Publicat în critica literara, cultura

Pinocchio și răzvrătirile copilăriei


Încă din iulie 1881, când vedea lumina tiparului primul episod din asenturile năstruşnicei marionete Pinocchio, într-o publicaţie pentru copii (Giornale per i bambini), povestea a devenit una dintre cele mai cunoscute descrieri ale parcursului întortocheat şi dificil de la copilărie la adolescentă. Autorul, Carlo Lorenzini pe numele său real – numele Collodi, cum a rămas in istoria literaturii, a fost adoptat mai târziu, reprezentând, în fond, numele unui sătuc situat între Lucea şi Pistoia, locul de baştină al mamei, Angeia Orzali. se remarcase până atunci mai mult ca jurnalist si critic literar şi muzical. Iniţial. Collodi şi-a publicat scurtele episoade din Giornale per i bambini sub denumirea de Aventurile unei marionete, însă, odată cu decizia de a le da o formă compactă, într-un volum de sine stătător, a ales varianta combinată: Aventurile lui Pinocchio.

Cartea a apărut în februarie 1883, la Editura Felice Paggi din Florența, beneficiind de o ilustrație de excepție pentru acele timpuri, realizată de Enrico Mazzanti.

„Poate cea mai des tradusă lucrare din limba italiană si, după Biblie, cea mai frecvent citită” (aprecia Francelia Butler, o cunoscută autoare de literatură de copii), cu cele peste 300 de variante în limbi de pe întreaga suprafaţă a globului, Aventurile lui Pinocchio i-a atras, după cum era si firesc, ca orice poveste de succes, şi pe realizatorii de film.

Prima adaptare cinematografică datează din decembrie 1911, în plină epocă a filmului mut. A fost lansat în perioada Crăciunului în mai multe ţări – Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Spania şi Marea Britanie –, dar nu şi în Italia, locul de baştină al lui Pinocchio. S-a numărat printre cele dintâi realizări ale regizorului italian Giulio Antamoro (1877-1945), care s-a folosit de un cunoscut actor adult comicul Ferdinand Guillaume, pe numele de scenă Polidor (1887-1977) pentru a-i da viaţă lui Pinocchio.

În pelicula de aproape o oră, purtând o caraghioasă costumaţie, dublată de un complicat şi probabil greu de suportat machiaj (gândit însă pentru a-i scoate în evidenţă nasul de mincinos!), personajul lui Polidor se zbate să scape teafăr din cele mai ciudate aventuri. Povestea urmăreşte, în mare, tirul întreţesut cu trei decenii în urmă de Carlo Collodi, dar îi mai adaugă şi câteva episoade mai… colorate şi în ton cu moda vremurilor, precum întâlnirea lui Pinocchio cu un trib de indieni piei-roşii, care îi va şi ajuta, pe el şi pe Geppetto, să se salveze din burta giganticei balene.

Pelicula, grav avariată de trecerea vremii, a cunoscut un proces de recuperare şi reconfigurare, astfel că, în octombrie 2018, spectatorii prezenţi la Festivalul de scurt-metraje de la Badalona (Spania) au putut urmări integral filmul produs la început de secol (e adevărat, cu unele modificări/adaptări la prezent, precum o coloană sonoră de muzică electronică!).

Industrie mereu în schimbare, mereu deschisă la inovaţii şi în căutare de succes, cinematografia a cunoscut rapid o dezvoltare spectaculoasă. Topurile se schimbau peste noapte, producţiile spectaculoase venind una după alta. După cum sublinia unul dintre cei mai reputaţi critici de film nord-americani, Roger Ebert, „când în 1937 regizorul rus Serghei Eisenstein a văzut pentru prima oară producţia Disney Albă ca zăpada şi cei şapte pitici nu a avut nicio urmă de îndoială să o numească cel mai mare film realizat vreodată”. Au trecut numai trei ani şi, în 1940, când studiourile americane au scos pe piaţă cel de-al doilea şi, respectiv, al treilea film animat, Fantasia şi Pinocchio, cele două au devenit adevărate repere în domeniu.

În realizarea adaptării cărţii lui Carlo Collodi, pe lângă provocările tehnice, Walt Disney avea să se confrunte şi cu alte câteva aspecte neaşteptate.

Pornise hotărât să urmeze îndeaproape firul poveştii scriitorului italian, considerând, şi pe bună dreptate, că succesul înregistrat de acesta va asigura şi producţiei sale un renume pe măsură. în scurtă vreme însă, Ia o lectură mai atentă a operei, avea să realizeze că personajul Pinocchio nu era nici pe departe unul ce putea fi uşor îndrăgit atât de copii, cât şi de adulţi. Băietanul creat de Collodi aducea mai degrabă cu un drăcuşor, un „copil afurisit”, o „haimana”. Proiectul ajunsese, se pare, într-un punct mort. Disney a oprit producţia pentru a-şi lua o pauză de gândire. Se impunea o schimbare radicală, dar unde şi în ce direcţie sau direcţii?!

Prima modificare e-senţială a fost adusă de renunţarea la aspectul clasic al eroului de păpuşă din lemn, cum fusese creat de pana lui Mazzanti cu decenii bune în urmă. Adio linii alungite şi dure ale bărbiei, bine aţi venit obraji rotofei şi rumeni: noul Pinocchio din producţia Disney trebuia să semene mai degrabă cu un băieţel obişnuit decât cu o marionetă. A cerut să se lucreze şi la costumaţie. Iniţial, desenatorii merseseră pe o variantă oarecum asemănătoare cu cea propusă de colegul italian în 1883: o pălărie înaltă, un guler voluminos, pantaloni scurţi şi o haină lungă. Această tipică reprezentare de clovn nu se mai potrivea noului proiect, aşa că a fost adoptat un costum

Cu o educaţie morală strictă şi provenit dintr-un mediu destul de umil, ai căror membri nu prea aveau timp să-l petreacă alături de micuţi, înţelegându-i şi înconjurându-i cu dovezi de iubire, adultul Carlo Collodi ajunsese de-a dreptul să-i repugne orice a-propiere de micile creaturi zburdalnice şi năbădăioase şi, în special, de băieţi. Niciodată căsătorit, niciodată tată, mereu obsedat de dragostea şi atenţia pentru mamă, Collodi şi-a revărsat multe dintre resentimente în aventurile marionetei de lemn pe care a făcut-o să traverseze cele mai dure încercări, inclusiv pe cea supremă moartea.

După luni de muncă asiduă, la 7 februarie 1940, când mare parte a lumii era prinsă în a doua conflagraţie mondială, desenul animat ce purta marca studiourile Disney avea premiera de gală. Din nefericire, primirea iniţială, de acum exact 80 de ani, nu a fost tocmai cea mult sperată. În special în Italia pelicula a fost dur criticată, pentru diferenţele faţă de povestea originală.

Încetul cu încetul însă filmul şi-a câştigat binemeritatul succes, devenind chiar prima producţie de animaţie care a câştigat Premii Oscar. S-a întâmplat la decernările din 1941, când i-a revenit Distincţia pentru cea mai bună coloană sonoră şi pentru cea mai bună melodie originală.

When You Wish Upon a Star (Când îţi pui o dorinţă), muzica Iui Leigh Harline, versurile lui Ned Washington şi în interpretarea lui Cliff Edwards.

Dar producţia din 1940 a însemnat mult mai mult. Pentru criticul de film Leonard Maltin, autor al unora dintre cele mai importante cărţi despre cinematografia mondială, „Pinocchio este cel mai inovator şi substanţial film al lui Disney. Virtuozitatea tehnică n-ar însemna nimic, dacă nu ar duce la un rezultat atât de frumos”. Scenele în care s-a dat atât de multă atenţie şi celor mai mici detalii au fost făcute posibile datorită utilizării unor tehnici inovative. Adevăraţi pionieri în domeniul animaţiei, cei de la studiourile Disney au găsit modalităţi dintre cele mai neaşteptate pentru a contura pe ecran forme care să prindă dimensiuni aproape umane. „Mă întreb – scria expertul în animaţie Ernest Rister – dacă ei chiar au realizat cu adevărat că au descoperit formula perfectă prin care desenul capătă efectiv greutate şi volum?!”

O mare parte a succesului din domeniul tehnic i s-a datorat utilizării filmărilor cu o cameră multiplan. Tehnica fusese testată de Disney cu câţiva ani înainte, la producţia scurt-metrajului The Old Mill (Vechea moară, 1937), dar şi în realizarea peliculei Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, în același an. Aparatura facilita, în fond, surprinderea pe peliculă a mişcărilor într-un mod mult mai a-propiat de realitate, în planuri separate, astfel încât, prin focalizarea camerei la distanţe variate – fie mari, fie mici –, unele elemente din fundal să câştige sau, din contra, să iasă din atenţia spectatorului, creându-i, în acest mod, o experienţă vizuală aparte.

Munca asiduă a echipei ce s-a ocupat de animaţia propriu-zisă a condus la un rezultat pe măsură. Multe scene impresionează şi astăzi: flăcările ce dansează în căminul din atelierul lui Geppetto; perspectiva peştişorului Cleo asupra lui Pinocchio, din interiorul vasului de sticlă, sau prima apariţie a lui Pinocchio însuşi, dansând şi cântând de fericire.

Nu trebuie uitate nici contribuţiile de excepţie ale actorilor care au dat viaţă desenului animat. Din nou, era pentru prima oară când mari staruri ale ecranului îşi foloseau doar vocea: cazul mai sus-pomenitului Cliff Edwards care i-a dat glas vagabondului greie-raş sau al Evelynei Venable, totodată voce şi model pentru Zâna Albastră.

Costurile producţiei, estimate la aproape două milioane şi jumătate de dolari, s-au dovedit, în acea perioadă, greu de acoperit. In primul rând din cauza războiului, astfel că filmul nu a cunoscut în perioada următoare decât doar două traduceri în limbi străine, în spaniolă şi, respectiv, în portugheză. Mai mult, până în 1950, în Germania sau Japonia, nimeni nu l-a putut urmări în cinematografe.

Astăzi, conform cifrelor oferite de unul dintre cele mai cunoscute site-uri internaţionale, http://www.the-numbers.com, câştigurile înregistrate la capitolul vizionării în familie s-ar ridica la aproximativ 85.000.000 de dolari, pelicula fiind considerată printre primele trei pe care orice copil trebuie să o fi urmărit acasă, alături de părinţi.

Richard Wunderlich şi Tho-mas J. Morrissey, într-o interesantă analiză din 2014 (Pinocchio Goes Postmodern: Perils of a Puppet in the United States, Pinocchio într-o lectură postmodernistă: pericolele la care a fost supusă o marionetă în Statele Unite), demonstrează, dacă mai era nevoie, că personajul născut la sfârşitul veacului al XlX-lea a cucerit o întreagă lume. „Cu greu şi-ar fi putut imagina Carlo Collodi că personajul său va deveni nu numai un clasic al literaturii italiene, ci va cunoaşte succesul internaţional. Oricum, ar fi fost surprins de faptul că relatarea aventurilor păpuşii sale de lemn s-a transformat în America într-un adevărat material didactic pentru elevi de vârste mici şi medii. În ciuda multiplelor metamorfoze pe care le-a trăit de-a lungul trecerii vremii, odată cu repovestirea într-o variantă sau alta, cartea lui Collodi rămâne una extrem de sugestivă din multe puncte de vedere: satira acerbă, aluziile la marile eposuri din literatura occidentală, portretizarea realistă a tribulaţiilor copilăriei, tratamentul sofisticat Ia care este supus atât un adult, cât şi un copil din cauza cutumelor societăţii”. Şi, fără a-şi pierde conotaţiile iniţiale, o nouă lectură poate oferi perspective dintre cele mai neaşteptate. „Din punct de vedere al unei lecturi postmoderniste, se impun şi câteva întrebări interesante. în primul rând, apariţia efectivă pe lume a personajului: Cine şi cum i-a dat viaţă?! Cum de un părinte singur, precum Geppetto, se trezeşte cu o păpuşă însufleţită?! Sau, cum pot fi interpretate transformările repetate ale lui Pinocchio în ciudate creaturi ?!”

Dacă mulţi dintre noi, adulţii de astăzi, citind aventurile lui Pinocchio am visat cu ochii deschişi, dar şi am conştientizat pericolele la care am fi supuşi dacă nu am respecta regulile societăţii în care trăim, oare cum vor primi povestea copiii generaţiilor următoare?!

Articol scris de Theo STĂNESCU-STANCIU pentru revista Magazin istoric, februarie 2020.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critica literara, cultura

Mina Decu și poezia-atelă


Am citit volumul de poeme „Desprindere” (Bistrița, Charmides, 2018) semnat de Mina Decu. O carte cu câteva premii importante, o poetă discretă căreia îi lipsește stilul arogant al multor autori recenți. Pe Mina Decu nu o preocupă, de fapt, cariera poetică, cel puțin îi lipsește acel exercițiu demonstrativ al unora de a-și face simțită prezența tumultoasă în lumea literară. Tot ce o interesează pare a fi capacitatea senzorială și emoțională de a (nu) înțelege lumea. Și aceasta relevă un caracter artistic integru și o psihologie consecventă într-ale poeziei.

Volumul pune întrebări de o manieră pe care o cunoaștem încă de la filosofii antici – „uneori nu înțeleg de ce sunt fericită”. Conștientizarea disimulării umane, „te prefaci că ești fericit da da da”, reperează un dadaism existențial. Afirmația repetată e, până la o urmă, o negație, un raționament precum „o fi bine când e rău”. De aici „iluzia aflării în eroare” sau într-o stare indefinită, „și rămâi așa/ și nici măcar gregor”. De la aforismele filosofice – „un laț nu e niciodată inel”, de la unele truisme poetice: „e plină lumea de copii mari mamă”, „totul vine și pleacă”, la imaginile care proiectează o realitate transpusă figurativ în poezie – „când pânza de păianjen distrusă/ rupe în două cerul pătrat al ferestrei deschise/ mă gândesc aiurea la poezie”, constatăm o rostire-incantație.

Într-o lume fără poezie, e prezentă asumarea eșecului: „să ai vocația poetului ratat”. Dar fericirea este posibilă prin revenirea la un univers arhetipal. Astfel, putem explica deconstrucția vechilor expresii din povești cu „a fost odată și o data n-a fost”, cu „formula repetată ca-n povești”. „Pune-ți mâna la gură apasă până la sânge și fugi”, e gestul închiderii și al retragerii. Poemele scot la iveală o întâmplare cu iubirea unui camionagiu, „cineva respiră lângă tine”. Este întâlnirea cu Celălalt, și marea frică de Sine. Este starea de abandon al propriului eu, „și nici nu știam dacă aș fi vrut să înțeleg ceva brusc/ începeam să merg cu cineva în camion începeam să/ fiu conștientă că lângă mine se află o persoană se/ terminase cu literatura îmi venea să plâng să ies”. Întrezărim gestul aproape sadic de a reconfigura o situație din care provin acele stări, tensiuni și acțiuni.

Eul poematic este confuz, indecis, „de fapt tot ce vrei să spui/ e că nu vrei să fii aici”. Camionul e un spațiu al erosului aproape lipsit de contur, un substitut temporar al casei – „niciodată noi n-am fi putut trăi împreună într-o casă”. Camionul este un instrument, un scaner al propriilor senzații: „căutam în cărți în filme în muzică în picturi pe străzi/ în copaci mă uitam la nori voiam să găsesc exact ce/ simțeam”. Vehiculul e prisma de resetare a realității sau o halucinație indusă de nevoia rupturii de altceva. Dar tot ce poți întrezări e „linia străină a orizontului”, „doar o întindere albă ca în romanele rusești” și acele „terminații nervoase/ călite la cel mai siberian frig ficțional”. O poezie somatică, care radiografiază și vindecă corpul poematic – „inima ta a fost înlocuită/ cu ceva ce nu știi nici tu/ cu ceva ce bate ca un mecanism”, „trupul ca un monolit”. Intervine întrebarea „ce faci cu durerea”, cu „intensitatea pe care ți-o dă durerea”, cu „vânătăile curcubeului”, apoi intervine lehamitea și refuzul de sine – „mai dă-o dracului de anxietate”.

Incapacitatea înțelegerii produce oniricul, o stare de „vis”, un „somnambulism” și amintirea unei alte vieți „pe când încă mai existai”, toate cele din clipa prezentă relevând, în general, un comportament postraumatic și niște reprezentări ale fantasmelor comportamentale în care „îmi imaginam că…” Nu știm dacă acel camionagiu a existat cu adevărat, iar dacă a și existat, nu știm dacă nu este cumva produsul unei necesități de a refula o traumă care a precedat momentul plecării de acasă. Poemele structurează voit o pădure de semne nesemnificative „într-o pădure care nu îmi spunea nimic și nici nu avea/ ce să îmi spună”. Dar aici tocmai ar trebui să vedem copacii și nu pădurea. Este nevoie de o lectură a detaliului, așa cum „nu se citește tot ce se scrie” și „nu toți corbii sunt negri”.

O scriitură a explorării universului și a sinelui, texte de factură biografist-existențialistă, o voce sonoră, o acută durere consubstanțială rostirii – iată ce este poezia semnată de Mina Decu. Rămânem în așteptarea celui de-al doilea volum.

Decu, Mina. Desprindere. // Mina Decu, Bistrița: Charmides, 2018.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, aprilie, 2020, p. 20, ISSN: 2345-1777.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critica literara, cultura

Proza basarabeană: 11 cărți ale anului 2019


1. Vitalie Ciobanu, „Zilele după Oreste”, Humanitas, 2019

Volumul de proză scurtă „Zilele după Oreste” readuce în discuție tranziția noastră „de la marginea imperiului” dispărut, cu amestecul ei balcanic, cu discursurile intelectuale provenite dintr-o „ruralitate de carton”. Pentru a evada, unii preferă scindarea, o existență schizoidală precum este cea a lui Oreste. Descoperim o lume a dialecticii beligerante. Sunt mișcările de du-te-vino ale unei umanități care e mereu prinsă în războiul tuturor împotriva tuturor („Ilona și împărăția”). „Taxiul de noapte” este povestirea care repune în discuție tema mai marilor acestei lumi. „Lăcomia și ispita puterii” – iată dimensiunea care îl va preocupa pe cititor după ce va închide cartea. Vorbim despre „telenovela noastră națională” în cadrul unei „conspirații mondiale”. Toate acestea servesc drept fundal al existenței scriitorului Radu Baltasar care, aidoma personajului din filmul „Cu ochii larg deschiși”, asistă la „ceremoniile lugubre ale unor bărbați și femei cu măști și pelerine lungi”. În latența sa, volumul conține o listă de recomandări a unor filme de văzut și a unor cărți de citit. Alexandru Palade din „O după-amiază cu Llosa” e un veritabil intelectual dintr-o „provincie amărâtă”, e omul care trăiește literatura din plin, în pofida defectului de a popula o geografie marginală. Prietenia cu Llosa îl scoate din această extremitate geografică, precum moartea îl va sustrage definitiv de acolo. Omul marginal, omul care pleacă dintr-o realitate fracturată – iată cine sunt personajele din narațiunea „Engleza pentru cei care pleacă”. Reperăm o Basarabie sovietică care deodată pare să-și fi recăpătat libertatea. E un spațiu al mișcărilor de tot felul: comuniștii se transformă peste noapte în „eroi naționali”, unii pleacă în Israel sau în Occident, sunt vândute biblioteci personale, se produc rupturi, despărțiri. În agonia terminală a imperiului, nomenclatura devine peste noapte capitalistă, iar „la Nistru chiar se murea”. Toate acestea constituie contextul existenței unui tânăr intelectual, Laurențiu, personajul care se refugiază în lecturi, „singurul dar al destinului de care ne puteam bucura în partea asta nefericită de lume”. La individul ratat se revine și în „Croaziera”. Ratarea este o marcă identitară a acestui capăt de lume. Tot în această nuvelă identificăm maniera borgesiană de construire a unui text: referințele livrești și cinematografice, mitologia germanică, superstițiile dintr-un orășel german de pe Dunăre, tinerii care dispar, rămănând suspendați între lumi. Sunt mărcile scrisului care structurează un bogat univers imaginar al prozei lui Vitalie Ciobanu. „Timpul e o iluzie” – teza borgesiană de la care pornește construcția prozei. Virtualul, tehnologiile, călătoriile înlesnite de progresul tehnic pălesc pe lângă posibilitățile unei lumi magice. Magia, această fizică cunatică a lumii, este și tema unei „umanități secrete” din „Globul de cristal”. Simbolurile unei lumi hieratice sunt peste tot. Ochi să ai! Realitatea este marea matrice a metamorfozelor de tot felul.

O carte despre individul fracturat, care pleacă din punctul A. în punctul B., fără a evita de multe ori eșecul. Un volum de proză scurtă în care intelectualii sunt personaje care gândesc de-adevăratelea. Pagini în care datele realului și cele ale imaginarului coexistă organic. Un stil inedit al frazării și o scriitură responsabilă de care ducem adesea lipsă în multe cărți de pe la noi. Un volum de mult așteptat și chiar necesar în proza scurtă din spațiul românesc.

2. Moni Stănilă, „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, Polirom, 2019

Romanul „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare” de Moni Stănilă este o biografie romanțată care îmbină reușit documentarea cu stările și emoțiile estetice pe care le-a trăit scriitoarea în preajma operei lui Brâncuși. Romanul nu relatează, el configurează un univers și o existență artistică. Documentarea nu este una manifestă, e o pre-textura. Moni Stănilă operează scriiturii sale o poetică aparte, una care generează o briantă aură stilistică și ideatică a textului. Personajul e scutit de portetizări edulcorate. Descoperim un Constantin Brâncuși reconstituit, dar deloc fragmentat, deși romanul e un puzzle construit cu multă abilitate. E o carte coerentă, bine structurată, cu personaje și situații narative bine plasate în trama textuală. Nimic nu este întâmplător. Un roman sculptat cu finețe, printr-o șlefuire insistentă a tot și a toate.

Pe de o parte, volumul urmărește linearitatea biografică a marelui artist și această linie diacronică e reconfortantă și plăcută. Afli detalii și subilități din viața zbuciumată a sculptorului. Trăiești alături de el. Pe de altă parte, diacronia e întreruptă de acele explozii sincronice ale scriiturii – fragmente în care autoarea schițează anumite energii și stări artistice deduse din acea exemplară existență artistică. Și această secționare a diacronicului e o performanță a cărții. Acolo e autoarea! Acolo intră și ea în rândul biografilor lui Constantin Brâncuși, mulți dintre ei cunoscându-l personal. E o revizitare a ilustrului om, a epocii și a lumii lui. Or, astăzi, când avem un enorm corpus de texte despre viața sculptorului, anume această zonă a creativității inedite contează din ce în ce mai mult. Și Moni Stănilă știe să o valorifice. Sensibilitatea poetică, cunoștințele în domeniul artelor plastice, interesul și respectul pentru document, dar, în primul rând, o iscusită comprehensiune a profilului mental și psihologic al omului-artist, fac din romanul lui Moni Stănilă un roman-biografie cum nu am mai citit de mult.

3. Vladimir Beșleagă, „Mama. Casa. Pământul: lacrimi, letanii, incantație”, Arc, 2019

Volumul „Mama. Casa. Pământul: lacrimi, letanii, incantație” este un roman-melanj în care regăsești o proză dialogală prin excelență, un jurnal de reconstituire a memoriei familiale, un volum-arhivă, un prozopoem în care sunt prezente intonațiile imnice la adresa mamei, dar și cântece și ziceri populare. Descoperim aici un lirism eminescian al adresării către ființa care ne dă naștere: „Scumpa și chinuita, și oropsita mea Mamă! […] Tu, Mamă, Tu ai fost prima mea învățătoare […] O zi scurtă e toată Viața Noastră… Venim, ca să ne ducem înapoi în pământ… Oh, Mamă, Mamă, Mamă…” Adresarea are un răspuns: „Fiule, singurul meu copil, trup rupt din trupul meu…” Ni se povestește într-o manieră dialogală (simțim că pășim și într-o dimensiune dramaturgică), deși convorbirile și scrisorile din addenda cărții pot fi catalogate ca excelente fragmente de monolog. Până la urmă, nu atât genul literar ar trebui să îl preocupe pe cititor, cât tema, procedeele literare și mărcile discursive. Fiul este narator, el povestește, mama e naratarul, ea răspunde confirmând sau precizând. Or, este vorba despre o poetică dialogică, o retorică a ecoului (repetiției) și a reflecției complementare, „iar anul nașterii mele (1931) nu era decât anul nașterii tale, Mamă, doar că întors (1913)”.

Observăm destinul băiețelului Adolf, care se va transforma în Vladimir, așa cum primul nume nu suna bine într-o lume îngrozită de fascism. Volumul rezonează, în acest sens, cu personajele și întâmplările din „Zbor frânt”. Lectura scoate la iveală istoria unei familii, a unui neam din Transnistria, a unor țărani așezați la gospodăria lor, la locul lor sub soare. Doar că locul acesta nu îl vor avea mult timp, așa cum intervine istoria cu „uși străine”, cu „pădurile de gheață ale Rusiei”, cu morții familiei, cu „Pământul nostru”, cu vremurile grele, acele „vremuri negre”, „vremuri afurisite”. Întrebarea-incantație: „Ei, ce le-am făcut eu lor?” și alte formule de acest fel sporesc intensitatea scriiturii și a cărții, în general. Mama este o înțeleaptă: „Ce să mai răscolim cenușa?” E acea înțelepciune a țăranului care poate concura cu școlile filosofice ale lumii. E gândirea intrinsecă vieții, una lipsită de orice speculație gratuită. Cartea este și o ars poetica, căci „din Durere răsare Artă”. O artă poetică moștenită, ce vine din „casa mea”, din „Darul Mumei”. O proză autobiografică, un document al aducerilor aminte, pe față, fără drapări și disimulări. Este reinventarea mnemonică pe care Vladimir Beșleagă știe să și-o aplice atât de reușit!

4. Nicolae Spătaru, „Omul izgonit de ceasuri”, Junimea, 2019

Volumul de proză scurtă „Omul izgonit de ceasuri” de Nicolae Spătaru conturează un univers în care omul se poate îmbolnăvi de timp. Și acest morb se poate manifesta diferit, printr-un triunghi amoros (care poate salva pe soțul mai mereu ocupat din „Dans albastru”), prin uitare („Jurnalul cu file albe”), prin întâmplările mistice dintr-un cimitir („Cimitirul «Descoperă Nemurirea»”) sau prin cele dintr-o noapte a spiritelor („Apusul unei biciclete”). Or, înțelesul ascuns al relaționării umane, magia unor energii individuale sunt temele predilecte ale acestui autor. Timpul poate fi și la trecut, și la prezent și la viitor, există însă și un timp al eului interior din „Ce tip mișto am fost”. Și dacă viața e timpul raportat la spațiu, atunci „Dispariția”, o narațiune cu un final deschis, ne face să credem că din combinația acestor două se produce lumea sau măcar imaginea pe care o avem noi despre ea. Oameni sub vremuri, oamenii de pe timpuri și timpul uman ca senzație, în sine, iată marea temă pe care o aduce în actualitate Nicolae Spătaru, astăzi când pare să nu mai trăim în timp și în istorie, ultima fiind deja pe terminate, după cum ne avertiza Fukuyama.

Nicolae Spătaru știe să își dozeze, să își contruiască narațiunile. Evită descrierile plate, trăncăneala și aglomerarea de care suferă multe cărți de pe la noi. A învățat la școala marilor prozatori cum se face profilul unui personaj. Personajele lui sunt vii, întâmplările respiră, ideile urmează o logică firească a scriiturii. Și aceasta este marea calitate a scriiturii acestui autor, așa cum a scrie proză înseamnă a construi o lume, una coerentă și adesea contrapunctuală. O lume polifonică, așa cum este lumea oamenilor și a lucrurilor care împresoară existența conștientă a umanului. Replicile personajelor nu se lasă niciodată așteptate și sunt mereu firești, bine ajustate profilului eului care vorbește. Totodată, avem în perosana lui Nicolae Spătaru un autor al cărui stil de marcă e în primul rând un umor de bună calitate. Umorul, ironia sunt procedeele prin care mâna care scrie se depărtează de realitate și revine la ea pentru a o interpreta. Observăm în aceste situații narative pe omul mic, scos de către prozator din cotidianul său. Marile teme rămân undeva într-o parte, prozatorul experimentează, el exploatează detaliul și subtilul, dar asta după ce a însușit importanța nuanțelor și a expresiei. Vorbim și despre o proză a nespusului, a unor întreruperi ce se fac brusc, de parcă se lasă spațiu pentru cititorul care va veni și va gândi mai departe, căci el e marele coautor al poveștii. Iată de ce aceste proze scurte lasă un gust plăcut și o dorință de a reveni la stilul și maniera inconfundabilă a prozatorului Nicolae Spătaru. Un nume care s-a impus deja în peisajul prozei noastre. Un scriitor care are mult potențial romanesc. Așa cum pe autorul de proze scurte și pe poet îl cunoaștem deja, rămânem în așteptarea romancierului!

5. Liliana Corobca, „Buburuza”, Polirom, 2019

„Buburuza” este romanul în care găsim istoria Vasilicăi Buburuz, o tânără basarabeancă stabilită în România, care ne povestește din scaunul său cu rotile și din patul său, „ca o casă de melc”, despre existența sa, despre „bucuria de fiecare zi”, despre iubirile care o fac să se simtă integră și întreagă și totodată să nu aștepte „nimic de la nimeni”. Un copil cu nevoi speciale care crește fără a simți susținerea propriei familii. E istoria unei supraviețuiri pe cont propriu. Dizabilitatea atentează și asupra sufletului, o traumatizează zi de zi, dar ea se opune și nu acceptă rolul de victimă. Vasilica (numele ne trimite și la Vasilisa cea frumoasă din poveștile rusești) este „frumoasa fără corp”, ființa care seduce prin ceea ce e dincolo de datele concrete ale corpului, chiar dacă și acesta este frumos. Buburuza caută se dea lumii ceva mai mult decât un corp, un fel de metafizic al comuniunii umane. Și aceasta îi reușește, așa cum nu propune un model, nu caută perfecțiunea. Și „toți nefericiții” vin spre ea, ea îi ascultă, îi consolează, deși ei ar trebui să fie cei care o fac. „Nu-ți lua suferința prea în serios, că ea asta așteaptă să te doboare” – iată poziția ei. Vasilica le reușește pe toate prin multă muncă și efort, studiază, acceptă să muncească, are computer, lucrează la distanță și poate plăti o menajeră. Își ajută familia cu bani. Învață să iubească, știe că dragostea este ceea ce ne ține în viață.

Scriitura configurează o blândețe a umanului gânditor, a umanului care pune întrebări și oferă răspunsuri. O poveste despre ființa care suferă de traiul omului țintuit, însă aceasta nu îl face să se simtă privat de libertate. O carte despre viață și moarte, despre suferință și iubire, despre tăcere și neagra singurătate umană, așa cum „oamenii sunt prea puțin pregătiți să accepte diferența”. Un roman despre „viața care pulsează adevărată și dură”. O existență trăită în cap mai degrabă, decât în realitate. Nedeplasarea în spațiu generează o intensă dialectică in mente. Iată rostul (rostum) acestei cărți!

6. Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, Humanitas, 2019

Vorbim despre o carte-mozaic în care descoperim 50 de piese-zile de 28 iunie (1940-2018, unii ani fiind omiși). E ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, de fapt, un procedeu de secționare a istoriei lineare a unui om și a unui neam. Unitatea romanului o asigură structura sa circulară, incipitul constituind moartea personajului, iar sfârșitul – nașterea lui. O circularitate răsturnată, de altfel. Mihai Mihailovici (a se vedea și numele) este omul amestecat, e româno-rusul, e românul sub ruși. O lume scindată între 28 iunie, „măreața zi de eliberare de sub ocupația românească” și 28 iunie, o zi de ocupație rusească. Romanul face trimitere la realitatea istorică prin care a trecut spațiul nostru. Sunt invocate diferite situații existențiale: dificultatea cu care moldovenii se puteau stabili cu traiul în Chișinăul sovietic, dar și dificultățile tranziției. Dumitru Crudu nu ignoră și imaginarul nostru simbolistic, spre exemplu, monumentul lui Kotovski – cel mai bun loc din talciocul improvizat al tranziției. Pot fi reperate unele influențe balzaciene și călinesciene – Radu Gavrilovici moare fiind amenințat de studentul care îi cere bani. Toate acestea sporesc valoarea scriiturii. Precum și scenele dure din armata sovietică, scenele cumplite de pe timpul foametei în care oamenii adunau grăunțe din bălegarul de cal, iar unele femei erau nevoite să își ofere trupul în schimbul unei farfurii de făină.

Dumitru Crudu nu își trădează stilul satiric și persiflant. Nu sunt lipsite de maliție ironiile la adresa Uniunii Prozatorilor Europeni sau la adresa unor jurnaliști de la Radio Europa Liberă. Bucură însă autoreferențialitatea ironică, ea echilibrează, creând o atmosferă de detașare față de lume și sine: „în frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”. Autorul știe să dozeze, să părăsească la timp stilul zeflemitor, pentu a se întoarce spre tonul grav al scriiturii. Romanul este în primul rând despre origini, despre valorile omului pe acest pământ, despre rădăcini: „când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă”. Dumitru Crudu reușește să facă din satul nașterii sale un axis mundi. Întreaga istorie a cărții, uneori chiar a lumii se învârte în jurul Fluturei și aceasta este o altă calitate a narării. Un scriitor bun știe mereu să opereze cu superlativele și hiperbolele scrisului, așa încât să configureze lumi imaginare și, totodată, atât de apropiate realității. Flutura e inima acestor întâmplări, e spațiul-matcă din care pornesc toate. În acest sens, este vorba și despre un roman autobiografic, deși vorbim despre o biografie bine camuflată și topită în trama epică a cărții.

7. Olga Căpățână, „Mintea satului cea de pe urmă”, ARC, 2019

„Mintea satului cea de pe urmă” de Olga Căpățână este romanul unei generații, e cartea în care aflăm despre felul în care aceasta se pregătește pentru „drumurile neasfaltate, pline de noroi, ale vieții”. Copiii cresc, unii pleacă, dar satul Merejeni (arhetipul satului moldovenesc de după 1945) rămâne a fi un ADN al existenței lor. Satul trăiește. Dar e și plin de viciu: bea, bate, bârfește. E o fiară care „și-a ciulit urechile”, e instinctul social acut, care „poate totul”. Satul nu iartă pe nimeni niciodată. Mahalaua – iată cosntituția acestei lumi. Generozitatea satului e rară și vine, de obicei, când e prea târziu. El este matricea care le conține pe toate: de la marile iubiri, la cele mai crude și neașteptate trădări. Toate sunt acolo – prietenia și ura, marile înălțări și marile căderi umane.

„De ce ne umileau și ne rușinau în ochii tuturor?” – iată întrebarea-cheie a romanului. Una care atentează la mitul învățământului și al sistemului medical ideal din URSS, dar și din toate timpurile. Zina Postică, colegii săi de clasă și consătenii sunt produsul acelor vremuri. Zina e copilul care nu a fost învățat să treacă peste frica de sine, care nu a fost imunizat împotriva neîncrederii. Cititorul parcurge pagini de antropologie romanțată care readuc satul moldovenesc în actualitatea unui public urbanizat și globalizat care, în lumina mai noilor evenimente epidemiologice, ar putea să revină la baștină, la rădăcini. „Un pas îl despărțea de râpa adâncă…”, este fraza de final care transformă romanul într-o reușită parafrază a cărții lui Salinger „De veghe în lanul de secară”. Olga Căpățână trage alarma: copiii cad în hău și căderea durează adesea cât o viață!

8. Anatol Rurac, „Dublu 57 (LVII)”, Eikon, 2019

Romanul „Dublu 57 (LVII)” este o carte scrisă în „numele tatălui” și în „numele fiului”, Duhul sfânt, fiind o energie genetică care se transmite de la tată la fiu. Ioan Rurac, un tânăr soldat în armata română, ajunge să fie prizonier militar în URSS, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. E dus în minele de cărbune din Donbas la scos „aur negru”, ajungând apoi pe plantațiile de bumbac din Tadjikistan, de unde va evada pentru a reveni la Stanilești, sat din nordul Basarabiei istorice, acum în Bucovina de Nord. Nu va accepta compromisul cu regimul sovietic, rămânând întreaga viață un marginal, departe de idealul „omului nou”. Prima parte a volumului este împovărată de „mirosul de moarte”, miros al Golgotei sovietice populate de un „om animalizat” de sclavagismul comunist. Liucu, fiul, va moșteni acest fel de a fi al tatălui, de la el va învăța supraviețuirea în „sita regimului”, vigilența, „sita memoriei” și întrebarea retorică „Quo vadis?”. Ambii sunt mereu preocupați de „rezultatul căii alese”, așa cum libertate interioară înseamnă alegere. Și fiul va alege și el subversiunea într-un univers al KGB-ului, al standardelor duble, al adevărurilor contrafăcute. Identificăm o lume a Cernăuților din anii ‘70 și o alta a Chișinăului din anii ‘80. Romanul poate fi considerat și o cronică a întâmplărilor din viața intelectualului optzecist din orașul de pe Bâc. Alături de Mihai Grecu, Dumitru Fusu și alți intelectuali ai urbei, Liucu Rurac trăiește ceea ce ulterior vom numi rezistență prin cultură.

O scriitură cu „îngeri de pază”, cu anumite stări ezoterice, cu numere secrete ca un „cod numeric”, cu stări suprarealiste de levitație, așa cum „vedeniile ascund taine importante”, într-o lume a sovietelor condusă de „un fost seminarist smintit”. Naratorul revine mereu la copilărie, la acel Paradis pierdut al casei părintești. Copilăria, descrisă uneori de o dulce manieră crengiană, casa, satul, mama Nina sunt la polul opus al Patriei celei mari care te înrobește și te strivește. Fragmentele de eseu filosofic, marcate cu italic, despre existența omului, despre artă și despre scris configurează cumva o povestire în ramă, o povestire de idei. Autorul-pictor vede realitatea cromatic: „creând un contrast izbitor, roșu sângeros, pe un fundal negru, mat absolut”. O scriitură picturală, parabolică, simbolică chiar, care, în contextul prezentului nostru halucinant, devine una organică… Erosul reverberează cu Thanatosul, fiul este mereu aproape de iubire, așa cum tatăl a fost mereu în preajma morții. Iminența Apocalipsei e aproape o stare reconfortantă. Este starea unor viziuni confirmate și a unor transe devenite realitate… Un bestiar al istoriei de ieri, de azi, de mâine și din totdeauna, „în numele tatălui și al meu”.

9. Valentina Scerbani, „Orașul promis”, Tracus Arte, București, 2019

„Orașul promis” de Valentina Șcerbani  este romanul tentației pentru un oraș imaginar și pentru mare, o altă dimensiune existențială misterioasă și fericită. Este obsesia din capul unei fetițe „nenăscute din dragoste”, care trăiește într-o lume marqueziană, în care plouă mereu, departe de mama ei, un univers în care moartea vine ca un bine suprem. Ploaia este o purificare necesară, una care „le spală pe toate”. Ileana visează la un „oraș promis”, „în care locuiam doar eu și mama”, iar eu presupune și alteritatea – „eu eram toate femeile”. Scanăm o lume reală care răzbate mai degrabă din știrile radio și TV și o conștiință care se zbate între realitate, vise și coșmaruri. Întregul volum e o nesfârșită așteptare a unui dezndământ, e un imens pustiu sentimental al incertitudinii umane și al gândului apăsător. Un roman al cailor și al morții lor, despre un capăt de lume în care un copil duce o viață halucinantă, departe de mama sa care fie a murit, fie e pe moarte (ambiguitatea e, de altfel, o calitate a acestei cărți). Lectura dă la iveală istoria unei copile crescută de două mătuși, deși numărul lor, la un moment dat, trezește niște semne de întrebare. Cealaltă mătușă, care nu are nume, lasă senzația că este un alter ego al primei, un dublu al Mariei. Mătușile/ mătușa sunt niște asasini a tot ce este lumea de dincolo, un cerber care nu permite trecerea.

Unele fragmente pot fi considerate poeme adevărate. Să luăm capitolul Cincisprezece, „ARHIVARIUM”: „o casă în care/ de primul perete atârna un tablou de Van Gogh,/ chiparoșii acopereau pânza în negru, verde și maro, în/ straturi lungi de vopsea/ în tușe lungi spre cerul pictat în spirale, norii se mișcă/ precum niște găini brune care se mănâncă între ele și,/ înt-un sfert de oră,/ cojile lui se desfac lăsând gălbenușul să se transforme în/ soare”. Cromatica acestei cărți este una galbenă, cu un miros și o ambianță galbenă a casei, un „galben de lămâie”. Observăm o exprimare plastică specifică, în primul rând, poeziei. Întregul roman denotă o expresivitate bine gestionată. Una care redă traumele copilăriei, suferința așteptării și speranța produsă de căutările infinite ale umanului.

10. Anatol Guzic, „Thanatos. Teroarea din spatele culiselor”, ePublishers, București, 2019

Trebuie de menționat din start faptul că romanul „Thanatos. Teroarea din spatele culiselor” te copleșește prin volumul său. Cele 719  de pagini trădează efortul celor 6 ani de dinaintea debutului. Tema complotului universal provoacă cititorului unele asociații: Umberto Eco, Nicolae Rusu, Vlad Grecu. Reperăm geografia estică a spațiului postsovietic cu implicările unei lumi globalizate. Cu siguranță, viitoarele experiențe într-ale literaturii vor impune autorului volume mai consistente ideatic, și mai puțin voluminoase. Debutul e însă, cu siguranță, unul care anunță un prozator de cursă lungă.

Thanatos e un nume mitologic care te trimite la originile culturii noastre universale. Alexandru, personajul principal, fiul unui oligarh din Republica Moldova, dar și tema familiei, a relației cu tatăl autoritar – anunță o scriitură actuală. Alexandru este omul fără identitate, e un Oedip care își omoară din start familia, evitând astfel dramele ulterioare. Autorul face, de altfel, trimitere la „personajele din piesele antice”. Astfel, Alexandru este supereroul-monstru. Trădarea în dragoste îl pune în fața dihotomiei: Eros și Thanatos. Unele fragmente din carte te duc cu gândul la filmele de acțiune cu mascați, e un amestec de roman socio-politic, de roman polițist și de roman-parabolă (aici l-aș citi și în cheia narațiunilor lui Nicolae Spătaru). Acest hibrid nu deranjează într-o lume a melanjelor de tot felul. Anatol Guzic e un autor promițător care este de luat în calcul în economia prozei de pe la noi. O economie, care de altfel, în ultimii ani anunță o statistică impunătoare. Cantitate avem, urmează să mai lucrăm la calitate (cu toții: prozatori, critici, cititori)!

11. Cătălin Ungureanu, „Gunoaiele”, Prut Internațional, 2019

Romanul „Gunoaiele” configurează pe harta imaginarului nostru Mioritania, țara în care suveranul „Ștrumfia Sa” le controlează pe toate. E statul în care piața din centrul capitalei poartă numele de „rozariul central”. Populația țării se îmbolnăvește treptat de o boală infecțioasă (un subiect aproape vizionar). Demnitoza apare pe coloană, după care oamenii nu se mai supun conducătorului. „Misterul cutanat” și alte întâmplări din roman amintesc de „Thomas Hobbes și de Leviathanul său”. Oamenii sunt considerați niște „scursuri, gunoaie, nimicuri!” Dar lucrurile se schimbă. Tinerii nu mai suportă: Și mi-i rușine. Rușine față de bunica, rușine față de alte bunici”. Boala afectează și starea fizică a personajelor, „e ciudată starea, n-am mai avut din astea până acum. Acuzele nu-s vesele, cum ar fi stare de vomă, febră, diaree”.

În cazul demnitozei, „e vorba de o inflamație puternică a sistemului valoric. Bolnavii acuză de regulă accese virulente de demnitate și hiperintransigență”, sitemul medical, dar și cel politic este periclitat, „va trebui să fiți plasată în carantină. Poate vă va trece, dar poate că nu”. Există riscul unei destabilizări la toate nivelele – „prezentați pericol pentru cei din jur și pentru sistem”. Este vorba de „toate sistemele. Sanitar, apoi social, apoi politic”, așa cum „în mod normal se transmite mai ales prin contact fizic”. Orice încercare de a salva situația este sortită eșecului, nici măcar manipulpările de cândva nu mai funcționează, „poporul ăsta nu e nici măcar nostalgic, e pur și simplu sătul și atât”. Oamenii vor schimbarea, una reală și definitivă, astfel în Mioritania cetățenii „începură în proporții tot mai mari să consume mai puțin alcool și să ceară autorităților locale deschiderea de biblioteci în zonă!”

Vorbim despre un autor de proză socială în maniera lui Nicolae Rusu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Anatol Moraru sau Constantin Cheianu, despre un scurt tratat de filosofie a puterii care a îmbrăcat și trama prozei parabolice, un parabolism pamfletar ca în cărțile lui Nicolae Spătaru. Un tânăr prozator care dă speranțe.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din  revista „Quadrat” (nr. 1, 2020).

Publicat în Activitati ştiinţifice, cultura, film, istorie

Istorie și film // Să ne speriem sau să învățăm din filmele cu epidemii?


Filmele cu epidemii fac parte din marea familie a producţiilor despre catastrofe naturale. De sorginte majoritar hollywoodiană, ele au un succes de public garantat, deoarece conţin ingrediente de mare spectacol, drame cu accente horror, suspans şi aluzii pertinente la actualitate, susţinute de mari vedete.

Doar capacităţile moderne ale industriei cinematografice în materie de efecte speciale au făcut posibilă producţia de blockbustere pe tema unor gigantice catastrofe naturale, cu conotaţii apocaliptice. Staruri de primă mărime au fost plasate drept cap de afiş, dar ceea ce a asigurat succesul de public au fost scenariul solid şi efectele speciale cât mai spectaculoase. Au rezultat pelicule credibile, din care spectatorii au putut culege nu doar emoţii, ci şi unele învăţăminte (sau teorii ale conspiraţiei) despre ceea ce ar însemna o pandemie scăpată de sub control. Cu alte cuvinte, Hollywood-ul a încercat să ne pregătească pentru ceea ce ni se întâmplă astăzi cu pandcniia de SARS-CoV-2, dar zadarnic. Lecţiile nu au fost învăţate. Poate că măcar acele nebănuite resurse ale răului din oameni țâșnite în situații limită imaginate în filme se vor dovedi doar în ficțiuni.

Epidemii ucigătoare au răvăşit mereu omenirea sau doar unele zone. Boala sau virusul însă au fost diferite şi până li s-a găsit antidotul sau vaccinul au făcut multe victime. Cinematografia aflată într-o epocă de aur nu a ezitat să încadreze moartea personajelor lovite de epidemie într-un context cât mai dramatic, de natură să stoarcă emoţii lăcrămoase. în 1931, John Ford a înfăţişat în Arrowsmith o epidemie de ciumă bubonică şi lupta disperată a unui tânăr medic, interpretat de Ronald Coman, pentru a descoperi un antidot capabil »ă salveze în timp util pe cei apropiaţi.

Nu putea scăpa atenţiei romantica poveste a Damei cu camelii, roman şi piesă de teatru scrise de Alexandre Dumas fiul. În Camille, film regizat de George Cukor în 1936, frivola Marguerite Gauthier cea răpusă de tuberculoză, este interpretată de Greta Garbo, care a primit şi o nominalizare la Oscar pentru acest rol. Greta Garbo apare tot într-un rol romantic şi în ecranizarea din 1934 a romanului lui Somerset Maugham Vălul pictat, în care este descrisă o epidemie de holeră din China.

Mult mai cunoscută este drama romantică Jezebel din 1938, semnată de William Wyler, în care sunt înfăţişate deosebit de convingător ravagiile epidemiei de febră galbenă din 1852 în New Orleans. Eroul carismatic, interpretat de Henry Fonda, este contaminat şi trimis într-o cumplită carantină pe o insulă, printre sclavi negri, fiind însoţit, ca un titlu de autope-nitenţă pentru trecutele sale păcate, de frumoasa şi răsfăţata Julie Marsden, interpretată de Bette Davies.

O producţie cinematografică mai deosebită, având pe fundal epidemia de ciumă ce a devastat Europa în secolul al XlV-lea, este A şaptea pecete şi datează din 1956, fiind semnată de Ingmar Bergman, cu Max von Sydow şi frumoasa Bibi Anderson în rolurile principale. Spre deosebire de producţiile ulterioare, miezul creaţiei lui Bergman este unul filosofic şi moral, despre credinţă în vremuri medievale hăituite de moarte şi mizerie. Dimpotrivă, producţia holly-woodiană din 2010 Black Death (Moartea neagră), cu Sean Bean în rolul unui cavaler din Anglia, tot în timpul Marii Ciume, mizează comercial pe un scenariu cu necromanţi, intoleranţă şi obscurantism. Tot în registru comercial a fost realizat de televiziunea spaniolă şi serialul Ciuma, din 2018. Intriga celor şase episoade mizează pe trădări, conspiraţii, plăceri personale şi abuzuri, care toate se petrec în luxurianta Sevilie din secolul al XlV-lea, măcinată de o răvăşitoare epidemie de ciumă.

Vampirii şi zombii au fost personaje colective adesea folosite în filmele cu scenarii apocaliptice, deoarece permit imagini şocante, furnizoare certe de emoţii imediate pentru spectatorul consumator de senzaţii tari. Astfel, romanul SF din 1954 / Am Legend (Sunt o legendă), de Richard Matheson, în care o epidemie a ucis cea mai mare parte din omenire, iar supravieţuitorii, cu excepţia personajului principal, au devenit vampiri, s-a bucurat de trei ecranizări: The Last Man un Earth (Ultimul om pe Pământ), în 1964, The Omega Man (Omul Omega), în 1971, cu Charlton Heston, şi I Am Legend (Sunt o legendă), în 2007, cu Will Smith, pro ducţie care aduce speranţa descoperirii unui vaccin miraculos. Ceea ce poate părea mai terifiant pentru spectatorul de astăzi, aflat în carantină sau izolat la el în casă, este imaginea cu Will Smith, singur cu căţelul său credincios, într-un imens oraş pustiu, în contrast cu hoardele de zombii ce se ascund de lumină în văgăuni întunecoase. Singurătatea supravieţuitorului unei pandemii ce aduce extincţia este şi tema principală a filmului regizat de Danny Boyle în 2003, intitulat 28 Days Later (După 28 de zile). În subsidiar, mai apare şi un alt aspect important al filmelor (şi realităţilor) despre epidemii: neglijenţa sau eroarea umană (aici e vorba despre maimuţe infestate cu un virus care scapă dintr-un laborator) ca sursă zero de contaminare vertiginoasă a întregii omeniri. Din nou dă mult de gândit imaginea supravieţuitorului, interpretat de Cillian Murphy, încercând să reziste într-o Londră pustie şi căutând disperat semeni necontaminaţi.

Zombii, ca rezultat al unei pandemii cumplite, se află în prim-planul unor horror-scene de ansamblu sau chiar de detaliu şi în filmul World War Z (Ziua Z. Apocalipsa), din 2013, cu Brad Pitt. Scenele care îi pot produce furnicături spectatorului din 2020 sunt cele cu oraşe devastate, cu guverne care cad succesiv şi cu o întreagă lume în derivă, sub năvala furnicarului de zombii însetaţi de sângele oamenilor sănătoşi şi care ajung să escaladeze irezistibil până şi zidurile fortă-reţei Israel. Iarăşi, eroului filmului interpretat de Brad Pitt îi revine sarcina descoperirii unui antidot capabil să salveze încet, încet, omenirea aflată în pragul extincţiei, chiar riscându-şi existenţa umană prin infectare cu virusul zombi. Interesantă este ideea că antidotul contra contaminării oamenilor sănătoşi şi împotriva transformării lor în zombi se află tocmai în agenţii patogeni sălăşluind în oameni bolnavi. Filmul este disponibil pe NETFLIX.

După ce omenirea şi-a dat seama de pericolul pandemiei cu noul coronavirus, s-a produs şi o mică explozie (atâta vreme cât librăriile au mai fost deschise publicului) a vânzărilor celebrului roman al lui Albert Camus, Ciuma. In 1947, Ca-mus a reuşit să anticipeze cu o impresionantă acurateţe şi profunzime nu numai fazele succesive ale contaminării cu ciumă a populaţiei unui întreg oraş, Oran din Algeria, dar şi decorul social al carantinării complete a acestuia sau dramele umane pe care epidemia le produce. Cartea a fost ecranizată în 1992, în coproducţia argentiniano-franco-brita-nică The Pla-gue (Ciuma), cu William Hurt în rolul doctorului Rieux, alături de San-drine Bonnaire, Robert Du-vall şi Râul Julia. în pofida prestigioasei distribuţii şi a selecţionării la Festivalul de film de la Veneţia, filmul a rămas cvasi-necunoscut.

Situaţiile limită, de viaţă şi de moarte, scot îndeobşte la lumină ceea ce este mai bun sau mai rău în oameni, în momentul în care, sub presiunea ameninţărilor iminente, ei îşi pierd platoşa convenţiilor sociale şi rămân goi, înfăţişând adevăratul lor caracter. Şi aceasta este o zonă pe care filmele despre epidemii au investigat-o fără milă, anticipând şi la acest capitol unele reacţii pe care le-a produs, şi la noi, şi la alţii, pan-demia noului coronavirus. In horrorul Carriers (Purtătorii), din 2009, al fraţilor Alex şi David Pastor, cu Chris Pine drept vedetă, vedem patru puşti disperaţi care fug de o pandemie nimicitoare spre un tărâm mai sigur. De luat aminte că în goana lor spre salvare, puştii descoperă, aşa cum sublinia actriţa şi criticul de film Gloria Sauciuc, că „cel mai mare inamic al lor nu este virusul care atacă omenirea, ci răul din ei înşişi“.

Unul dintre cele mai populare filme despre epidemii a fost blockbusterul Outbreak (Alerta), din 1995, cu o distribuţie de excepţie: Dustin Hoffman, Rene Russo, Morgan Freeman şi Donald Sutherland. O maimuţă purtătoare a virusului Ebola („la modă“ în acea perioadă) ajunge, prin contrabandă, din Zair în S.U.A. şi obligă autorităţile americane să bage în carantină un întreg oraş californian, cu întregul spectacol palpitant al desfăşurării armatei americane şi al cutezătoarei lupte pentru adevăr şi salvare a oamenilor duse de cercetători şi ofiţeri fără prihană. Sarea şi piperul acestui disaster-movie este generalul american care vrea cu orice preţ virusul pentru obţinerea unei arme biologice. Iată, aşadar, şi o excelentă sursă de inspiraţie pentru consumatorii de teorii ale conspiraţiei.

Poate că de cea mai mare luare aminte pentru actuala pandemie este filmul lansat chiar la 9 septembrie 2011, semnat de laureatul premiului Oscar, Steven Soderbergh, Contagion (Pericol nevăzut).

Având o distribuţie de prim rang (Marion Cotillard, Matt Damon, Laurence Fishburne, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Kate Winslet), acesta portretizează personajele tipice din scenariul unei pandemii: prima victimă infectată, omul obişnuit, cercetătorul pasionat, doctorul empatic, conspiraţionistul, ofiţerul de informaţii specialist. Lăudat de critici, cu o bună poziţie în box-office (câştiguri de 135 de milioane de dolari pentru un buget de 60 de milioane), apreciat de oamenii de ştiinţă pentru acurateţea sa (doctorul Ian Lipkin, consultantul ştiinţific al filmului, a anunţat între timp că a contractat noul co-ronavirus), filmul disecă metodic etapele unei contagiuni cu un virus având ca origine un liliac (ce premoniţie stranie), cu efectele şi reacţiile tipice într-o asemenea situaţie. Din multe puncte de vedere, Contagion este un film util a fi revăzut în zilele noastre.

În fine, pentru cei ce apreciază genul documentar, platforma de strecrming NETFLIX a cuprins şi serialul din 2020, în şase episoade, Pandemia, virusul gripal, despre „eroii din prima şi eforturile lor de a împiedica o viitoare epidemie mondială”. Desigur, istoria începe cu gripa spaniolă din 1918, ce a făcut zeci de milioane de victime, cu siguranţă mai multe decât Primul Război Mondial; nu lipseşte nici gripa aviară, în centrul relatărilor aflându-se cercetătorii din S.U. A. şi Asia. Groaznica epidemie de gripă spaniolă a fost arareori menţionată şi reprezentată în filme. Cea mai recentă evocare a gripei spaniole s-a petrecut într-un episod din sezonul II al serialului britanic Downton Abbey, din 2011, în care câteva dintre personajele principale sunt lovite de ucigătoarea molimă.

Menţionarea cumplitei epidemii de gripă spaniolă ce a decimat Europa la sfârşitul Primului Război Mondial obligă la o trimitere la contextul în care s-a petrecut cel mai important moment din istoria de secol XX a României: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. La acea vreme, nu existau nici sumedenia de mijloace de informare în masă actuale (adesea isterice şi conspira-ţioniste) despre pericolul infestării şi metodele profilactice, dar nici ideea de auto-izolare pentru prevenirea con-taminării. Atunci, ardeleni s-au strâns la Alba Iulia, unii purtând la gât, drept protecţie, doar o salbă de căţei de usturoi. Unele dintre marile personalităţi ale actului Unirii, precum octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti sau Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, au călătorit şi au fost o prezenţă activă la Alba lulia, deşi sufereau de febra gripei spaniole. Regina Maria a fost şi ea greu încercată, în aceeaşi perioadă, de gripa spaniolă, iar generalul Eremia Grigorescu se presupune că a fost ucis de această molimă.

Poate că nu ar fi deloc lipsit de interes şi de învăţătură, după trecerea actualei pandemii, realizarea unui film românesc, avându-1 pe doctorul Ion Cantacuzino drept personaj principal al acelor momente de încleştare maximă cu flagelul febrei tifoide, ce i-a decimat pe românii refugiaţi în Moldova anului 1917, supravieţuind în condiţii de incredibilă mizerie, foamete cumplită, frig, spaimă şi deznădejde.

Aşa a fost atunci. Acum…

Articol scris de Călin Hentea și publicat în revista Magazin istoric, mai 2020.

Publicat în Chisinau, cultura, istorie

Martor la Unire. General doctor IULIAN POPIŞTEANU


În fondurile Arhivelor Naţionale, în fosta Arhivă a C.C. al P.C.R., se află păstrat un document intitulat Amintiri de general dr. Iulian Popişteanu, fost medic şef al Ambulanţei Diviziei 11, în timpul campaniei 1916-1918. Este datat „Bucureşti, 2 martie 1938”.

Despre autor am găsit foarte puţine date. Nu apare în Anuarul Armatei din anii 1926-1927 şi 1927- 1928. Am presupus că a fost toată viaţa ofiţer de rezervă. Singurele anuare în care apar ofiţerii de rezervă sunt cele de dinainte de Marele Război. în Anuarul Armatei din anul 1915, la pagina 874, este menţionat maiorul medic în rezervă Iulian Em. Popişteanu, din Comandamentul teritorial, născut la 8/20 iulie 1875, având vechimea în grad din ziua de 10/23 mai 1913. Din documentul nr. 19/1928, din 21 decembrie, păstrat în Fondul Casei Regale, Documente oficiale, aflăm că generalul medic Iulian Popişteanu era administrator al Oficiului Naţional I.O.V.R. şi ne-a lăsat un Tabel numeric de invalizi de război, grade inferioare, admişi ca mari mutilaţi de Comisiunea Centrală de revizuire pentru acordarea sporului la pensie hotărât prin Jurnalul Consiliului de Miniştri n. 712/1928.

Reproducem în continuare fragmente din acest document. Am cuprins între paranteze drepte o serie de precizări.

Sorin Cristescu

Pe ghemul nesfârşit al vremii s-au depănat an cu an de-a rândul, la număr 20 de atunci, de când Divizia 11, de sub comanda regretatului general Emest Broşteanu (Magazin istoric, nr. 1-3/2018), aflată pe frontul Mărăşeştilor, a primit ordinul să treacă Prutul şi să ocupe partea de nord şi de mijloc a Basarabiei.

Eram medicul şef al Ambulanţei acelei divizii şi în ziua de 4 ianuarie 1918 am primit şi eu ordinul să părăsesc cu formaţiunea sanitară pe care o comandam localitatea Păuneşti din judeţul

Putna şi să mă pun în marş chiar a doua zi de dimineaţă către oraşul Huşi, către care Cuartierul diviziei se şi îndreptase.

În acel timp se răspândise printre soldaţi un svon ciudat – lansat nu se ştie de cine – că armata română va lua drumul Mesopotamiei [ideea ca armata română să plece prin Caucaz spre Mesopotamia, pentru a evita efectele unei păci separate cu Puterile Centrale, a fost susţinută în consiliile de coroană de atunci de Take Ionescu] şi al iobăgiei.

Când însă am explicat trupei de sub comanda mea – în număr de 800 de oameni, gradaţi şi soldaţi – că trecem Prutul pentru ca să ne unim cu fraţii noştri moldoveni din Basarabia, robiţi de muscal de peste 100 de ani, şi să ne mărim astfel ţara noastră, orice urmă de îndoială, de grije, de tristeţe şi ezitare a dispărut ca prin farmec; un „ura” formidabil a acoperit ultimele mele cuvinte şi o bucurie de nedescris a cuprins toate inimile.

De la Huşi aveam ordinul să urmez spre nord malul dreal Prutului până la satul Scopoşeni, pe unde se hotărâse să trecem acest râu şi să intrăm în Basarabia pentru a ne urma calea spre Chişinău.

De la Huşi Ambulanţa divizionară s-a încolonat şi cu Cuartierul diviziei […] în ziua de 8 ianuarie am sosit în localitatea de unde trebuia să trecem şi noi în Basarabia.

Pe malul stâng al Prutului satul Nemţeni era legat de Scopoşeni printr-un pod de vase. Mai mulţi ofiţeri români de la Ambulanţă şi de la Cuartier, în majoritate medici şi farmacişti – între cari subsemnatul şi maiorul Bălțeanu. Comandantul Cuarierului completamente nearmaţi, am trecut singuri şi fără nicio trupă Prutul, cu scopul de a vizita şi noi, cu un moment mai devreme, o localitate a fraţilor noştri basarabeni.

Nici prin gând nu ne-a trecut că acolo se găsea un cuib bolşevic, care ne-a făcut o primire cum nu se putea mai tragică. Ameninţaţi să fim arestaţi de ei şi ucişi, ne-am retras în pripă peste Prut, mai înainte ca salul să prindă de veste şi să fim înconjuraţi de bolşevici. Oricine îşi poate închipui ce s-ar fi ales de biata noastră trupă rămasă fără conducători.

De altfel, în momentul în care pusesem piciorul pe pod, ca să trecem la noi, cei 12 jandarmi din garda Cuartierului, anunţaţi nu ştiu de cine de pericolul în care ne aflam, veneau în pas alergător în ajutorul nostru.

Faţă cu acest incident, trecerea Prutului prin acest punct devenea imposibilă şi periculoasă, deoarece duceam cu noi tezaurul diviziei – în casieria căruia se alia mai bine de 3.500.000 lei, sumă care pe acele vremuri reprezenta o valoare însemnată – şi cum ca trupă de apărare nu aveam decât pe cei 12 jandarmi şi 70 de arme model 1877, la soldaţii mei, restul fiind compus numai din sanitari şi brancardieri, armaţi cu tărgi şi genţi cu pansament, împreună cu maiorul Bălteanu am găsit nimerit să mergem la oficiul telegrafic de la Răducăneni, de unde să anunţăm la Iaşi cele întâmplate.

Tot prin fir telegrafic Marele Cuartier ne-a ordonat să ne urmăm calea pe malul românesc al Prutului până la Ungheni, pe unde să trecem în Basarabia, după ce ne va sosi acolo o companie de infanterie cu mitraliere, pentru a ne servi de apărare contra vreunui eventual atac bolşevic.

Într-adevăr, sosiţi la Ungheni, am găsit compania promisă, sub comanda unui ager căpitan, al cărui nume regret că nu-l mai reţin.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am trecut Prutul, în uralele entuziaste ale trupelor de sub comanda noastră, îndreptându-ne spre satul Pârliţa, unde aveam ordinul să facem etapa de amiazi. Pe înălţimile care domină dinspre nord-vest această localitate avusese loc în dimineaţa acelei zile un bâlci, un iarmaroc. De la noi din vale se vedea pe creasta dealului un număr însemnat de oameni, cari forfoteau de colo până colo.

Îndată ce această lume zări trupele noastre poposite în marginea drumului şi gata de a lua hrana de amiazi, ca un puhoi se repezi la vale, îndreptându-se spre noi. în fruntea lor un om voinic, destul de tânăr, cu o mustaţă mare, blondă, îmbrăcat jumătate civil, jumătate militar, cu o ţurcană albă de oaie, de model rusesc, veston civil, pantaloni roşii de cavalerist rus şi cizme cu pinteni. Se apropie şi mai mult de ai noştri şi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu o atitudine provo-cătoare, ne adresă următoarele cuvinte:

–           Ce căutaţi aici la noi? Cine v-a chemat şi ce vreţi?

–           Am fost chemaţi de fraţii noştri basarabeni – i se răspunse de noi.

–           Basarabenii, fraţi cu voi, nişte ţigani!?! – îndrăzni să mai zică omul nostru. Vom telefona imediat la Bălţi – continuă el – şi o să vă placă ce o să păţiţi!

Dar nu apucă să termine bine vorba voinicosul nostru bolşevic – căci bolşevic era, din nenorocire, deşi român basarabean – şi căpitanul, comandantul companiei noastre de infanterie, care în acest timp se apropiase de el, îi şi arse pe neaşteptate o pereche de palme zdravene, olteneşti, care îl lungi pe voinic la pământ cu capul în jos şi cu picioarele împin-tenate în sus!

În acelaşi timp, bravul căpitan ordonă:

–           Mitralierele în poziţie!

Nici nu ştiu când s-a sculat de jos amicul bolşevic şi a rupt-o de fugă la deal, urmat de toată omenirea de la bâlciu – care însuma mai multe sute de oameni – şi care a pus mult mai puţin timp ca să ajungă în vârful dealului şi de acolo să se facă nevăzută decât pusese ca să coboare de la deal la vale!

După acest mic şi hazliu incident şi după terminarea popasului, ne-am îndreptat, urmând drumul care mărgineşte calea ferată Ungheni Chişinău, către această din urmă localitate şi, după trei popasuri de noapte – primul în gara Comeşli, unde, chiar în faţa staţiei, am văzut mormintele proaspete ale doi ofiţeri superiori ruşi, ucişi de soldaţii lor bolşevizaţi; al doilea în târguşorul Călăraşi, atât de curat şi de bine pavat, încât a trebuit să uzez de calul meu de călărie pentru ca să ajung de la gazda mea la popotă, altfel fiind ameninţat să mă înec în mocirla din drum, şi ultimul în gara Străşeni –, în după-amiaza zilei de 13 ianuarie ne-am făcut apariţiunea pe înălţimile cari domină dinspre sud-vest frumoasa capitală a Basarabiei.

De la Ungheni la Chişinău, drumul variat prin ondula-ţiunile de teren, cari desfată privirea călătorului şi îl fac să uite de lipsa de căi de comunicaţie în bune condiţiuni, se opreşte deodată pe aceste înălţimi ale Chişinăului, pentru ca în faţa drumeţului să se desfăşoare o privelişte panoramică.

Scoborâm încet panta dealului şi către seară ne aflăm la porţile Chişinăului.

Suntem încartiruiţi în clădirea monumentală a Şcolii Eparhiale de fete, care fusese evacuată pentru primirea noastră. împreună cu un batalion din regimentul de infanterie comandat de colonelul Pomponiu.

Vizita de a doua zi dimineaţa pe care am făcut-o oraşului ne-a lăsat la toţi una din cele mai plăcute impresiuni. îndeosebi catedrala, unde am asistat la oficierea serviciului religios şi unde am admirat măreţia slujbei divine şi frumuseţea corului basarabean, condus de părintele Berzowski, ne-a lăsat o amintire care nu se va şterge niciodată. Nu mai vorbesc de frumuseţea şcolilor şi de grija pusă în igiena şi confortul lor, cari nu lăsau nimic de dorit. Nu voi uita băile de marmoră albă, somptuoase şi strălucitoare de curăţenie, de la Şcoala eparhială de fete. Dar liceele!… Dar spitalul, înzestrat cu tot ceea ce trebuia la serviciul chirurgical, pentru a face faţă oricărui fel de intervenţiune!

Mi-a plăcut atelierul de ortopedie şi proteze ataşat acestui serviciu, unde se confecţiona cu multă artă şi multă îngrijire orice fel de proteză necesară bolnavilor operaţi în spital.

O bună şi frumoasă im-presiune mi-a lăsat clădirea aşa-numită pe atunci „Serafimovski Dom”, construită, după cum am fost informat, numai din contribuţiunea preoţilor basarabeni.

Neştearsă îmi va rămâne în amintire o seară petrecută în această clădire cu ocazia întrunirii comitetului şcolar al Şcoalei eparhiale de fete, la care fusesem invitat pentru a lua în primire materialul aflat în clădirea acelei şcoli, care acum ne servea de cuartier.

La plecare, un cor de îngeri, venit parcă din Cer, îmi atrase atenţiunea. Era o rugăciune Tatăl nostru, cântat numai de fete, în patru voci. Neînchipuit de frumos!… Măreţ, minunat, încântător, cum numai la corurile din Basarabia se poate auzi. Mi s-a explicat că era corul elevelor de la şcoala evacuată pentru noi, acum internate provizoriu la „Serafimovski Dom”.

Tot ca amintire plăcută, spitalul de alienaţi de la Costiujeni, pe care l-am vizitat cu toţi medicii din ambianţa diviziei. Am fost priiţi şi conduşi în interiorul spitalului cu multă afabilitate d-na dr. Alistar (Magazin ric, nr. 3/1993), pe atunci medic la acel spital. Femeie plină de energie şi inițiavă, doamna dr. Alistar care făcuse parte din mişcarea revoluţionară contra dominației ruseşti, pentru care fusese închisă şi ameninţată de a fi executată dat toate explicațiunile necesare în privinţa spitalului.

Ajunși cu vizita la secţia „femeilor agitate” – unde, într-un salon destul de spaţios, erau internate un însemnat număr de nenorocite bolnave – care făceau un zgomot infernal – şi cum ştiam că doamna dr. Alistar era deputată în Sfatul Ţărei, mi-am permis să fac o glumă:

Iată. doamnă doctor – îi zisei, arătându-i pe acele bolnave cari ţipau şi se agitau Camera deputaţilor femei.

La care, doamna doctor Alistar, fără să se supere îmi răspunse:

Lasă, că nici d-voastră, bărbaţii, nu sunteţi mai liniştiţi!…

Şi într-adevăr, după cum s-a prezentat Adunarea Deputaţilor noştri de după război, dacă m-aş fi întâlnit cu doamna dr. Alistar, domnia sa ar fi avut toată dreptatea să-mi spună:

– Ei, ai văzut, domnule, că am avut eu dreptate când v-am spus că şi d-voastră bărbaţii sunteţi mult mai gălăgioşi şi mai impulsivi decât femeile?…

Noroc că de atunci nu am mai avut ocazia să o întâlnesc şi astfel am scăpat de dojana meritată.

Ţin însă să afirm că atunci am plecat de la acel spital cu cea mai frumoasă impresiune, atât în ce priveşte administrarea şi organizarea lui, cât şi din punctul de vedere al îngrijirii bolnavilor spitalizaţi acolo.

Ziua de 24 ianuarie – zi în care serbam Unirea Principatelor Române – ne-a găsit sub o mică stare de îngrijorare, căci în ajun, din motive cari nu sunt în com-petinţa mea de a fi judecate, pierduserăm oraşul Tighina, în cari, pe podul de peste Nistru, ce fusese lăsat intact, pătrunseseră bolşevicii din Tiraspol. Peste două zile însă, trupele noastre reluară Tighina şi distruseră podul.

Cu toată această îngrijorare, ziua de 24 ianuarie a fost serbată cu mult fast şi cu destulă animaţie în localul Cazinoului nobilimii din Chişinău. După cuvântările de rigoare, ţinute de generalul Broşteanu şi alţi ofiţeri din divizie, a luat cuvântul o tânără şi frumoasă elevă, româncă basarabeană, din cursul superior al Şcoalei eparhiale, cred, şi într-o caldă şi duioasă cuvântare a mulţumit trupelor române că a scăpat Basarabia de urgia bolşevică. A fost un moment de sublimă înălţare sufletească!… Numai noi, cari am avut fericirea şi norocul de a trăi acel moment, ne putem da seama de măreţia lui. Generalul Broşteanu, cu lacrimile în ochi, a îmbrăţişat pe frumoasa elevă. Acelaşi gest şi din partea generalului Vuillemin, din Misiunea Franceză, care se afla de faţă. Deşi cu ochii scăldaţi în lacrimi, tare ne-ar fi plăcut şi nouă, cestorlalţi, să sărutăm pe inimoasa şcolăriţă! Dar… pofta’n cui!…

După terminarea cuvântărilor am încins cu toţii o horă mare în piaţa din faţa cazinoului horă la care au luat parte generalii Broşteanu şi Vuillemin, toţi ofiţerii prezenţi, oficialităţile şi boierimea basarabeană, precum şi elevele şi elevii şcoalelor secundare, veniţi să serbeze cu noi „Unirea ţărilor Române”! Entuziasmul a fost de nedescris!

Încă o amintire plăcută din Chişinău – aceasta însă de natură culinară şi gastronomică – o păstrez de la aşa-zisele „blini”. Delicios preparat, pe care ni l-a servit la un dejun cuvioşia sa părintele Berzowski, a cărui primire în familia cuvioşiei sale a fost de o duioşie şi delicateţe remarcabile. De altfel, aceeaşi duioasă amintire păstrez şi de primirile noastre din familiile de Herţa, Botezatu, Cerchez, Şeptilici etc., precum şi de serbările dale în cinstea noastră în sala Teatrului Naţional.

În fine, ziua de 27 Martie 1918!

Dis-de-dimineaţă, oraşul frumos pavoazat cu tricolorul românesc şi o mulţime imensă, în haine de sărbătoare, îngrămădită pe tot parcursul drumului de la gară în oraş, aşteaptă cu nerăbdare sosirea lui Alexandru Marghiloman, prim-ministrul României.

Pe la orele 9.30, Marghiloman soseşte în gara Chişinău şi, într-un frumos echipaj, precedat şi urmat de câte un escadron de roşiori în mare ţinută de ceremonie, îşi face intrarea în oraş, în uralele nesfârşite ale mulţimii.

După-amiază, şedinţa solemnă a Sfatului Ţării, în care urma să se hotărască unirea cu Patria mumă.

Încă de la orele trei toată ofiţerimea Diviziei.il aflătoare în Chişinău şi o companie de onoare se afla adunată în curtea Seminarului teologic, în clădirea căruia era instalat comandamentul garnizoanei.

După discuţiuni destul de aprinse şi pline de un înflăcărat patriotism, la cari au luat parte cele mai distinse personalităţi basarabene, între cari Ion Inculeţ, Pelivan, dr. Petre Cazacu, Pan Halippa etc. etc., către sfârşitul după-amiezii primim vestea că unirea Basarabiei cu Patria mumă fusese votată cu unanimitate de deputaţii din Sfatul Ţării [în realitate, au fost 86 de voturi pentru unire, trei împotrivă şi 36 de deputaţi s-au abţinut]. Cu sfârşitul zilei se sfârşise şi robia muscălească!…

Imediat trecem cu toţii în Biserica Soborului, unde după puţin timp sosesc deputaţii Basarabiei şi, în urmă, Alexandru Marghiloman cu generalul Broşteanu.

Se oficiază un Te Deum de către Arhimandritul Gurie, înconjurat de un sobor de preoţi.

Măreţia momentului nu se poate descrie în cuvinte, căci ele n-ar putea reda nici pe departe nimic din ceea ce a fost şi din ceea ce a simţit fiecare din noi, cari am luat parte la acel act de neuitat! Ştiu numai că toată lumea avea ochii înlăcrămaţi de bucurie şi fericire!…

După 100 de ani de robie. Basarabia se reîntorsese la sânul mamei ei!

În seara zilei de 31 martie 1918, după ce Divizia 11 trecuse paza pământului basarabean, pe care îl legase pentru vecie de acel al Regatului Român, Diviziei 1 de Vânători, comandată de generalul Ion Răşcanu, am părăsit, mărturisesc cu mult regret, Chişinăul, cu trenul în care erau îmbarcate Cuartierul diviziei şi Ambulanţa ei.

Petrecuţi la gară de întreaga elită a oraşului, generalul Broşteanu, în cuvinte pline de simţire şi entuziasm, şi-a luat rămas bun, în numele nostru al tuturor, de la toţi aceia pe care îi cunoscusem şi cari se întrecuseră, prin bunăvoinţă şi delicateţe, să-şi manifeste recunoştinţa faţă de noi, cari îi scăpaserăm de bolşevici.

Şi astfel trei luni se scurseră de parcă fuseseră trei zile!…

Articolul a fost scris de Sorin Cristescu și publicat în revista Magazin istoric, numărul martie, anul 2020.