noștri minciunile care ne revoltau pe noi/ în copilărie/ până ni se făcea amar în gură”. Rateurile familiale ale predecesorilor sunt transmise ca un scenariu existențial și celor care urmează. De aici divorțul, de aici frontierele umane și „prietenii pleacă și vin”. Salvarea, uitarea acestor stări se produce atunci când ai „îmbrățișat copiii”, iar „cutia cu jucării devine axis mundi”. Copilăria doare, „de atunci vorbesc răgușit despre copilărie”. Astfel, apare o altă raportare la divinitate, „repet/ Tatăl nostru în latină pentru o mai mare siguranță”. Este şi agresiunea universului exterior asupra firii poetice, este o transparenţă teribilă de care fugi, e lumea celor adulţi, cu legile sale adesea absurde, cu incongruenţa sa, una care lasă pustie o lume a copilului care se salvează prin poezie.

Poezia Rodicăi Gotca își face simțită prezența, ea te copleșește, te atrage în intimitatea ei. E o poezie elegantă, matură, chiar maturată, dacă e să folosim un termen oenografic. Nu este poezia-bocet, ci doar o suită de poeme care (des)cântă niște strări, care invocă niște situații din viață, care te provoacă să îți imaginezi familiile altora, dar în primul rând pe a ta! Și e un exercițiu reușit. Astăzi, când pare că valorile familiei s-au retras într-un con de umbră.

            Vitalie Colț, „Pacea din Transnistria”, București, Casa de Pariuri literare, 2019.

„în loc de floare a încolțit o sămânță de cânepă”

Un volum scris dintr-o Mesopotamie în care poetul exclamă: poezie-drogherie! Poezia este o dimensiune psihotropă într-o lume scindată – „Fugi din Mesopotamia./ Ai casă în stânga Nistrului/ ești cetățean în dreapta Prutului”. Și dacă tot suntem în căutarea unui Pax magna, constatăm împreună cu Vitalie Colț: „Pacea din transnistria/ pe malul Nistrului crescută/ nu-i ca cea din Olanda/ nu ca din Jamaica/ Hai să facem un pod/ s-o trecem peste Nistru/ nu un pod de fier/ nu un pod de lemn/ chiar nici un pod de flori/ ci un pod de iarbă”, de unde probobail și trimiterea la drogul numit pilula păcii. Medicația aceasta stupefiantă amintește de un contrast din copilărie atunci când copilul se opunea oricărui tratament, „ce s-ar mai bucura mama să vadă/ cum le înghit azi fără să mă încrețesc”.

Dacă nu este posibil să avem o Moldovă întregită, putem să ne jucăm poetic și s-o reunim: „Trimiteți și voi un porumbel/ cu o crenguță în cioc/ material pentru pod”, „Pacea din transnistria/ e pacea mea, e pacea ta”. Sau putem să trecem într-o stare a delirului geopolitic, cu „Moș Crăciun/ în cojoc albastru sau roșu/ depinde ce pastilă voi alege”, cu „marfă nouă”, cu „Praful de stele date prin sită/ m-a acoperit ca o furtună de nisip”. De altfel, unele formule poetice sunt expresii preluate din argoul narcomanilor, spre exemplu, praf de stele este o denumire pentru cocaină. Nu lipsesc nici preocupările „Generației Pi” a lui Pelevin pentru „cei ascunși prin păduri/ îndopați cu ciuperci”, „să mai culegem ciuperci otrăvite”.

Poetul intenționat explorează valențele echivocului: „cântând la fluiere din lemn de cânepă”, „a crescut părul cânepiu/ al iubitei”, „în loc de floare a încolțit o sămânță/ de cânepă”, „în țara lalelelor/ unde pot găsi condimente/ să-mi aduc sentimentele la loc”. Cititorul trebuie să aleagă între conotațiile populare ale plantei pe care o cunoaștem încă de la Ion Creangă și mai noile sensuri ale acestui Cannabis sativa. Poetul precizează: „dansez când e Sativa”. Efectul sedativ și calmant al acestei plante este și unul simbolic. Poezia este un calmant, un analgezic.

Drogul vegetal trimite la o ecologie a vieții, la o necesitate a ei, chiar dacă presupune o ilegalitate: „În Chișinău Femida este albă/ ca zidul dat cu var și ferestre cu grătar lângă memorial/ Am vrut să-l vopsesc în verde”, „nu e timpul să protestăm/ pentru legalizare-decriminalizare”. Încarcerarea este și o formă de purificare: „cămașa morții” din cânepă pentru înmormântare, „cămăși în dungi verticale”. Este nevoie de o curățire spirituală a tuturor, drogul este o refulare a imposibilității acesteia. Putem invoca din folclorul nostru acele ritualuri ale purificării în care se afumau plopii și casa cu tămâie și semințe de cânepă aprinsă sau se îmbăiau copiii cu semințe de cânepă. Poetul utilizează unele eufemisme care sporesc ambiguitatea voită a cărții, în acest sens, „sunete de la gâtul berbecilor/ clopote de la bisericuțe ambulante/ ne cheamă la liturghie/ face fum/ candela cu tămâie/ din lista cu substanțe interzise”. Narcoticul poate induce transa „vreau să mă mișc/ cum fac indienii în film”, starea care relevă nevoia unei meditații, rugăciuni, revelații a spiritului și dacă aceasta lipsește, intervine încercarea de a o induce fizic, „flori prea proaspete/ tăiate acum o lună/ apa din vază la doping a dat pozitiv”. „Cavalerii ordinului cătușelor” și alte expresii anunță o poezie a detenției în care, spre exemplu,  „participant al proiectului” este un eufemism pentru deținut sau „are dosar pentru fumat” diminuează intensitatea ideii de administrare a substanțelor sedative interzise.

Poetul se raportează la propriile texte ca la un posibil rateu, ca la o viitoare dezamăgire: „sămânța aruncată mâine nu va încolți/ vei muri/ cu manuscrisele nepublicate”. Jocul autoreferențial al lui „încolți” și cel din versul „în mâna mea o țigară/ am s-o aprind după colț” relevă totuși un poet conștient de valoarea conceptului său poetic. Și credem că poezia lui Vitalie Colț este una diferită în contextul ultimelor debuturi, volumul lui face o figură aparte și prin aceasta este valoros. Maturitatea situațiilor pre-textuale, tema transnistreană (războiul/ pacea, criminalitatea, contrabanda cu droguri) și existența poetului care caută și se caută mereu ne fac să considerăm acest volum drept unul simptomatic pentru poezia basarabeană. O carte plină de vitalitate și organicitate, o carte ironică și, totodată, plină de dramatismul unei existențe inadaptate, al unei vieți care este a noastră a tuturor și care se poate bucura de pace cu adevărat doar după ce stă sris: R.I.P.

Artur Cojocaru, „Un cap pentru un coș de gunoi”, București, Tracus Arte, 2019.

„i-am spus tatălui că scriu poezii numai despre el”

Descoperim în acest volum poemele unui Heracle din „spatele grajdului”, niște poeme ecvestre care au și o adresă: „Cojocarilor 3/1”. Personajul poematic este un tânăr care cu greu își duce apartenența la propria familie, situațiile de acasă nu sunt deloc favorabile unei existențe fericite: „bunelul m-a plesnit”, „am mers în bucătăria de vară/ nu meritam măcar apa de la robinet”, „eram la orfelinatul municipal […]/ am scos din rucsac plăcintele/ aduse pentru copii/ și am început să le mănânc”. Eul care scrie se comportă ca un orfan chiar dacă are părinți. Relația cu tatăl este una deficientă, „i-am spus tatălui că/ scriu poezii numai despre el”. Tatăl, ca și în cazul altor colegi de generație, este marea lipsă și necesitate – „the motans/ ultima oară i-am ascultat la radio în mașina lui tata”. Orfelinatul, abandonul etc. sunt cuvintele care constituie un câmp semantic al volumului: „un pui de bufniță abandonat”. Tatăl-absență configurează un univers infantil traumatizant zi de zi: „îmi povestea cât de ieftine sunt produsele/ aici în germania”, „nu țin minte unde era tata/ când am împlinit zece”. Și această lacună răbufnește în stări și comportamente umane: „mă zbăteam la balcon într-un acces de epilepsie”, „mama m-a dus la psihiatru”, „de ce îmi tremură mâna”, „marți am mers la psihoterapeut i-am povestit despre/ prietenii mei cu care alcoolul nu mai mergea apoi/ i-am povestit despre poezie”. De unde și concluzia ironică și persiflantă că „totul o să fie bine/ ca în orice familie”.

Toate acestea se întâmplă într-un peisaj dezolant de urbe în stagnare: „lângă blocurile locative erau/ unsprezece macarale încremenite” și această lume fără de mișcare configurează o stare de impas interior al ochiului care privește. Deși încă tânăr, poemele acestui autor denotă o conștiință de sine de apreciat – scenariul existențial vine din familie, „ne-am certat am tras-o de păr și am lovit-o”. Copilul care nu crește într-o atmosferă familială sănătoasă nu este în stare să trăiască o împlinire în acest sens la rândul său. Iată ce conchide eul poematic într-un final – „mi-am spus să nu mai scriu despre dragoste”. Aici intervine o redundanță variată, cu același poem scris de 3 ori, dar cu o aranjare diferită în pagină. Este căutarea unui model, a variantei optime și contează totuși această căutare, căci ea este despre autoînvățare, despre un soi de autodidacticism existențial. Or, ce nu ai învățat acasă, poți învăța de prin lume și de prin viață.

O poezie la foc încet, dar una care clocotește acolo sub capac. Suferințe mocnite, dureri nemărturisite și un poet care încă va învăța să își gestioneze tensiunile interioare, să le facă să explodeze în poezie, erupând spectaculos. Un volum promițător, un poet care are curajul să spună lucruri despre care a început să vorbească doar litertura recentă. Nefericirea de acasă, traumele dintr-o intimitate casnică sunt opuse marelui corpus de texte ale predecesorilor despre Mama și Tata, niște eroi sanctificați ai omenirii.

Negară, Dan. Triphopuri. // Dan Negară. – Paralela 45: Pitești, 2019.

Ștefăneț, Veronica. Scrum. // Veronica Ștefăneț. – Casa de editură Max Blecher: Bistrița, 2019.

Bălan, Cătălina. Cutii. // Cătălina Bălan. – Paralela 45: Pitești, 2019.

Oleacu, Artiom. Miere pentru toate exponatele. // Artiom Oleacu. – Tracus Arte: București, 2019.

Gotca, Rodica. Frontiere desenate în aer cu pumnul. // Rodica Gotca. – Eikon: București, 2019.

Colț, Vitalie. Pacea din Transnistria. // Vitalie Colț. – Casa de Pariuri Literare: București, 2019.

Cojocaru, Artur. Un cap pentru un coș de gunoi. // Artur Cojocaru. – Tracus Arte: București, 2019.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, martie-aprilie, 2020, p. 92-97, ISSN 0132-6635.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC

Sigmund Freud, medic neuropsihiatru evreu austriac, născut pe 6 mai 1856


S-a născut la Freiberg, Imperiul Austriac, astăzi Příbor, Republica Cehă. A decedat pe 23 septembrie 1939 la Londra. A fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor.

În context, vă recomandăm o listă bibliografică virtuală cu operele lui Sigmund Freud. Cărțile pot fi consultate în sala de lectură:

Brătescu, G.. Freud şi psihanaliza în România / G. Brătescu. – Bucureşti : Humanitas, 1994. – 408 p.

Casafont, Josep Ramon. Sigmund Freud / Josep Ramon Casafont ; trad. de Dragoș Cojocaru.
– Chişinău : ARC, 2007. – 215 p.

Fernandez-Zoila, Adolfo. Freud şi psihanalizele / Adolfo Fernandez-Zoila; trad.:Liliana Voicu, LilianaValeria Dimciu. – Bucureşti : Humanitas, 1996. – 398 p.

Freud, Sigmund. Psihanaliză şi sexualitate / Sigmund Freud. – Bucureşti : Ed. Ştiinţifică, 1994. – 351 p.

Freud, Sigmund. „Autobiografie” / Sigmund Freud ; trad. Leonard Gavriliu
– Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1993. – 134 p.

Freud, Sigmund. Interpretarea viselor / Sigmund Freud; trad.: Nicolae Anghel. – Bucureşti : Măiastra, 1991. – 61 p.

Freud, Sigmund. Opere. Vol. 1 : Totem şi tabu /Sigmund Freud; cuv. introd., note , trad.: Leonard Gavriliu. – Bucureşti : Ed. Ştiinţifică, 1991. – 412 p.
Freud, Sigmund. Opere. Vol. 3 : Psihanaliză şi sexualitate / Sigmund Freud; cuv. introd., note , trad.: Leonard Gavriliu. – Bucureşti : Ed. Ştiinţifică, 1994. – 351 p.
Freud, Sigmund. Opere. Vol. 4 : Începuturile mişcării psihanalitice / Sigmund Freud; cuv. introd., note , trad.: Leonard Gavriliu. – Bucureşti : Ed. Ştiinţifică, 1996
Freud, Sigmund. Opere. Vol. 9 : Interpretarea viselor / Sigmund Freud; trad. din lb. germ.: Roxana Melnicu. – Bucureşti : Trei, 2003. – 627 p.

Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 1 : Introducere în psihanaliză / Sigmund Freud; trad. din lb. germ.: Ondine Dascăliţa; notă asupra ed.: Raluca Hurduc; note introd.: Roxana Melnicu. – Bucureşti : Trei, 2010. – 759 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 2 : Interpretarea viselor / Sigmund Freud; trad.: Roxana Melnicu. – Bucureşti : Trei, 2010. – 782 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 3 : Psihologia inconştientului / Sigmund Freud; trad. din lb. germ.: Vasile Dem. Zamfirescu, Gilbert Lepădatu; notă asupra ed.: Raluca Hurduc; note introd.: Roxana Melnicu. – Bucureşti : Trei, 2010. – 440 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 4 : Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul / Sigmund Freud; trad. din lb. germ., note introd., coord.: Vasile Dem. Zamfirescu; trad. din lb. germ.: Daniela Ştefănescu; notă asupra ed.: Raluca Hurduc. – Bucureşti : Trei, 2010. – 344 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 5 : Studii despre sexualitate / Sigmund Freud; trad. din lb. germ., note introd., notă asupra ed.: Rodica Matei; Zamfirescu, rev. trad.: Vasile Dem. Zamfirescu. – Bucureşti : Trei, 2010. – 378 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 6 : Inhibiţie, simptom, angoasă / Sigmund Freud; rev.trad.: Vasile DEm Zamfirescu; trad. din lb. germ., notă asupra ed., note introd.: Roxana Melnicu; trad. din lb. germ.: Georgeta Mitrea. – Bucureşti : Trei, 2010. – 372 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 7 : Nevroză, psihoză, perversiune / Sigmund Freud; trad. din lb. germ., notă asupra ed., note introd., coord.: Roxana Melnicu; trad. din lb. germ.: Reiner Wilhelm; rev. trad.: Vasile Dem. Zamfirescu. – Bucureşti : Trei, 2010. – 412 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 8 : Nevroza la copii / Sigmund Freud; trad. din lb. germ.: Rodica Matei; rev. trad.: Zamfirescu, Vasile Dem.; notă asupra ed., note introd.: Raluca Hurduc. – Bucureşti : Trei, 2010. – 294 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 9 : Studii despre societate şi religie / Sigmund Freud; trad. din lb. germ.: Vasile Dem. Zamfirescu; trad. din lb. germ.: Raluca Hurduc; trad. din lb. germ., notă asupra ed., note introd.: Melnicu, Roxana. – Bucureşti : Trei, 2010. – 744 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 10 : Eseuri de psihanaliză aplicată / Sigmund Freud; trad. din lb. germ., note introd.: Vasile Dem. Zamfirescu; notă asupra ed.: Raluca Hurduc. – Bucureşti : Trei, 2010. – 414 p.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 11 : Tehnica psihanalizei / Sigmund Freud; trad. din lb. germ., note introd.: Roxana Melnicu; rev. trad.: Vasile Dem.: Zamfirescu; notă asupra ed.: Raluca Hurduc. – Bucureşti : Trei, 2010. – 490 p.

Rosen, Nicolle. Martha F. Viaţa mea cu Freud / Nicolle Rosen; trad.: Nicolae Constantinescu. – Bucureşti : Lucman, 2005. – 269 p.

Roudinesco, Elisabeth. De la Sigmund Freud la Jacques Lacan : Istoria psihanalizei în Franţa / Elisabeth Roudinesco; trad., note, postf.: G. Brătescu. – Bucureşti : Humanitas, 1995. – 286 p.

Wittels, Fritz. Freud – omul, doctrina, şcoala / Fritz Wittels ; trad. de Ştefan Dimitriu. – Bucarest : Gramar, 1994. – 223 p.