Publicat în Activități ştiinţifice, cultura, film, istorie

Istorie și film // Să ne speriem sau să învățăm din filmele cu epidemii?


Filmele cu epidemii fac parte din marea familie a producţiilor despre catastrofe naturale. De sorginte majoritar hollywoodiană, ele au un succes de public garantat, deoarece conţin ingrediente de mare spectacol, drame cu accente horror, suspans şi aluzii pertinente la actualitate, susţinute de mari vedete.

Doar capacităţile moderne ale industriei cinematografice în materie de efecte speciale au făcut posibilă producţia de blockbustere pe tema unor gigantice catastrofe naturale, cu conotaţii apocaliptice. Staruri de primă mărime au fost plasate drept cap de afiş, dar ceea ce a asigurat succesul de public au fost scenariul solid şi efectele speciale cât mai spectaculoase. Au rezultat pelicule credibile, din care spectatorii au putut culege nu doar emoţii, ci şi unele învăţăminte (sau teorii ale conspiraţiei) despre ceea ce ar însemna o pandemie scăpată de sub control. Cu alte cuvinte, Hollywood-ul a încercat să ne pregătească pentru ceea ce ni se întâmplă astăzi cu pandcniia de SARS-CoV-2, dar zadarnic. Lecţiile nu au fost învăţate. Poate că măcar acele nebănuite resurse ale răului din oameni țâșnite în situații limită imaginate în filme se vor dovedi doar în ficțiuni.

Epidemii ucigătoare au răvăşit mereu omenirea sau doar unele zone. Boala sau virusul însă au fost diferite şi până li s-a găsit antidotul sau vaccinul au făcut multe victime. Cinematografia aflată într-o epocă de aur nu a ezitat să încadreze moartea personajelor lovite de epidemie într-un context cât mai dramatic, de natură să stoarcă emoţii lăcrămoase. în 1931, John Ford a înfăţişat în Arrowsmith o epidemie de ciumă bubonică şi lupta disperată a unui tânăr medic, interpretat de Ronald Coman, pentru a descoperi un antidot capabil »ă salveze în timp util pe cei apropiaţi.

Nu putea scăpa atenţiei romantica poveste a Damei cu camelii, roman şi piesă de teatru scrise de Alexandre Dumas fiul. În Camille, film regizat de George Cukor în 1936, frivola Marguerite Gauthier cea răpusă de tuberculoză, este interpretată de Greta Garbo, care a primit şi o nominalizare la Oscar pentru acest rol. Greta Garbo apare tot într-un rol romantic şi în ecranizarea din 1934 a romanului lui Somerset Maugham Vălul pictat, în care este descrisă o epidemie de holeră din China.

Mult mai cunoscută este drama romantică Jezebel din 1938, semnată de William Wyler, în care sunt înfăţişate deosebit de convingător ravagiile epidemiei de febră galbenă din 1852 în New Orleans. Eroul carismatic, interpretat de Henry Fonda, este contaminat şi trimis într-o cumplită carantină pe o insulă, printre sclavi negri, fiind însoţit, ca un titlu de autope-nitenţă pentru trecutele sale păcate, de frumoasa şi răsfăţata Julie Marsden, interpretată de Bette Davies.

O producţie cinematografică mai deosebită, având pe fundal epidemia de ciumă ce a devastat Europa în secolul al XlV-lea, este A şaptea pecete şi datează din 1956, fiind semnată de Ingmar Bergman, cu Max von Sydow şi frumoasa Bibi Anderson în rolurile principale. Spre deosebire de producţiile ulterioare, miezul creaţiei lui Bergman este unul filosofic şi moral, despre credinţă în vremuri medievale hăituite de moarte şi mizerie. Dimpotrivă, producţia holly-woodiană din 2010 Black Death (Moartea neagră), cu Sean Bean în rolul unui cavaler din Anglia, tot în timpul Marii Ciume, mizează comercial pe un scenariu cu necromanţi, intoleranţă şi obscurantism. Tot în registru comercial a fost realizat de televiziunea spaniolă şi serialul Ciuma, din 2018. Intriga celor şase episoade mizează pe trădări, conspiraţii, plăceri personale şi abuzuri, care toate se petrec în luxurianta Sevilie din secolul al XlV-lea, măcinată de o răvăşitoare epidemie de ciumă.

Vampirii şi zombii au fost personaje colective adesea folosite în filmele cu scenarii apocaliptice, deoarece permit imagini şocante, furnizoare certe de emoţii imediate pentru spectatorul consumator de senzaţii tari. Astfel, romanul SF din 1954 / Am Legend (Sunt o legendă), de Richard Matheson, în care o epidemie a ucis cea mai mare parte din omenire, iar supravieţuitorii, cu excepţia personajului principal, au devenit vampiri, s-a bucurat de trei ecranizări: The Last Man un Earth (Ultimul om pe Pământ), în 1964, The Omega Man (Omul Omega), în 1971, cu Charlton Heston, şi I Am Legend (Sunt o legendă), în 2007, cu Will Smith, pro ducţie care aduce speranţa descoperirii unui vaccin miraculos. Ceea ce poate părea mai terifiant pentru spectatorul de astăzi, aflat în carantină sau izolat la el în casă, este imaginea cu Will Smith, singur cu căţelul său credincios, într-un imens oraş pustiu, în contrast cu hoardele de zombii ce se ascund de lumină în văgăuni întunecoase. Singurătatea supravieţuitorului unei pandemii ce aduce extincţia este şi tema principală a filmului regizat de Danny Boyle în 2003, intitulat 28 Days Later (După 28 de zile). În subsidiar, mai apare şi un alt aspect important al filmelor (şi realităţilor) despre epidemii: neglijenţa sau eroarea umană (aici e vorba despre maimuţe infestate cu un virus care scapă dintr-un laborator) ca sursă zero de contaminare vertiginoasă a întregii omeniri. Din nou dă mult de gândit imaginea supravieţuitorului, interpretat de Cillian Murphy, încercând să reziste într-o Londră pustie şi căutând disperat semeni necontaminaţi.

Zombii, ca rezultat al unei pandemii cumplite, se află în prim-planul unor horror-scene de ansamblu sau chiar de detaliu şi în filmul World War Z (Ziua Z. Apocalipsa), din 2013, cu Brad Pitt. Scenele care îi pot produce furnicături spectatorului din 2020 sunt cele cu oraşe devastate, cu guverne care cad succesiv şi cu o întreagă lume în derivă, sub năvala furnicarului de zombii însetaţi de sângele oamenilor sănătoşi şi care ajung să escaladeze irezistibil până şi zidurile fortă-reţei Israel. Iarăşi, eroului filmului interpretat de Brad Pitt îi revine sarcina descoperirii unui antidot capabil să salveze încet, încet, omenirea aflată în pragul extincţiei, chiar riscându-şi existenţa umană prin infectare cu virusul zombi. Interesantă este ideea că antidotul contra contaminării oamenilor sănătoşi şi împotriva transformării lor în zombi se află tocmai în agenţii patogeni sălăşluind în oameni bolnavi. Filmul este disponibil pe NETFLIX.

După ce omenirea şi-a dat seama de pericolul pandemiei cu noul coronavirus, s-a produs şi o mică explozie (atâta vreme cât librăriile au mai fost deschise publicului) a vânzărilor celebrului roman al lui Albert Camus, Ciuma. In 1947, Ca-mus a reuşit să anticipeze cu o impresionantă acurateţe şi profunzime nu numai fazele succesive ale contaminării cu ciumă a populaţiei unui întreg oraş, Oran din Algeria, dar şi decorul social al carantinării complete a acestuia sau dramele umane pe care epidemia le produce. Cartea a fost ecranizată în 1992, în coproducţia argentiniano-franco-brita-nică The Pla-gue (Ciuma), cu William Hurt în rolul doctorului Rieux, alături de San-drine Bonnaire, Robert Du-vall şi Râul Julia. în pofida prestigioasei distribuţii şi a selecţionării la Festivalul de film de la Veneţia, filmul a rămas cvasi-necunoscut.

Situaţiile limită, de viaţă şi de moarte, scot îndeobşte la lumină ceea ce este mai bun sau mai rău în oameni, în momentul în care, sub presiunea ameninţărilor iminente, ei îşi pierd platoşa convenţiilor sociale şi rămân goi, înfăţişând adevăratul lor caracter. Şi aceasta este o zonă pe care filmele despre epidemii au investigat-o fără milă, anticipând şi la acest capitol unele reacţii pe care le-a produs, şi la noi, şi la alţii, pan-demia noului coronavirus. In horrorul Carriers (Purtătorii), din 2009, al fraţilor Alex şi David Pastor, cu Chris Pine drept vedetă, vedem patru puşti disperaţi care fug de o pandemie nimicitoare spre un tărâm mai sigur. De luat aminte că în goana lor spre salvare, puştii descoperă, aşa cum sublinia actriţa şi criticul de film Gloria Sauciuc, că „cel mai mare inamic al lor nu este virusul care atacă omenirea, ci răul din ei înşişi“.

Unul dintre cele mai populare filme despre epidemii a fost blockbusterul Outbreak (Alerta), din 1995, cu o distribuţie de excepţie: Dustin Hoffman, Rene Russo, Morgan Freeman şi Donald Sutherland. O maimuţă purtătoare a virusului Ebola („la modă“ în acea perioadă) ajunge, prin contrabandă, din Zair în S.U.A. şi obligă autorităţile americane să bage în carantină un întreg oraş californian, cu întregul spectacol palpitant al desfăşurării armatei americane şi al cutezătoarei lupte pentru adevăr şi salvare a oamenilor duse de cercetători şi ofiţeri fără prihană. Sarea şi piperul acestui disaster-movie este generalul american care vrea cu orice preţ virusul pentru obţinerea unei arme biologice. Iată, aşadar, şi o excelentă sursă de inspiraţie pentru consumatorii de teorii ale conspiraţiei.

Poate că de cea mai mare luare aminte pentru actuala pandemie este filmul lansat chiar la 9 septembrie 2011, semnat de laureatul premiului Oscar, Steven Soderbergh, Contagion (Pericol nevăzut).

Având o distribuţie de prim rang (Marion Cotillard, Matt Damon, Laurence Fishburne, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Kate Winslet), acesta portretizează personajele tipice din scenariul unei pandemii: prima victimă infectată, omul obişnuit, cercetătorul pasionat, doctorul empatic, conspiraţionistul, ofiţerul de informaţii specialist. Lăudat de critici, cu o bună poziţie în box-office (câştiguri de 135 de milioane de dolari pentru un buget de 60 de milioane), apreciat de oamenii de ştiinţă pentru acurateţea sa (doctorul Ian Lipkin, consultantul ştiinţific al filmului, a anunţat între timp că a contractat noul co-ronavirus), filmul disecă metodic etapele unei contagiuni cu un virus având ca origine un liliac (ce premoniţie stranie), cu efectele şi reacţiile tipice într-o asemenea situaţie. Din multe puncte de vedere, Contagion este un film util a fi revăzut în zilele noastre.

În fine, pentru cei ce apreciază genul documentar, platforma de strecrming NETFLIX a cuprins şi serialul din 2020, în şase episoade, Pandemia, virusul gripal, despre „eroii din prima şi eforturile lor de a împiedica o viitoare epidemie mondială”. Desigur, istoria începe cu gripa spaniolă din 1918, ce a făcut zeci de milioane de victime, cu siguranţă mai multe decât Primul Război Mondial; nu lipseşte nici gripa aviară, în centrul relatărilor aflându-se cercetătorii din S.U. A. şi Asia. Groaznica epidemie de gripă spaniolă a fost arareori menţionată şi reprezentată în filme. Cea mai recentă evocare a gripei spaniole s-a petrecut într-un episod din sezonul II al serialului britanic Downton Abbey, din 2011, în care câteva dintre personajele principale sunt lovite de ucigătoarea molimă.

Menţionarea cumplitei epidemii de gripă spaniolă ce a decimat Europa la sfârşitul Primului Război Mondial obligă la o trimitere la contextul în care s-a petrecut cel mai important moment din istoria de secol XX a României: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. La acea vreme, nu existau nici sumedenia de mijloace de informare în masă actuale (adesea isterice şi conspira-ţioniste) despre pericolul infestării şi metodele profilactice, dar nici ideea de auto-izolare pentru prevenirea con-taminării. Atunci, ardeleni s-au strâns la Alba Iulia, unii purtând la gât, drept protecţie, doar o salbă de căţei de usturoi. Unele dintre marile personalităţi ale actului Unirii, precum octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti sau Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, au călătorit şi au fost o prezenţă activă la Alba lulia, deşi sufereau de febra gripei spaniole. Regina Maria a fost şi ea greu încercată, în aceeaşi perioadă, de gripa spaniolă, iar generalul Eremia Grigorescu se presupune că a fost ucis de această molimă.

Poate că nu ar fi deloc lipsit de interes şi de învăţătură, după trecerea actualei pandemii, realizarea unui film românesc, avându-1 pe doctorul Ion Cantacuzino drept personaj principal al acelor momente de încleştare maximă cu flagelul febrei tifoide, ce i-a decimat pe românii refugiaţi în Moldova anului 1917, supravieţuind în condiţii de incredibilă mizerie, foamete cumplită, frig, spaimă şi deznădejde.

Aşa a fost atunci. Acum…

Articol scris de Călin Hentea și publicat în revista Magazin istoric, mai 2020.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activități ştiinţifice, Cafenea literară, Critica, critică literară, literatura artistica, Poezia, prezentare de carte

un animal cu fața în lumină


S-a întâmplat să revin la cartea Svetlanei Corobceanu „Rozariu” (Arc, Chișinău, 2014). M-a făcut atentă versul: „nu vă transformați în martiri/ sunt destui și dintr-aceștia/ pe adevărul lor/ se înalță sate, orașe”. E istoria noastră basarabeană în care suntem cu toții niște mimi sau clovni veniți întâmplător la o „procesiune funerară”. Ne tot martirizăm, fără a face ceva substanțial pentru schimbare. Fără a lua în serios constatarea „circ pe străzi – și în casele voastre”, „același spectacol/ dacă incluzi și dacă nu incluzi televizorul”.

„un copil în prag rămâne orfan între păpuși”

Volumul surprinde printr-o poezie a urbei, o poezie a poetului în cetate: „la următoarele alegeri vom avea de ales între blana de câine și coada de câine”. E animalul tărcat, e bestia bălțată a politicii noastre din cetatea cea nouă, o lume pestriță în care „prin geam licăresc acoperișurile unor blocuri țipător colorate”. Un univers amestecat. Din acest spațiu al derivei există însă posibilitatea unei escapade salvatoare în dimensiunea unei „lumi paralele”, așa cum „vine o zi când fiecare locuitor al orașului are câte un înger”. Este urbea imaginară – „o noapte cu un mic oraș văzut în depărtare”, e „orașul cu îngeri”. Detașarea asigură senzația unei fericiri posibile. E distanța necesară poeților pentru a configura in mente o lume mai bună.

Poemele sunt (re)construite și din amintiri, aceste „flori tăiate din rozariul bunicii”, din jocul copilăriei cu „păpuși din păpușoiște” dintr-o „casă cu amintiri”. Păpușile sunt la ele acasă în aceste pagini, „în copilărie mina visa/ că e mama tuturor păpușilor din vitrine”. Aceste jucării cu chip uman sunt și simbolul unei dezrădăcinări, al unei pierderi umane: „un copil în prag rămâne orfan între păpuși”. Un obiect-simbol al fragilității umane, dar și al simulării vieții adulte.

Reperăm o poezie plină de magia satului natal, a vieții și a morții: „un trunchi/ acolo unde mai devreme creștea un copac”, „moartea e un copac ale cărui mâini nu se mai agață de viață”. Lectura scoate la iveală sacrul și profanul unei existențe mariale, relația binară – o „stea pe cer” și „groapa de gunoi”, cartea de rugăciuni și răzorul cu roze, celestul și teluricul. Și bunica Maria care „se temea de moarte deși nu arăta nimănui”. E Marea Trecere a micilor noastre vieți: „se zbate/ ca un animal/ cu fața în lumină”. Moartea este tema centrală, spre ea converg toate, „în casa în care se moare”. Un jurnal, un pomelnic, de la amintirile despre „zăpada în care îngroapă un prunc în inima siberiei”, „din moarte de iubire născut, copil/ al iubirilor moarte”, la înmormântarea bunicii Maria: „i-au închis ochii/ i-au închis gura/ au îmbrăcat-o în haine albe/ mustăcioasă/ bătrână/ numai bună de speriat copiii/ scumpa noastră/ draga noastră”. Imagini și stări oximoronice. Tonul e calm, aproape neutru. Nu e bocetul de „la capul unui mort”. E seninătatea rațiunii care se apropie de moarte și reverberează. De acolo vine poezia. Luciditatea acesteia uimește și încântă.

Vorbim despre o poezie-joncțiune – o existență urbană care revine mereu la lumea rurală de ieri, unde e „copilăria mea roasă de îndoieli și temeri”. Axul acelei copilării sunt „mâinile mamei”, obiectele din casă, acele accesorii sugestive, și bunicile, vrăjitoarele cele bune, de la care înveți mereu să te reinventezi. Unele texte transpun și marea angoasă familială: „anca a moștenit pustiul de la mama ei care l-a moștenit de la bunica”. Poemele rămân a fi „urmele trecerii prin moarte”, dar și mărturiile unei eterne zbateri umane între Eros și Thanatos, cu gândul că „l-ar fi iubit până la moarte”.

Svetlana Corobceanu proiectează în textele sale o lume viabilă, cu dramele și fericirile ei. Detaliu deloc lipsit de importanță în aceste pagini este faptul că Thanatosul e învins de Logos. Chiar dacă uneori avem impresia că e mai degrabă doar o bătălie câștigată într-un război continuu. Poezia care iese în fața morții, iată conceptul forte al acestei cărți. Zoon Politikon, animalul politic din noi, se poate salva prin cuvânt și iubire. Moartea, aparent răul cel mai rău, e și ea o salvare luminoasă. Poți rosti (poezie), poți iubi și poți muri – iată cele trei ipostaze ale eliberării umane.

O carte distinsă prin intensitatea ideilor și a imaginilor. O intensitate care te zguduie și te scoate din starea unui om anchilozat. „Rozariu” e departe de a fi însă rodul întâmplării unei agitații poetice de care suferă din ce în ce mai mult poezia noastră recentă, o poezie accelerată care nu oprește de mult în toate gările.

Corobceanu, Svetlana. Rozariu // Svetlana Corobceanu. – ARC: Chișinău, 2014.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, februariebrie, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activități ştiinţifice, biblioteca centrala, Cafenea literară, Critica, critică literară, cultura, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, lectura, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, prezentare de carte

Poezia și cotele inocenței


Debutul lui Virgil Botnaru cu volumul „Return to Innocence” (Casa de Pariuri Literare, București, 2014) punea în evidență un titlu-manifest și un tânăr poet care era conștient de faptul că omul este o ființă a eternei deveniri, pe de o parte, dar și a eternei reveniri, pe de altă parte. Căutarea unei candori a spiritului este mai degrabă un joc poetic, decât o realitate. Întoarcerea totală la o stare pură, nevinovată e imposibilă. Și această carte este un spectacol al acestei neputințe de a reapărea în trecut, o reprezentație a reluărilor de tot felul (vârstele omului, ale speciei și ale literaturii/ culturii). Romantismul de ieri nu mai este frecventabil, dar dacă acesta nu mai poate fi invitat în capul mesii, atunci îl supunem ironiilor de tot felul.

„la terase ieftine / mușterii cu dantura stricată / se pronunță critic”

Dacă congenerii lui practică o poezie mult mai categorică ca exprimare, un limbaj de multe ori terorist, împresurat de concepte anarhice și vădit deconstructiviste, atunci Virgil Botnaru luptă în alte tranșee – cele ale detaliului delicat și ale subtilităților de sens. Preocuparea de detaliu nu este însă una sinonimă cu un fel de contemplare, ci mai degrabă cu o disecție vizuală a lumii și a vieții. I se trage probabil și de la studiile medicale pe care le-a făcut înainte de facultate. Virgil Botnaru fragmentează realitatea, o analizează, o străpunge și o reconfigurează într-o proprie machetă poetică.

Poetul produce limbaj, el simte limba și o declanșează înspre poezie: „la stația victoriei am coborât/ ca din pat”. Scriitura se face din partea cealaltă a limbajului. Poetizarea limbii se produce dinspre experiență și nu dinspre visele unui poet imberb. E o poezie matură care ar dori să revină/ să pară că revine la inocență. Una care nu poate să scape de lecturi, de formarea filologică a poetului și atunci unica escapadă este ironia, pastișa și desprinderea de marile metafore ale culturii. În poemul „vizită la bătrânul maestru” este schițată o situație dintr-un cotidian academic: „cineva dintre noi dădea buzna/ trântind ușa cu/ curul de perete/ pentru ca mai apoi/ aruncat cu furie peste geam/ incongruentul liric/ să revină/ așteptam judecata dintâi”. Există un spirit divergent în aceste texte, unul care se opune tacit lumii de până la clipa prezentului, cu toate cele pe care le conține: cultură, literatură, existență pur umană – „la terase ieftine/ mușterii cu dantura stricată/ se pronunță critic”. Și, ca o rezistență în fața criticii lor, poetul vine cu titluri în engleză, cu poeme și citate în limba lui Shakespeare. Venim din marea literatură a trecutului! – pare să spună poetul într-un gest demonstrativ, diferența e că noi o citim în original! Voi, marii cititori și maeștri ai noștri, în ce limbă ați citit-o?!

Virgil Botnaru este un poet intertextual, i se trage de la calitatea sa personală de a fi un bun cititor. Titlul unui ciclu, „candid & pesimismul” sau al poemului „el nu auzise cântecul lui lorelei” confirmă aceasta. Unele poeme alunecă înspre haiku: „peste buza rujată a ceștii/ aburii cred în a doua venire”; „la masa tăcerii/ scaunele-și dau/ picioare-n fund” („haiku basarabean”). Un haiku al unor stări mai puțin visătore, ci mai degrabă al unei realități persiflate. Tot de acolo poetul își extrage antimetaforele – „să ne luăm câte șase beri/ și un pachet de mirabile semințe”. Este darea preste cap a unor imagini plastice deja uzate, referințe care atentează la textele zilei de ieri prin răsturnare, prin ambiguizare voită.

Vorbim despre un poet care mereu se caută – „cred că mi-a rămas identitatea acolo”. Nu este însă un autor care să se elaboreze, să se inventeze din nimic. Își asumă lumea rurală din care vine și face din ea poezie. De acolo preia directețea percutantă a rostirii și expresivitatea sensurilor: „precum eu în copilărie/ când prietena de joacă/ îmi băga mâna/ în buzunarul pantalonilor/ ca într-un cuib de vrăbii/ ce ascundea ouă”; „alună culcată în iarbă/ ca într-o strană” („sexul ei”). Texte profund erotizate în maniera unor poeme soresciene. E senzualitatea unor imagini care devin poezie: „țâțele ei mari/ oftează în tactul lecturii”. Este corporalitatea poetizată de un prezent care se alimentează din fondul de imagini ale trecutului – „ca o lupoaică/ între țâțele căreia/ scâncesc copii abandonați”. O poezie a vorbelor pipărate preluate dintr-un univers al satului, „marie/ dărâm cu scula mesele din berărie”.

Eul poematic participă și el discret la marea deconstrucție a lumii, a lumii celei vechi de până ieri. Poetul vine dinspre marginea satului, dinspre extremitatea „umbrelor balcanice” înspre centru, „intru în viață/ pe ușa din spate”. Marile teme sunt scoase din alergatul lor centrifug, divinitatea e alta, raportarea la ea nu mai este aceeași, așa cum „Dumnezeu/ și-a cumpărat creioane”. E o dumnezeire fizică a obiectelor, a materialității ce vine dintr-o lume care ignoră suprasensul și suprasensibilul. E un Dumnezeu al lui acum și aici. Unul care „doarme”, e divinitatea care mai ațipește.

Și, dacă credința și inocența nu mai pot fi păstrate în totalitate, Virgil Botnaru recurge la o „Schimbare de altitudine” în cel de-al doilea volum al său apărut în 2017 la aceeași editură. Altitudinea este cea a glasului care strigă în deșert. Lumea e marea târfă a Babilonului, „bărbați nervoși trecuseră prin patul ei până am deschis bine/ ochii”. Reaparițiile, refacerile nu își mai au rostul, așa cum „nu mai ai răbdare să revii în/ locurile-n care ceva te strânge/ de gât”. Și dacă nu poți întoarce puritatea copilăriei și a adolescenței, modifici traiectoria zborului.

„pentru mine există / doar incidentele / în singurătate

O temă care revine și în cel de-al doilea volum este cea a singurătății. „Până și singurătatea ar fugi cu altul”, versul apare, de altfel, în ambele volume. Cel care scrie e un eu solitar, în fața paginii stă doar solitudinea, pe toate celelate poetul le lasă afară – „ies în oraș/ să-mi plimb singurătatea”. E o selecție poetică aplicată vieții, „pentru mine există/ doar incidentele/ în singurătate”. Erosul și el se poate împlini doar atunci când „parcă eram din nou singuri”, o solitudine împărțită deja la doi într-o livrescă „ultimă noapte de dragoste”. Singurătatea este și simptomul pierderii definitive a inocenței și a credinței în Celălalt.

Simbolurile frumosului de ieri nu mai funcționează, iubirile mari sfârșesc în „flori ofilite”, idealurile și idolii unor timpuri infantile dispar. Părinții coboară din icoane și fac amor (a se vedea și „Epistola din Filipeni”, 2012, a lui Anatol Grosu). Copilul descoperă cealaltă față a lunii și a lumii: „într-o zi m-am întors mai devreme acasă/ ai mei erau în pat […]/ m-am dus în grădină și am plâns/ tata m-a întrebat cine m-a bătut la școală”. Profesorii nu mai fac nici ei parte dintr-un imaginar al sacrului, „acum doamna profesoară/ are un magazin în curte/ unde e umbră/ mai toată vara/ vinde bere țigări/ și prezervative cu arome”. Este plecarea voită dintr-un Eden al zilei de ieri, este abandonarea conștientă a ideii de a căuta inocența și castitatea de cândva.

Sacrul și profanul coexistă în „nopțile rustice”, în „exercițiile rustice”, atunci când „de Sfântul Dumitru ne ia pe toți în beci”, atunci când „la țară sâmbăta se pomenesc morții […]/ setea mea e o văduvă șchioapă/ un copil călcat de mașină/ un flăcău ucis în armată”. E naturalismul fiziologicului uman proiectat asupra unor rituri comunitare. Acesta nu lipsește însă nici în lumea orașului din „sonet urban”. Amalgamul de idei înalte și stări umane primare (sete, foame, amor etc.) este o marcă a poemelor lui Virgil Botnaru. Una care îl scoate din rând, din rândul acelor poeți care se întâmplă să poarte măști, care se inventează artificios, urmând o modă poetică a generației care se vrea cu tot dinadinsul progresistă, urbană și hi tech.

În „Schimbare de altitudine”, poetul caută numenul de o manieră aparte. Metafizicul însă, să îl luăm, spre exemplu, pe cel din „poem metafizic” are următoarele cuvinte-cheie: „colțul patului”, „terasa barului”, „muște”, „datorii la stat”, „căminul de familiști”, „film horror”, „monștri domestici”. E un circuit electric conectat la pământ. Și această împământare este o mișcare joculară a stopării unor căutări inutile ale metasensului abstract. Or, metafizicul lui Vorgil Botnaru e fizic de tot! Este un alt exod din innocence, din puritatea unui ideal secol de aur al umanului. Este redobândirea sinelui, un metafizic interior (la care ne îndeamnă și piesa cu același nume interpretată de Enigma).

Erotismul din primul volum nu dispare, ci, din contra, se impune printr-o senzuală topografie a corporalității: „ai toată noaptea înainte să mă străbați de la un capăt la altul” în „goliciunea unui pat”. De la topografia iubirii se trece cu ușurință la o geografie a nordului și la „caligrafia nordică” a unei urbe care „te seduce cu câteva cafenele bune”. Toate rezonează și cu alte întâmplări din „chișinăul de seară”. Astfel, într-un film privit cu încetinitorul de la sfârșit înspre început, vom repera o reprezentație a poeziei care atinge cotele unei altitudini a devenirii urbane într-ale literaturii, care își ia însă începuturile în acele inocente „exerciții rustice” ale poetului. Și dacă două volume îmi pot crea această bildungspanoramă a poeziei, atunci vorbim despre un autor de luat în calcul. Un calcul al poeticului, cu siguranță. Întrebarea firească care survine ține de următoarele proiecte-cote la care va urca Virgil Botnaru și de schimbările pe care le va tot opera el în poezia sa.

Botnaru, Virgil. Return to Innocence // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2014.

Botnaru, Virgil. Schimbare de altitudine, // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2017.

*

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, ianuarie-februariebrie, 2020, ISSN 0132-6635.

Publicat în Activități ştiinţifice, Activităţi cognitiv-creative, ORE DE LECTURĂ

Criza românismului în Republica Moldova


Deși blogul nostru are un specific mai îngust: cărți, viața cărților, lansări de carte, alte evenimente, care au loc in incinta bibliotecii centrale, totuși am hotărât să preluăm un articol reușit și important publicat în revista Art-Emis.ro, semnat de cunoscutul istoric și om politic dr. hab Anatol Petrencu. Motivul este că autorul articolului face o analiză amplă a evenimentelor social-politice din Republica Moldova la etapa actuală și colegii noștri- bibliotecarii ar trebui să cunoască aceste adevăruri, pentru a fi personalități multilateral dezvoltate. Cu permisiunea autorului și a prestigioasei reviste, publicăm mai jos articolul respectiv. (Al. Moraru)

 

Principatul Moldovei a existat timp de peste cinci secole, administrativ fiind împărţit în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, care – la rândul lor -, erau împărţite în ţinuturi şi ocoluri. În urma unui lung război (1806-1812) cu Imperiul Otoman, Rusia ţaristă a reuşit să anexeze partea de est a Principatului Moldovei, căreia i-a dat un nume impropriu – Basarabia, care, în timp, a devenit notoriu, folosit în structura administrativă a Imperiului ţarist, dar şi ulterior, deja în alt context istorico-politic, în secolul al XX-lea. În 1859, Principatul Moldovei, fără partea de est (Basarabia anexată de ruşi), s-a unit cu Ţara Românească, formând România modernă, care, în 1878, şi-a dobândit independenţa de stat. Astfel, România este moştenitoarea de drept a Principatului Moldovei şi în nici un caz „Basarabia”, fosta R.S.S.M. sau actuala Republica Moldova (R.M.).

În 1917 Imperiul ţarist s-a descompus. Oamenii politici ai Basarabiei de atunci s-au mobilizat exemplar, au creat un organ legislativ reprezentativ (Sfatul Ţării), au proclamat independenţa Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti) faţă de Federaţia Rusă, unde la putere veniseră bolşevicii care au călcat în picioare orice principii democratice. La 27 martie 1918, majoritatea absolută a deputaţilor din Sfatul Ţării, nesiliţi de nimeni, în concordanţă cu conştiinţa lor naţională, au votat unirea Basarabiei cu România. În legătură cu împlinirea unui secol de la Marea Unire, istoricii, intelectualii în ansamblu, mass-media, societatea civilă, unele partide unioniste din R.M., dar şi oficialităţile din România şi RM, au sărbătorit Centenarul Unirii, examinând minuţios toate aspectele legate de Unire şi de viaţa basarabenilor în România întregită.

În iunie 1940, în bună înţelegere cu Germania nazistă, U.R.S.S. a anexat teritorii româneşti – Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule la Gurile Dunării. În teritoriile româneşti cotropite sovieticii şi-au impus cu forţa armelor politica, bazată pe ideologia comunistă, distrugând societatea civilă, naţionalizând pământul, întreprinderile industriale, lovind în biserici, cler şi enoriaşi, lipsindu-i pe basarabeni, bucovineni, românii din Ţinutul Herţa de cetăţenia românească şi impunându-le pe cea sovietică. Asta pentru ca să „justifice” cumva crimele comise de N.K.V.D. faţă de localnici.

În alt context politic şi economic, în august 1991, deja atotputernica U.R.S.S. s-a destrămat, iar R.S.S. Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de fosta U.R.S.S. În mod firesc, ar fi trebuit făcut următorul pas – unirea R.M. cu România. Din varii motive, evenimentul nu s-a produs. De atunci au trecut 27 de ani. În R.M. întotdeauna a existat o conştiinţă naţională românească. În anii Puterii sovietice această conştiinţă a fost tratată cu agresivitate, autorităţile au depus eforturi pentru a o anihila; mulţi fruntaşi ai românismului au avut de pătimit. În anii independenţei R.M. Mişcarea Unionistă a cuprins pături largi ale populaţiei. Constituţia R.M., legislaţia Uniunii Europene (U.E.) permite cetăţenilor o exprimare liberă a convingerilor, a speranţelor, permite, de asemenea, manifestarea publică a acestor convingeri. Scriu aceste rânduri, arhicunoscute pentru multă lume, dar poate, mai puţin cunoscute ofiţerilor SIS, care pe parcursul acestui an au recurs la intimidarea persoanelor cu viziuni unioniste, transformând şi mai mult firava noastră democraţie în stat poliţienesc. Probabil, ticurile/deprinderile N.K.V.D.-iste mai dăinuie încă. Păcat!

În 2018 purtătorii conştiinţe naţionale româneşti au sperat că românii ar putea repeta istoria anului 1918 şi România ar fi devenit din nou întregită. Dar „minunea” nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, Mişcarea Unionistă a intrat într-o criză profundă: în ajunul alegerilor parlamentare din februarie 2019 unioniştii nu au un partid politic care să-i reprezinte şi pe care să-l voteze.

Cauzele crizei

Datorită activităţii intelectualilor basarabeni, promovării adevărului istoric, datorită unor analize cu rezultate convingătoare, referitoare la marile avantaje obţinute de locuitorii RM în cazul Unirii cu România (avantaje bilaterale), datorită mobilităţii oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului, datorită apariţiei unui fenomen nou în 2018 – peste 140 de primării şi consilii locale au proclamat Unirea simbolică a localităţilor lor cu România etc., iată că numărul celor ce optează pentru reîntregirea naţională românească a ajuns la 28-30 %. În plus, circa 800.000 de cetăţeni ai R.M. au şi paşapoarte româneşti. Fără îndoială, această masă de oameni prezentă o forţă ce nu poate fi neglijată. Prin asta se explică apariţia multor partide cu pretenţii „unioniste” (tocmai 10 la număr: P.N.L. – V. Pavlicenco, P.L. – Ghimpu/Chirtoacă, P.U.N. – A. Şalaru, P.L.R. – O. Bodrug, P.L.D.M. – T. Deliu, P.D.A. – Vasile Costiuc, P.A.D. – M. Godea, P.P.C.D. – V. Ciobanu etc.). Există multe asociaţii obşteşti care, de asemenea, promovează activ ideea unionistă (mai cunoscute: Acţiunea 2012 – George Simion, Asociaţia Obştească „Unirea-ODIP” – Vlad Bileţchi etc.).

Există următoarele paradoxuri

1. Deşi se autoproclamă „unioniste”, liderii partidelor „unioniste” nu s-au putut aduna ei între ei la o masă rotundă pentru a promova Unirea; dimpotrivă – transpiră public o ciorovăială permanentă între „unionişti”;
2. Fiecare formaţiune „unionistă” luată în parte poate demonstră că a făcut „ceva” pentru cauza Neamului Românesc: un concert, o carte publicată, un spectacol, un flesh-mob, emisiuni la radio sau TV, diverse întâlniri aici şi dincolo. Nu avem, în schimb, exemple când „unioniştii” s-au unit şi au organizat un eveniment, un miting comun, de pildă, un marş comun etc. Deşi există anumite motive, totuşi, „unioniştii” nu au fost capabili să adune câteva mii de oameni pe data de 1 decembrie 2018, la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau în altă parte a Chişinăului.
3. Pe parcursul anilor partidele „unioniste” sunt amorfe, încremenite în timp: ele nu promovează politici de partid (adunări/congrese conform propriilor statute, nu promovează activişti, cadre tinere, nu extind numărul membrilor de partid etc.). Sau, poate fac, dar publicul larg nu este la curent. În schimb partidele sunt foarte active în preajma şi în timpul alegerilor parlamentare sau locale.

Cum explicăm aceste paradoxuri?

1. În R.M. puterea reală o deţine Partidul Democrat din Moldova (P.D.M.) în frunte cu V. Plahotniuc. Ademenea partidului de guvernământ din Federaţia Rusă „Единая Россия” [„Rusia unită”], condus cu măiestrie de V. Putin, care permite sau chiar încurajează crearea unor partide „de opoziţie”, dar controlate de „Единая Россия”, aşa şi în R.M., P.D.M. – se pare -, are interesul vădit de a menţine pe linia de plutire politică a unor partide, la noi numite, „de buzunar”. Există în R.M. Mişcarea Unionistă – există, respectiv, şi partide politice care au ocupat „nişa” respectivă, ele pretind că reprezintă interesele unioniştilor, se ceartă mereu între ele, dezbină electoratul, îl descurajează şi în definitiv – nu ajung în Parlament ca să reprezinte acolo interesele acestor alegători.
2. În condiţiile mişcării unioniste browniene au apărut ideea, expusă de conf. univ. dr. Andrei Groza de a alcătui o listă de pretendenţi la postul de deputat al Legislativului de la Chişinău din partea Societăţii civile, listă care să includă personalităţi notorii ale românilor basarabeni. Pentru a înainta lista respectivă, Societatea civilă trebuie să adere la unul (sau mai multe, la bloc) din partide. Până la urmă, din cauza neînţelegerilor cu partidele „unioniste”, iniţiativa dlui A. Groza a eşuat.

Foarte aproape de propunerea dlui A. Groza a fost cea înaintată de un grup de foşti deputaţi în primul Parlament al R.M. – d-nii V. Dolganiuc, A. Ţăranu, A. Reniţă, alţi intelectuali, care, de asemenea, au considerat că cele 28-30% din alegători şi cei 800 000 de cetăţeni cu paşapoarte româneşti au dreptul la reprezentarea lor în Parlament. Problema a fost aceeaşi: unul sau două partide să accepte lista Societăţii civile. Astfel a apărut Convenţia Eurounionistă, formată de blocul politic P.N.L. – Pavlicenco şi Partidul Verde Ecologist – Prohniţchii, plus câteva O.N.G.-uri. Şi această tentativă a eşuat: P.N.L. a renunţat la promisiunile făcute anterior, a tărăgănat acceptarea formării listei din partea Societăţii civile până la începerea campaniei electorale, s-a retras din Convenţie şi a decis să meargă independent în alegeri.

Puzderia de partide mici, dar gălăgioase, pretins „unioniste”, conduse de oameni îmbătrâniţi în posturile de conducere ale acestor formaţiuni politice sau compromişi în activităţile lor anterioare[1], a pulverizat electoratul unionist. Aşadar, în 2018, anul Centenarului Unirii, unioniştii s-au pregătit să-l celebreze cum au ştiut şi au putut ei mai bine. Dar de acelaşi eveniment s-au pregătit şi „stataliştii” R.M. Nu mă refer la Dodon et K°: aceştia sunt agenţii deschişi ai Moscovei, ei promovează deschis interesele Kremlinului în regiune. Mă refer la „stataliştii” ascunşi, care o fac pe „democraţii”, care vorbesc româneşte, îţi zâmbesc în faţă etc., pe de o parte. Pe de altă parte: nu i-au permis lui George Simion să intre în R.M.; au ameninţat şi intimidat activişti unionişti, i-au retras nelegitim cetăţenia lui Traian Băsescu (adevărat, Dodon, dar au contribuit şi alţii) şi înşiruirea poate continua. Stataliştii moldovenişti (anti-români) au repurtat victorie asupra unioniştilor. Şi nu este vorba de „mâna Moscovei”, este trebuşoara „democraţilor” autohtoni.

Trădători? Nu, asasini ai speranţelor!

Joi, 27 decembrie 2018, în incinta Teatrului Naţional „Satiricus I. L. Caragiale” a avut loc şedinţa în plen a membrilor („deputaţilor”) Sfatului Ţării-2. Un amplu raport de activitate pentru 2018 a membrilor Sfatului Ţării 2 a fost prezentat de dl Nicolae Dabija, preşedintele formaţiunii date. Activităţi multe, inclusiv ale dlui preşedinte personal (Bravo, dle Nicolae Dabija!), evenimente organizate în comun cu fraţii noştri de peste Prut. La deschidere, în prezidiul şedinţei, un timp oarecare a şezut dl Eugeniu Doga, menţionat în raportul dlui N. Dabija ca autorul unei măreţe opere, consacrate Unirii şi prezentate la Craiova în preajma datei de 1 decembrie 2018. După care compozitorul s-a ridicat şi a părăsit sala. Între timp mai mulţi vorbitori s-au perindat la microfon, între aceştia şi dna Maria Stoianov. Ceva mai devreme ea anunţase că va candida în circumscripţia electorală nr. 20 Străşeni. La microfon, însă, ea a declarat cum că, mergând la C.E.C. pentru a obţine un formular de integritate, a întâlnit acolo mulţime de lume, „unionistă”, care urca/cobora scările etc. şi că ea, Maria Stoianov „unionista”, se retrage din competiţia electorală. Atât: se retrage şi gata.

Aflăm din presă[2], că tot atunci, vineri, la Străşeni, a avut loc şedinţa Forului Partidului democrat cu ocazia susţinerii candidaturii primului ministru Pavel Filip la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, pe circumscripţia nr. 20 Străşeni. Alături de activiştii de partid P.D.M., Pavel Filip a fost susţinut de maestrul academician Eugeniu Doga, de maestrul Nicolae Botgros şi de interpreta unionistă Maria Stoianov. A fi alături de dl Pavel Filip înseamnă a aproba politica promovată de acesta ca reprezentant al P.D.M.. Adică să nu „reuşeşti” în ruptul capului să găseşti miliardul de euro furat din cele trei bănci ale R. Moldova, adică să fii solidar cu el în acţiunea criminală şi dezgustătoare de a expulza din R.M. şi a da pe mâna regimului autoritar al lui R. Erdoğan profesorii turci de la Liceul „Orizont” din Chişinău, adică să permiţi ofiţerilor S.I.S. să ameninţe activişti unionişti, adică să accepţi „calea a patra” (spre nicăieri) a conducerii P.D.M. etc., etc. Astfel, intelectuali de vază s-au solidarizat cu puterea coruptă de la noi, promovând-o în continuare. Sunt ei, cei trei, trădători? Nu, ei sunt asasini ai speranţelor noastre; am crezut că ei sunt alături de noi, cei mulţi, de nevoile şi speranţele noastre. Dar n-a fost să fie: ei au ucis orice speranţă. Cele întâmplate la Străşeni prezintă preludiul „operei”.

Ce-i de făcut?

Părerea mea: trebuie întărit sectorul asociativ al Unionismului românesc din R.M. De format Autentica Mişcare Unionistă (A.M.U.). Mişcare care să aibă un Statut şi un Program de realizat, o Mişcare care să funcţioneze real, formată din membri care se vor aduna în organizaţii locale şi una republicană, conform prevederilor statutare. În situaţia când noi nu suntem disciplinaţi, orice efort în sensul respectării disciplinei trebuie salutat. Membrii A.M.U. vor fi obligaţi să plătească cotizaţii lunare. A.M.U. trebuie să aprobe un Program. Acesta trebuie să prevadă câteva etape, prima fiind formarea structurii republicane a A.M.U. După care, următoarea sarcină – promovarea unioniştilor în Parlamentul R.M., care să apere şi să promoveze interesele acestor pături de cetăţeni. A.M.U. trebuie să fie conştientă că în perspectivă Unirea este o problemă românească. În acest sens, A.M.U. va găsi susţinători ai cauzei naţionale în România. Nu la general, ci concret: care partid politic susţine Unirea, care oameni politici susţin această idee etc.?
Un aspect important al A.M.U. va fi activitatea şi în UTA Găgăuzia. Asta pentru că la moment această formaţiune cere protecţia Moscovei, iar Dodon consideră că anume găgăuzii pro-ruşi sunt garantul „statalităţii” R.M. Ştim: mulţi concetăţeni de etnie găgăuză au cetăţenie românească şi pledează pentru aderarea R.M. la U.E.; noi suntem obligaţi să-i susţinem.

O direcţie importantă va fi direcţia Est: relaţiile cu Ucraina. Se pare că la „înfeudarea” unioniştilor din 2018 o anumită contribuţie au avut-o şi ucrainenii. Asta pentru că aici, în R.M., unii cetăţeni, aşa, uşor, fără prea multă responsabilitate, afirmă „Unim Basarabia cu România” sau „Basarabia e România!” şi „uită” că R.M. nu înseamnă Basarabia. Unele teritorii din sudul şi nordul Basarabiei sunt sub administraţie ucraineană. În condiţiile în care Federaţia Rusă duce un război cu Ucraina, Kievul nu are nevoie de noi complicaţii, venite din partea „unioniştilor” moldoveni. Noi când spunem „Unire” avem în vedere R.M. în actualele ei frontiere, cele care oficial ne separă de Ucraina.

În timp, A.M.U. trebuie să dobândească ca problema Unirii să intre în agenda de lucru a Bucureștilor. La urma urmei, în 1940, Bucureştiul oficial, fără a opune rezistenţă armată [la ce bun a mai ţinut forţe militare?], regele-dictator Carol al II-lea a cedat teritorii româneşti. Demult a venit timpul ca elita politică să ia în serios problemele existente şi să le rezolve. Asta înseamnă implicare mai activă în rezolvarea problemelor pan-româneşti, asta înseamnă problema reîntregirii discutată în cancelariile Marilor Puteri, inclusiv – la Moscova etc., etc. Realizarea Unirii poate fi înfăptuită prin fapte concrete, nu prin vorbe.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/5219-criza-romanismului-in-republica-moldova.html

––––––––––––-

[1] Amintiţi-vă de cuvintele lui Vlad Filat, adresate lui M. Ghimpu în şedinţa Parlamentului: „D. Chirtoacă are 600 de dosare penale”; în confruntarea politică este suficient un singur dosar ca să-l dai de-a şuia pe noul lider PL.
[2] https://telegraph.md/eugen-doga-nicolae-botgrosalte-personalitati-au-venit-la-straseni-pentru-a-l-sustine-pe-pavel-filip-pe-circumscriptia-20/

Publicat în Activități ştiinţifice, Activităţi cognitiv-creative

Albe serafice sărbători ninse din dar şi colind ceresc


Lumea-n cântec se deşteaptă,/ Pe Mesia îl aşteaptă./ Zâmbete cereşti/ intră pe fereşti,/ vin în orice casă./ Şi în orice gând/ arde tremurând/ câte-o stea sfioasă”. (Colind cântat în închisori de creştinii ortodocşi)

Naşterea Domnului nostru este un colind divin în care Sfântul Prunc este înfăşat în frumuseţi dumnezeeşti, ţesute pe Luceferi, brodate pe brocardul Zorilor care îmbracă DacoRomânia în Sfânta Albă-Sărbătoare. În surâsul Pruncului Sfânt se unesc bucuria de Sus cu emoţia suavă a dacoromânilor ce vibrează în fiorul rugăciunii inimii, în heruvicul închinării şi în seraficul cânt înălţat în splendori de azur valaho-bucovineano-basarabene. În privirea Pruncului Sfânt se îmbarcă arhimilenara tradiţie pelasgo-traco-geto-daco-română ce se răsfrânge miraculos, parcă sub fala splendorii imperialului Păun: alb, negru, brun, cenuşiu, verde, oranj, albastru, auriu, roz, argintiu, violet, peruzea, indigo, vişiniu, purpuriu, aşa cum Istrul, Argeşul, Oltul, Jiul, Mureşul, Crişul, Someşul, Târnava, Bistriţa, Moldova, Prutul, Siretul şi Nistrul binecuvintează Dacia Crăiesei Maria-Vlaherna .

În mânuţele Pruncului Sfânt se urzeşte întreaga frumuseţe a costumului naţional regal şi popular al daco-vlaho-românilor: albul nins pe veşmântul sacerdoţilor daci, pe straiele patriarhale ale bravilor lor urmaşi din Haţeg, Maramureş, Oaş, ori broderia de nea din sufletul dacului milenar ţesut în credinţă şi demnitate sau sumanul distinselor gorjence şi ale mirificelor mehedinţence; negrul-abanos, podoaba cinului monahal, asceza şi sobrietatea sumanului străbunilor Daci înţelepţi; alb-negrul întrupat în zestrea inimoaselor Mărginimii Sibiului, în zenitul domniţelor Ţării Loviştene sau în ritmul paşilor de cadenţă al Fetelor de la Căpâlna. Negrul-verde imortalizat pe catrinţele frumoaselor răzeşe bucovinence; brunul-arămiu al pâinii şi al cozonacului ce poartă pecetea dărniciei ţăranului valah, răsfirat şi pe bundiţa sopranei mierle; verdele-Brad, straja ce stă de veghe la veşnicia demnităţii noastre, ori viţa-de-vie a datinilor milenare valahe din care ne cuminecăm cu nemurirea; oranjul-chihlimbar, lacrima eroilor necunoscuţi şi suspinul pustnicilor încrustat în răşina sihăstriei, ori spicul de grâu mătăsos ca barba Domnului Hristos. Albastrul-cerului răsfrânt în râurile ce poartă în iureşul lor dorurile şi dumbrava copilăriei noastre; auriul-borangic, marama frumuseţii princiare a oltencelor şi muntencelor sau apoteoza atâtor biruinţe ale Neamului nostru legendar, ori soarele chindiei cuprins pe fotele sublimelor argeşence, dar şi Rugul aprins al poeţilor mistici.

Rozul-prelins din rosa mistică a cântecului de leagăn al Mamei sau fiorul Fecioarei valahe permanent îndrăgostite; argintiul-brocart ce primeneşte firul vieţii în care se împleteşte destinul creştinului ortodox; violetul-hlamida princiară a mucenicilor încununaţi în sacrificiul lor suprem şi sfânt; peruzeaua-surprinsă pe brocartul ispititoarelor dobrogence, ori sclipirea filocalico-sofianică a Culturii Duhului; indigoul-hrisov al dăinuirii noastre scris cu pană de fulger înmuiată în cerneală de Voroneţ; vişiniul catifelat de pe podoabă ancestrală a neegalatelor armânce sau ale aleselor bănăţence; purpuriul-mantiei Fecioarei Maria brodată din Dorul jerfei sacre a tuturor Mucenicilor şi Muceniţelor sau brunul-roşcat al Privighetorii ce concertează pe scena sublimei armonii a Naturii, doldora de tainice încântări; petele cenuşii ale sorţii adunate în elegia şi singurătatea Cucului; pestriţul diafan al Ciocârliei care pogoară cerul pe pământ în liturghia Creaţiei; albul-cenuşiu al Codobaturei-cel mai încântător paj al Primăverii; cenuşiul-roşcat răsfrânt pe negrul-alb al Turturelei-care a împărtăşit suspinul, lacrima şi dorul Vestalelor-Martire de la Mislea sau Miercurea Ciuc; negrul-albăstrui, albul-gălbui şi roşul unduirilor de pe fracul regalei rândunici; albul-albăstrui cu nuanţe de verde şi roşu pe mantia magului Porumbel aducător de pace.

Tot acest apanaj cromatic măiestrit din Voinţa dumnezeescului Prunc a întrupat obiceiurilor precreştine în tradiţia hristic-creştină, ctitorind caracterul unui Neam cu suflet îndumnezeit sub blazonul divin al menirii sale primordiale. Cu Steaua, cu Sorcova, cu Capra, cu Ursul, cu Pluguşorul, cu Buhaiul, cu Cimpoiul, cu măşti şi fără măşti, cu crenguţe de brad sau cu straie frumoase bogat ornamentate ce risipesc rubine, safire, jad şi topaz peste nea, românii ortodocşi străbat cu urări şi veste bună, de la un capăt la altul, de la o casă primitoare la alta omenoasă, în lung şi în lat, datinile şi tradiţiile milenare, aprinzând lumină şi bucurie în fiecare suflet frumos al drept măritorului creştin.

În geometria şi geografia ornamentală a portului naţional regal, Pruncul Sfânt, Dragobetele-Nemuriri surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică a armoniei, a înţelepciunii şi a sublimului pogorât peste divinul serafic carpatin. Portul naţional, regal-popular înnobilat de cântarea-încântare transcende sufletul frumos într-o mireasmă liturgică de permanentă sărbătoare, de permanentă uimire, de permanentă devenire, de permanentă venerare. În Colindul Pruncului Sfânt se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea, jertfa, suferinţa, sfinţenia, dumnezeirea, a tot ce este în ceruri şi în Grădina sacră a Crăiesei Sale Maicii. Colindul Pruncului Sfânt se cerne dalb în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia purităţii sale jertfelnice, în Dorul iubirii divine de dragul frumuseţilor creatoare, procreatoare, încântătoare, înnoitoare, adoratoare, revelatoare. În Colindul Pruncului Sfânt vibrează Frumosul din noi şi Frumuseţea din EL, împătăşindu-ne cu Dumnezeu, cu Neamul, cu noi înşine, cu Cosmosul.

Miracolul dacoromân prevesteşte primăvara vieţii noastre arătând hiperboreal puterea frumuseţii destinului românismului împlinit. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă, care te cântă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile diafane ale Naţiunii noastre pelasgo-ancestrale. Însuşirile Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în costumul naţional popular, plin de ceru’ înstelat şi pământu’ înverzit, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea ei celestă şi cu jocul atât de vrăjit al sublimului fior ce pulsează ca o vibraţie harico-lirică. Dacoromânul în portul său milenar răsună ca un sunet angelic în marea-muzică a lumii serafice, provocând o constelaţie cosmică, întrupând o revelaţie a comuniunii întru frumos, promovând o Simfonie a tuturor armoniilor siderale, pogorând o sacrosantă Liturghie a Învierii dumnezeeşti şi româneşti. Ce năzuinţă şi făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere, de împlinire şi de iubire a Frumosului dumnezeiesc al Milosârdei Fecioare Maria!

Încântarea cântării populare e fiorul întâlnirii cu focul ceresc, a romanţei tinereţii cu surâsul serafic, a legănării mamei cu zâmbetul heruvimic, a rapsodiei harului cu duioşia tatălui, a mângâierii lui Dumnezeu cu îmbrăţişarea Fecioarei, a sărutului frumuseţii cu admirabilul joc al trăirii unde matricea omenirii, izvorul dorului şi dragostea diafană se prind în hora sublimă. Tezaurul folcloric daco-român aşterne peste lumea urzită din voinţa şi splendoarea plămadei divine o adiere de miracol a cântării, o corolă de lumini diafane de pe cereştile altiţe, o zare înmiresmată de sublimul carpatin şi o Liturghie hristică ce transcende Catapeteasma bolţii infinitului cosmic. Tradiţia noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea mirabilului, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirilor dumnezeeşti!

Dacă Numele Pruncului Sfânt este sinonimul Dragostei, al Fecioarei Maria, aură a Frumuseţii absolute, al dacoromânului oglindeşte Prietenia ca o adăugire a splendorii sufletului său hristic-frumos! Vocaţia Dacoromânului este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa cântarea celui Drag! Doina Dacoromânului, ca o harpă a paradisului valah transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui Care ne-a zidit în slava splendorilor Sale dumnezeeşti!

Încântarea Dacoromânului este o Cântare a Cântărilor Dorului aprins şi cuprins în frumuseţea celui drag! Tezaurul inimii pelasgo-daco-românului înverzeşte, înfloreşte şi rodeşte sufletul melodic al Universului ce se întrupează, respiră şi se inspiră din el! Cuvântul, cântecul, suspinul, portul, muzica, lacrima, urătura, chiotul, jocul, fiorul, dorul, îmbrăţişarea s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al horii şi a întregului etos al naturii folclorice! Hora este un cuvânt pelasg, primordial ce atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco-Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc, regal, chiriarhal transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în eleganţă, în gingăşie, în demnitate, în măreţie, în permanenţa princiară valahă.

Noi, Dacoromânii am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral, la arta conversaţiei melodice desăvârşite, la comuniunea întru frumos, la cuminecarea întru sublim! Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică ce înnobilează veşnic vocaţia şi misiunea creştină a dacoromânului! Însuşirea cuvântului „mundus” înseamnă începutul eleganţei, purităţii şi dragostea lumii pelasgo-thrace, ce se revarsă peste universul dac înfiorându-l! De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime ce susură în cei dragi ca un Colind serafic ce ninge peste sufletul frumos! Tradiţia-curajul risipit în culoare şi cântare ca raţiunea de a fi a Românului! Tradiţia ne leagă prin Cuvânt de Lumină, prin Lumină de Adevăr, prin Adevăr de Libertate, prin Libertate de Iubire, prin Dragoste de Frumos, de Român! Tradiţia este ca o Pâinea caldă şi rumenită ce se frânge tuturor Fiilor ei şi ca Vinul dăruit din Via lui Dumnezeu cu bună savoare după meritul fiecăruia!

Colindul sfânt s-a născut sub apoteoza Cuvântului divin, din ciorchinele de dor al mustului cuvintelor părinteşti, nimbate de duhul înţelepciunii străbune, împletit în corola harică a cununei spicelor de grâu culese ca o expresie vie a mărturisirii Adevărului sau ca jertfa Viţei de vie brodată pe sfântul Potir al cuminecării mistice întru Dumnezeu, Neam, Patrie, Biserică şi Familie.

Sărbători fericite ninse cu emoţii de har şi Colinde cereşti binecuvântate, tuturor Prietenilor mei de pe pământ şi din cer!

23 Decembrie 2018
† Sf. Muceniţă Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon; Sf. Iosif tutorele lui Iisus; Proorocul David şi Iacov, ruda Domnului.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://www.art-emis.ro/religie/5205-albe-serafice-sarbatori-ninse-din-dar-si-colind-ceresc.html