Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, critică literară, literatura romana, literatura spaniolă

Revista bilingvă română-spaniolă „Passion 4 life”


Biblioteca Centrală este în toiul proiectului „Provocarea verii”. Vara nu știe de vârstă și observăm cum suntem prinși în hora timpului. Recent am primit un colet din Madrid, Spania – o revistă și două cărți (Vă rog să ne urmăriți pe pagina de Facebook rubrica Cartea care ne-a pășit pragul).

Revista „Passion 4 life” este una bilingvă, apare în limbile română și spaniolă. Este un produs de calitate iberică, apărut dintr-o colaborare frumoasă explicată chiar în prima pagină de directorul publicației Costinel LUNGU: „Un punct comun, care ne caracterizează, fără echivoc, este abilitatea de a împărtăși cu ceilalți ceea ce ne oferă fericiri. Folclorul și credința, poezia, pictura, sportul și sănătatea sunt câteva din componentele frumoase, participante la viață”. În același context este explicat și titlul revistei: „Viața este pasiune, iar creație, proiecția divină a valorilor interioare ale sufletului”.

Pe copertă ne întâlnește privirea cântăreței de muzică folk Marilena TRIFAN, pe care Sala cu Coloane își amintește de vocea ei memorabilă.

Enumerăm compartimentele revistei (menționând redactorii: dr. conf. Victoria Fonari, Marina Dirul): Editorial; Artiști, spirit și creație; Artă; Sănătate și sport; Poezie; Credința din noi; Mass-Media; Activități culturale; Travel; O poveste…; Bucătăria, gust și percepție. Și ceea ce considerăm că ar interesa și Direcția Cultură, și pe toți cititorii bibliotecii noastre constituie genericul ArtChișinău. În această secție, cu titlul Sărut orizontul, este prezentată creația poetică a scriitoarei Victoria FONARI, fiind incluse 9 poezii (după formatul acestei reviste versurile sunt traduse în limba spaniolă). Urmează portretul de creație a artistului plastic Aurel GUȚU, un invitat ales care și-a selectat lucrările pentru a orna Sala cu Coloane cu picturile sale.

Vă invit să răsfoiți revista și în format online, accesând linkul aici.

Nadejda Mășcăuțanu, Șef filială Biblioteca Centrală

Publicat în critică literară, LISTE BIBLIOGRAFICE, literatura romana

Critica operei scriitorului Mircea Eliade: listă bibliografică virtuală


Recomandăm atenției dvs o listă bibliografică virtuală ce face referință la opera scriitorului Mircea Eliade. Cărțile pot fi consultate în sala de lectură a bibliotecii noastre.

Mircea Eliade s-a născut la 28 februarie/13 martie 1907, București, Regatul României. – d. 22 aprilie 1986, Chicago, Comitatul Cook, SUA a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990) (wikipedia.org).

Listă bibliografică virtuală

„Dosarul” Mircea Eliade: în vol.

Vol. II : 1928-1944. Cu cărţile pe masă / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 1999. – 269 p.

Vol. IV : 1929-1936. Jos farsa! / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2000. – 240 p.

Vol. VI : 1944-1967. Niet! Partea întîi / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2002. – 281 p.

Vol. VII : 1944-1967. Niet! Partea a doua / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2003. – 214 p.

Vol. VIII : 1967-1970. Reabilitare provizorie / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2003. – 262 p.

Vol. IX : 1972-1977. „Infamie mortală” / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2004. – 193 p.

Vol. X : 1978-1979. Inspiraţie şi erudiţie / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2005. – 318 p.

Vol. XI : 1980. Inefabila vocabulă de har / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2006. – 300 p.

Vol. XII : 1981. „Sărbătoarea povestirii” / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2006. – 286 p.

Vol. XIII : 1982. Conspiraţia tăcerii / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2007. – 367 p.

Vol. XIV : 1983. Cei şapte paşi ai lui Buddha / cuvînt înainte şi culegere de texte: Mircea Handoca. – Bucureşti : Curtea Veche, 2008. – 239 p.

Bălu, Ion. Mircea Eliade. Sinteze şi comentarii literare pentru şi liceu, bacalaureat şi admitere în învăţămîntul universitar. – Bucureşti : Mihai Dascăl Editor, s. a. – 63 p.

Cu Eliade – spre lumina din noi. – Chişinău : S. n., 2004. – 80 p.

Eliade, Mircea. Comentarii literare şi Texte alese / M. Eliade, V. Voiculescu. – Bucureşti : Casa de Editură Viaţa Românească, 1993. – 256 p.

Eliade, Mircea. Despre Eminescu şi Hasdeu / M. Eliade; ediţie îngrijită şi prefaţă: Mircea Handoca. – Iaşi : Junimea, 1987. – 112 p.

Eliadiana / ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă. – Iaşi : Polirom, 1997. – 179 p.

Întîlniri cu Mircea Eliade / cuvînt înainte: Mihaela Gligor, prefaţă: Mac Linscott Ricketts, postfaţă: Sorin Alexandrescu. – Bucureşti : Humanitas, 2007. – 262 p.

Lazurca, Marius. Zeul absent. Literatură şi iniţiere de Mircea Eliade: eseu / M. Lazurcă. – Chişinău : Cartier, 2015. – 180 p.

Miculescu, Iolanda. Misterul feminin şi magia iubirii în opera lui Mircea Eliade / I. Miculescu. – Bucureşti : Ed. Arvin, 2008. – 163 p.

Mircea Eliade – „garanţie a ordinii lumii”. – Chişinău : S. n., 2013. – 55 p.

Mircea Eliade comentat de Mircea Handoca. – Bucureşti : Editura Recif, 1993. – 142 p.

Simion, Eugen. Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei / Eugen Simion. – Ed. a 2-a revăzută şi adăugită. – Bucureşti : Univers enciclopedic, 2005. – 459 p.

Simion, Eugen. Mircea Eliade, spirit al amplitudinii / Eugen Simion. –  Bucureşti : Ed. Demiurg, s. a. – 271 p.

Ţuţea, Petre. Mircea Eliade / P. Ţuţea. – Cluj-Napoca : Eikon, 2007. – 162 p.

Ungureanu, Cornel. Mircea Eliade şi literatura exilului / C. Ungureanu. – Bucureşti : Ed. Viitorul românesc, 1995. – 182 p.

Publicat în critică literară

Lena Chilari: „scriu ca să nu mor”


Maria PILCHIN

Volumul de poeme „o cană de noviciok la bătrânețe” (Tracus Arte, București, 2020) de Lena Chilari este o carte în care transpare în primul rând o identitate familială, apoi una națională și alta general umană. Spațiul basarabean nu este unul favorabil, la fel cum traumatizantă este noțiunea de acasă, acolo unde crești alături de mama și tata a căror coexistență nu este posibilă, „suntem aduși pe lume din egoism”.

Personajul poematic, o tânără femeie, constată cu regret: „sunt o dezamăgire”, „rămân un absolut nimeni”. Sechelele vin din copilărie, timpul în care „am cerut iubire de la mama/ iar ea mi-a întors spatele și-am plâns”, mama „a plecat când aveam 7/ ani”. Cei șapte ani de acasă sunt cu mama, restul fără ea. Relația dintre cele două femei este una preluată parcă din scenariul unui film în care afli povestea unui părinte nevrotic – „o mamă ce te lovește apoi plânge/ și te lovește din nou”. Istoria acestui abandon matern o urmărește întreaga viață, afectându-i destinul feminin care se tot întreabă „ce femeie sunt eu”. Supraviețuirea e posibilă prin tata, „tata împletindu-mi/ stângaci cosița rușinoasă despletită și luată/ în bătaie de joc fiindcă e făcută de/ mână de bărbat”.

Descoperim o capacitate analitică a eului care nu se limitează la propriile suferințe, ci știe să depășească resentimentul, pentru a empatiza, a înțelege pe Celălalt, în acest caz, adultul a cărui nefericire se trage și ea din trecut, „pe tata pot doar să-l iubesc/ pe când el nu a fost iubit de părinții săi”, „mamele loveless plâng/ pentru că nu au fost iubite/ de mama lor”. Separarea „de mama și bunica” lasă urme. De aici probabil incapacitatea de a crea un cuplu, „nu înțelegem iubirea”. Tatăl o înlocuiește pe mama, „burta mare a tatei…/ pernă de aterizare”, el e mama, „tata m-a adus pe lume”. Textele sunt scrise într-un cămin studențesc, cu gândul la lipsa unui cămin familial fericit.

            Volumul este și o modalitate de a înțelege tot ce suntem ca indivizi care populează o geografie, „acea bucată ruptă de strugure”, ca moștenitori ai unor predecesori, „opinca destrămată și talpa bătătorită a strămoșilor mei”. Registrul social este și el un fundal al acestei drame vechi, dar mereu actuale – părinți și copii. Familia ruptă în două locuiește într-o lume scindată și ea, într-o „societate bolnavă”, de unde concluzia – „nu ne-am născut în țările potrivite”. Mai ales că țara este un loc ciudat unde se vorbește „limba româno-rusească”. E plaiul omului amestecat. Doar că și în altă parte nu e Paradisul: „vremurile au ajuns/ de somnambulism acut, consumerism glovo/ viitor incert adus la pachet, sărăcie, defrișări,/ guvern corupt, țară a nimănui, climate change/ poluare intensă, foamete și violență./ până vă treziți, lumea se sfârșește de viruși mutanți”, o dimensiune a traiului de după Cernobâl, cu estetica sa medicală recentă.

Vocea lirică e a unei Medeea care ar putea „otrăvi imediat” pe cel care o rănește. „Veninul” vieții este peste tot, el este „temnița”. Există, în acest sens, o obsesie poetică pentru „cana mea favorită”. E „datoria mea de fiică…/ să-ți aduc o cană/ cu apă”. Este și ironia la adresa unui imaginar colectiv în care copiii își îngrijesc părinții bătrâni, „turnăm plozi/ să-ți aducă o cană de noviciok la bătrânețe”. Scrisul este însă o formă de Catharsis, „poezia mea nu e cuvânt frumos și rimă/ poezia mea e trăire apoi durere/ apoi cerneală apoi tastatură/ apoi agonie apoi plăcere/ și în sfârșit vindecare”. Depășirea e posibilă prin creație, „scriu ca să nu mor”. La pagina 59 ai inițial impresia unei erori tipografice, nu e scris nimic acolo, apoi realizezi faptul că ar trebui să fie ceva, un po(e)melnic (a, b, c, d etc.) al cititorului care astfel devine coautor, care astfel învață și el să depășească momentele toxice ale vieții.

Avem în persoana Lenei Chilari o poetă din Basarabia școlită la Cluj. O voce lirică inedită, curajoasă, emancipată și totodată plină de durere. Poezia însă nu este bocet, ci un manifest al sinelui care învață mereu devenirea. Expresivitatea imaginilor, stilul elegant, plasticitatea versurilor ne anunță că vorbim despre încă o autoare care va ști să reverse poezia dintre Nistru și Prut în marea poeziei românești, cu specificul și cu ineditul pe care îl avem în sens tematic, lingvistic și identitar. Lena Chilari este o miză certă.

 Articol semnat de Maria Pilchin la rubrica „Poetae novi” în „Revista literară”, nr. 2, 2021, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Publicat în critică literară

Moni Stănilă și poezia ca ars credentiae


Maria PILCHIN

„Ale noastre dintru ale noastre” (Max Blecher, 2020) de Moni Stănilă este un volum de poeme care cu siguranță nu poate fi trecut cu vederea de către critică și de către cititori. Lectura scoate la iveală o viața ca un mall cu mai multe etaje existențiale printre care rătăcește eul. „Sunt singură,/ nefiresc de singură/ într-un oraș dominat de confuzii, plin de domni și de/ doamne,/ de domnișoare păuni/ și domnișori” – e solitudinea detașării de un univers intrat în derivă.

Orașul e și el o insulă. Tema insulară, de altfel, este una dintre preferințele lui Moni Stănilă. Doar că aici, spre deosebire de „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni” (Charmides, 2017), unde ostrovul e o formă a fericirii interioare, reperăm o transformare a acelor stări paradisiace: „Și arterele principale ale/ acestui oraș se desfac,/ se întrepătrund cu degetele mele fericite în timp ce ochii,/ jumătate verzi, jumătate bătrâni, ieșiți din orbite, se rotesc/ ca lumina/ unui far pe o insulă ploioasă și rece”. E dimensiunea unei vieți de plastic, de cauciuc, de acid hialuronic și de e-uri alimentare. Esteticul e pervertit de acele „flori uriașe din hârtie creponată”. Un fel de belles matières plastiques în loc de binecunoscutele belles lettres sau beaux-arts: „O lume sănătoasă și verde de plastic […]/ planeta acoperită de plastic își leagănă în brațe/ nou-născuții de plastic”. Cei mici, niște (ne)oameni noi, populează spații reci, „din parcuri metalice se aud cântece de copii”. Totul este contrafăcut: „La piață vin șmecheri în cămăși de țărani. Umflă baloane/ sub formă de roșie, conopidă, măr dulce, măr verde./ Desenează/ pe cartoane carne de pui, de găină”. E „societatea unificată de ură”, o ură consumeristă. E Apocalipsa sintetică a unei democrații de plastic și ea.

Pe fundalul acestei comunități artificiale, individul se întreabă: „Ce e de fapt criza vârstei de mijloc?/ Frica de moarte sau spaima de a deveni urât?” Din sfera materială și socială a obiectelor și sentimentelor falsificate, el își ridică ochii spre cer, dintre gunoiști el privește spre Creator. Poezia cotidianului caută pe Dumnezeu. E o certă schimbare de paradigmă.

În partea a doua a cărții, atmosfersa de sfârșit de veac este  înlocuită de o rugăciune, de fapt, un imn Creatorului: „Iubirea Ta e gravitația”. E rugăciunea-dialog, e rugăciunea-monolog despre „ale noastre” de care nu ne putem rupe, „atâta mie și mine și eu și meu că – hai să fim/ sinceri – unde/ să mai încapă și-un Dumnezeu?” Este închiderea și defazarea, „și când spun Doamne, Tu ești, și când spui Moni, eu umblu aiurea prin gândurile mele”. E egoismul nostru cel de toate zilele: „ale noastre dintru ale noastre,/ nouă ne-am adus de toate și doar pentru noi”. E iubirea de aproapele mai mereu prost înțeleasă, „Ține minte, Moni, spuneai fără să mă cerți, că omul e/ oamenii, nu ești numai tu”. E fariseismul nostru de neclintit, „Te-am dezamăgit când am crezut că sunt mai bună decât alții”.

Credința este unica soluție dintotdeauna, dar noi am denaturat-o, „Ne împărtășim de Paști și de Crăciun de/ parcă raiul e o destinație turistică pentru/ bătrâni sănătoși care au făcut investiții bune/ în pensia privată”. Omul nu îi înțelege rosturile, „bolnavii ar trebui să ceară de fapt mântuire, nu vindecare”. Ne copleșește rutina ritualului, stăm la tomberonul vieții și nu vedem frumusețea divină. Totul este smart și tehnologizat: „sunt difuzoare și pe Muntele Măslinilor”.

Adresările psalmodice amintesc de filmele lui Terrence Malick (The Tree of Life). În contrast cu orașul de plastic, apare un spațiu minunat „Marea e întinsă ca o oglindă, deasupra o ciupesc pescărușii,/ dedesubt alunecă pești și balauri nemaiîntâlniți, eu plutesc/ ca o focă”. Se produce ieșirea dintr-„ale noastre”. Dumnezeirea ne schimbă, ne deschide, „cu Tine orice străinătate devine casă”, „pace între mine și celălalt”. Dispare resentimentul. Se retrag frica, groaza și dezgustul. Intervine purificarea, un Catharsis al credinței.

Moni Stănilă este o poetă a cărei voce distinsă s-a impus de mult timp. Temele, limbajul și stilul cărților ei de ne conving de faptul că realismul mizerabilist, biografismul și hiperautenticitatea generației din care face parte nu denotă nicidecum în cazul acestei autoare o limitare categorică la reproducerea uneori aproape mecanică a unui trai printre lucruri și oameni. Nevoia de numen și de spirit nu poate și nu trebuie să dispară. Gestația spirituală diluează intimitatea obișnuită a vieții și rostirea oricum caută divinul, devenind astfel o artă a credinței.

Articol semnat de Maria Pilchin la rubrica „Poetae novi” în „Revista literară”, nr. 1, 2021, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Publicat în critică literară

Hose Pablo, hype-ul și e-poezia


Maria PILCHIN

Hose Pablo, pseudonimul lui Victor Neaga, este un poet ale cărui cărți trezesc un interes aparte. Avem în creația lui o simptomatică flexiune de paradigmă care nu poate să nu ne rețină atenția. Începând cu primul său volum, scos în samizdat la o tipografie și întitulat „Căpșune în inima mea: volum funerar pt Generația 2000” (Bons Oficces, 2007), Hose Pablo anunța o detașare demonstrativă de generația care debutase la trecerea dintre secole și milenii. Ruptura de Generația 2000 este una de manifest mai degrabă, decât o separare departajată factologic. De altfel, nici nu considerăm că generațiile se schimbă la un deceniu. Zece ani sunt prea puțini pentru a încăpea în ei turațiile unei generații. Însă această despărțire declarată conturează căutările și reconfigurările unui spirit literar de după 2000. Istoria literaturii aduce multiple probe în acest sens, să invocăm pe realiștii care se desprindeau de romantici, ducând, totodată, elemente ale romantismului spre simboliștii, post-  și neoromanticii care veneau mai târziu. În literatură nimic nu se pierde, totul se transformă.

Prin cele trei volume ale sale, Hose Pablo, face o figură aparte în galeria de poeți români, în mod special ai celor basarabeni. Trebuie să punctăm faptul că este o poezie experimentală în toate sensurile: concept, imagini, limbaj, stil, dar și format de publicare inițială, e o poezie în www, cum au numit-o unii cercetători (forumuri, bloguri etc.). Valul digital venea dinspre Occidentul anilor ’60, dar nu ne preocupă în acest context cronologia, așa cum literatura română mereu a cam tot întârziat (a se compara cu succesiunea unor fenomene leiterar-artistice occidentale care au infuzat literatura noastră). Scrisul lui Hose Pablo contează prin mutațiile pe care le aduce și prin pozițiile de program artistic pe care le impune. Figura de artist revoltat, care vine în susul tradiției, îl consacră în măsura în care îl lipsește de o vizibilitate critică și editorială (mai ales în cazul primei cărți). Estetica digitală a lumii din 2020, readuce însă în actualitate această formă de scriitură, care chiar și în format tipărit tot digitală rămâne prin conceperea sa inițială. Și chiar dacă acest tip de poezie ar aduce noul doar prin forma sa, oricum ar conta. Trebuie însă să subliniem că noutatea acestui tip de literatură ține și de felul în care ea se rapotrează la realitate și o transfigurează în lumi plastice. Schimbarea e de fond mai degrabă, ține de o percepție și de o proiecție virtuală a lumii, poetul e un gamer, poezia un quest virtual.

Trei sunt direcțiile pe care Hose Pablo își construiește scriitura: dragostea, lumea și scrisul.

Mileniul lipsit de dragoste

Tema erotică este mai degrabă o metatemă într-un timp apostaziat capabil doar de „dragostea călduță”, așa cum e un „mileniu/ lipsit de DRAGOSTE”. Raportarea la iubită este făcută prin imensitatea de idei și ideologii ale umanității, este balastul trecutului care încețoșează vederea: „dacă faptul că aș fi comunist/ m-ar apropia de tine/ eu aș fi slăvit pe stalin și pe voronin/ aș fi scris zeci de ode comunismului”. Iubirea pare să țină locul divinității pe Pământul dezaxat, „acum au plecat hulubii și comunismul […]/ după plecarea ta nu știu dacă există Dumnezeu”. De sus, dinspre bolțile cerului, dinspre idealurile divine, privirea însoțită de limbaj coboară în jos, „nu vrei să-ți f*ți dar în niciun caz/ nu vrei să-ți f*ți dragostea” (asteriscul ne aparține).

Limbajul injurios e însoțit și de gesturi violente, „ridic mâna dreaptă destul de nesigur/ oricum/ așa e atunci când visul îți urmezi/ mi-o împlânt în piept/ scot de acolo inima o arunc”. E agresiunea ca imanență a gestului erotic. Inima devine o parte a corpului mediatizat, „la știri vorbesc despre o inimă de om”, „inimi oranj”. Titlul „Căpșune în inima mea…” este o metaforă-monstru și el configurează o hipertrofiere figurată și figurativă a acestui organ metonimic de multe ori cu esența umană. Iubirea e aproape o absență și o dorință mereu defulată, „dorul e o curvă beată”.

Ții în mână universul

Microuniversul este un spațiu dintre lumi, lumea marilor tradiții și lumea apărută de curând, incertă, prost configurată. O așteptare a vulcanului cel nou gata să erupă. Vorbim despre o zonă, Human Zone (autorul e co-fondator al mișcării literare Human Zone), spațiul tranzitiv al expectației. Întâlnirea dinspre măreția tradiției și a progresului produce deșeuri, „pișat și gunoi prin colțuri/ într-o zi o să facem curat/ împreună”. Și această dimensiune a decăderii scoate la lumină o poezie scatologică demnă de imaginarul filmelor lui Pier Paolo Pasolini și de penița Marchizului de Sade sau Salvador Dali. Or, nu limbajul e nou, ci obiectul căruia îi este adresată expresia invectivă, semnificatul.

Raportarea la lucrurile înconjurătoare pare să fie și ea făcută metapoetic, „ții în mână universul/ mă întrebi ce facem cu el”. Surprinde contrastul dintre peisajele aproape idilice și lumea obiectuală populată de om: „Razele cădeau frumos și portocaliu peste casele/ Care încă nu își reveniseră din orgie/ Din beție sau curvie sau/ Pur și simplu dintr-un somn inocent…” Mizeria propulsează spiritul înspre cele înalte: „dacă toate tristețile ar forma împreună o bombă/ și dacă toate poticnirile mele s-ar încadra în vreo limită/ eu probabil mi-aș unge o pâine cu unt/ și aș dispărea înecându-mă într-o vâscozitate/ ruginie ca toamna și tăcută ca Dumnezeu”. E divinitatea cea mare prezentă în universul neînsemnat, „Dumnezeu ocolind băltoacele”. De unde și litota – „Isus e o jucărie la mine în mâini”. Apoi intervine psalmodierea, „amărăciunea amintirilor trece în miere/ luptă-Te pentru mine Doamne”. E aproape exotic să descoperi acest registru de psalm la Hose Pablo, un poet pasional și furios precum era anticul Catul. E registrul oximoronic al textelor lui și aceasta place.

Topografia e a unui teritoriu delăsat, „străzile pustii și fierbinți ale chișinăului/ îngerii nici ei nu mai funcționează în regim ok”. Oamenii nu mai sunt după chipul și asemănarea Creatorului, nici anotimpurile nu mai sunt ce au fost. Iar „primăvară călduță”, „o terapie utilă și călduță” amintesc de acel biblic calificativ din „Apocalispa lui Ioan” – „ești căldicel, nici fierbinte, nici rece”. De altfel, primăvara aproape sinonimă iubirii tinerești, suportă o metamorfoză. Dacă în „Căpșune…” „stătea cea mai frumoasă zi de primăvară”, treptat anotimul înfloririi se întunecă, „peste oraș venise groaznic și crepy/ norii cenușii primăvăratici să ne spele/ să ne spună că atunci când iubești/ ți-e frică așa prostește”. O preshimbare similară suferă și referințele la prietenie. În poemele de început, prietenia este aproape un ideal, „am văzut a doua zi/ că prietenul meu nu este lângă mine”, o intonație care pare a fi preluată din „Epopeea lui Ghilgameș”. În celelalte două volume intervine îndoiala și apoi dezamăgirea – „prietenul meu găsește niște bani pentru vin/ sau doar mi se pare că e prietenul meu”, e „prietenia ca o butaforie”. Visele tânărului se tocesc, „primăvara ca un program defect”, „low battery – primăvara & prietenia”. Unicul lucru care pare să funcționeze drept axă în această degringoladă este cadrul familial, „MaMa mea și tatăl meu/ care sunt mai adevărați și mai înțelepți/ decât orice religie”. E sfârșitul profețit – „după geam omenirea își trăia apocalipsa promisă”, o hipertrofie a esențelor.

Poetul Hype

El e un marginal, „îmi pare rău că nu am reușit să devin un scriitor pe măsură”. Canonul de care este tentat este mai degrabă cel virtual și nu istoriile marilor critici: „eu sunt nicăieri pe google”. Absența de pe Internet induce „frica și obsesiile”, vodca, drogurile sunt prezente și ele, apar șovăielile și întrebările retorice, „nu e nevoie să apuc literatura de gât”, „unde este faima mea? De ce nu vine? M-o fi confundat cu altcineva și durează până mă găsește?” Dacă primăvara era un anotimp al iubirii așteptate, se adeverește că „dragostea a venit iarna. a venit cu tot cu frigurile/ ei, iar faima stă dracului departe de mine. Să fie asta oare din cauza faptului că n-am încă nicio/ bursă de scriitor sau că n-am plecat să țin lecturi/ în america și că fac doar 3000 de lei moldovemești/ pe lună?” Deja în primele texte publicate, se declara un „hyper de poezie ro”, apoi venea „Google translate: Ștefan Vodă” cu precizarea – „volum tranzitiv”. Tranziția, de altfel, e în esența ideilor, „peste oraș venise norii groaznici și creepy/ tu ai comentat pe bloooog”, e poezia blogosferică, un perpetuum mobile, care poate fi redactată și rescrisă oricând. După ce trece printr-un atelier de poezie pe un forum, poate fi chiar ștearsă sau retrasă.

Identificăm și viața ca un forum de jocuri digitale, „forumul e o căsuță din povești”, chiar „fericirea se aseamănă cu un aparat de joc”. Totul este cyber, „diminețile mele încă n-au apăsat DELETE”. Se produce separarea de structurile vechi ale culturii, „eu niciodată nu am să scot volum/ la cartea rom/ sunt un ratat & un nemulțumit”. Totodată, există conștiința faptului că e poet, „eu nu știu ce ziceți voi/ dar eu cred că asta e poezie”. Intervine ironia la adresa unor ritualuri ale comunicării protocolare, instituționalizate: „bună ziua stimată instituție/ […] sunt nedebutat/ mă gândeam că ai să te întrebi/ de ce îți scriu/ căci toți mucoșii care se cred poeți/ îți trimit zeci de scrisori/ dar să știi că eu sunt ok/ și mă simt destul de motivat să-ți scriu/ am vreo opt pagini pe google”. Forumul este paradisul literaturii celei noi, „posibil locul tuturor acestor cuvinte/ nu e aici ci pe vreun forum”. Primul print este dedicat editurilor care au refuzat publicarea manuscrisului. Scriitorul nu e angajat la catedră, la revistă, la uniunea scriitorilor, ci e un „copywriter”, omul nou, al lumii care stă să se înoiască. Omul recent se simte expulzat, „începând cu septembrie când nu m-au/ luat la regie terminând cu refuzul/ unei edituri și unei redacții din c’șinău/ ce sunt toate astea? planeta mă nimicește”.

Subversiunea e a unui eu care vorbește o limbă marginală și ea, e revolta împotriva limbii standard: „parkă”, „mișk”, „ku kelea”, „cărutza”, „kreierul”. O poezie literală, în registrul limbajului folosit pe un forum de tineri. Hose Pablo, pseudonimul, ne trimite la un oarecare personaj de telenovelă, un Jose Pablo, erou al vreunei istorii amoroase aduse de prin America Latină în spațiul nostru postsovietic. Transcrierea numelui în felul cum acesta se aude este și aceasta manifestă. Limba este și ea hype.

Titlul ultimului volum, „Hype” induce mult echivoc și aceasta este o calitate a cărții. Dragostea care provoacă suferința se retrage pentru a face loc noului concept-stare, „mi-a intrat acest titlu în inimă”. Remarcăm faptul că vocabula „hype” conține inițialele autorului H. P. Polisemia e la îndemâna autorului, dar și a cititorului.  Și primul sens, prezent în vocabularul unui „copywriter” este cel de publicitate agasantă, isterică, dar și de dezamăgire pe care o induce ulterior produsul cumpărat. E și sugestia unor cuvinte strigate în maniera concertelor lui DJ Hyper. În slang, „hype” se referă și la dependența de droguri, care nu lipsesc la Hose Pablo, e și sinonim pentru cool. Luăm în calcul și sensul expresiei „hyped up” – a se excita sau a se irita, a fi incapabil de a rămâne și a fi calm, a se stimula înainte de jocul virtual. „Hyper” desemneaă și criptomoneda folosită în jocurile de calculator. Întrezărim însă un registru de hype(rbolizare) a unor lucruri și stări, de hype(rtextualizare) a unor imagini, dar și ideea unui hypercard (text vizual care poate să conțină și sunet). Iată un manifest al conceptului: „Așadar hype-ul militează în primul rând pentru autenticitate. Un text fake, construit la atelierul de creative writing, despre lucrurile care te înconjoară, nu va fi hype niciodată… Hype-ul nu poate fi trucat… Pe urmă hype-ul n-are finalitate și scop în sine. Fiind practic imposibil de definit, el nu are o utilitate concretă și nu cred că poate fi teoretizat. El a existat mereu și va exista atâta timp cât vom scrie, vom picta, vom cânta și vom comunica”. Or, dacă teoretizarea nu este posibilă, recomandăm a se lua în calcul toate acele demersuri semantice enumerate mai sus. Dacă „Google translate: Ștefan Vodă” era aunțat drept „tranzitiv”, „acest titlu/ care nicidecum nu-i provizoriu” elimină tranzitivitatea căutărilor prin pixelii săi poematici. Hype-ul e însăși poezia, e spiritul creator autentic cu atributele sale extravagante. Hose Pablo e un poet hype și acesta este conceptul care îl confirmă.  

***

„Căpșune în inima mea: volum funerar pt Generația 2000”, Bons Oficces, Chișinău, 2007.

„Google translate: Ștefan Vodă”, Tracus Arte, București, 2012.

„Hype”, Paralela 45, Pitești, 2019.

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, ianuarie-februarie, 2021, ISSN 0132-6635.