Publicat în literatura, PREZENTARE DE CARTE

Afganistan. Annemarie Schwarzenbach era acolo în 1939. Și ea a scris despre asta


Nimic nu ne face imaginația să zboare mai departe sau mai sus decât cărțile de călătorie. Toate drumurile sunt deschise, ea propune o călătorie dublă, pe de o parte, evidentă și explicită a scriitoarei prin Iugoslavia, Turcia, Iran și Afganistan și, pe de altă parte, călătoria interioară în căutarea ei însăși, a fericirii, a speranței și multiplele argumente care se fac pe parcurs.

Întrucât toată Europa începe un război total în 1939, Annemarie Schwarzenbache întreprinde o călătorie periculoasă împreună cu un alt coleg și un Ford special pregătit, cu paradoxul că ar fi fost mai periculos să rămâi acasă. Proaspăt dintr-un leac de detoxifiere a morfinei, speră să-și redescopere experiența de viață în această călătorie, care, deși are scopuri cunoscute: cărți, articole etc., transcende în lumea ei internă cu copleșitoare melancolie și introspecție.

Este o poveste rece, uscată, tristă și prăfuită din acel an pe drum. Adânc amar și melancolic, este capabil să ne modifice spiritele în căutarea catastrofei din fiecare scenă, dar nu apare, doar fluxurile viitoare, geografia transcende și oamenii, orașele și traseele marchează ritmul poveștii.

Titlul devine real, toate drumurile sunt deschise, dar când îl citim am putea adăuga că nu duc nicăieri. Toate neajunsurile acelor locuri și ale acelor oameni nu numai că rămân deschise, dar s-au înrăutățit în acest timp, iar scriitoarea însăși nu numai că nu s-a regăsit, dar, din păcate, a murit într-un accident de bicicletă absurd, la scurt timp după întoarcere. „Îngerul devastat” ne-a lăsat ultima sa amintire, frântă și tulburătoare.

În iunie 1939, Annemarie Schwarzenbach a început o nouă călătorie, de data aceasta cu prietena ei scriitoarea elvețian Ella Maillart. Ele fac turnee prin Balcani, Turcia, Iran și Afganistan într-un Ford încărcat cu material fotografic. Între timp, în Europa, izbucnește un război virulent, departe și în același timp aproape. Toate drumurile sunt deschise este o selecție a textelor pe care Annemarie le-a scris despre acea călătorie nesfârșită cu mașina. Ele reflectă magia peisajelor îmbătătoare, curiozitatea sa perceptivă pentru societățile din est, dar și dorința sa imposibilă de a scăpa, marcată de o tragedie de război și de un dor chinuit de fericire. Imaginile splendide și sensibilitatea sporită a acestor scrieri ne duc în lumea fascinantă a acestui „înger devastat”, așa cum este definit de Thomas Mann.

Conform wikipedia.org, Annemarie Minna Renée Schwarzenbach a fost scriitoare, jurnalistă și fotografă elvețiană. Mama ei bisexuală a crescut-o într-un stil masculin, iar imaginea sa androgină s-a potrivit cu boema societate berlineză a vremii, în care s-a complăcut cu entuziasm.
S-a născut pe 23 mai 1908, la Zürich, Elveția. A decedat pe 15 noiembrie 1942, Sils im Engadin/Segl, Elveția.

Sursa articolului este publicația elpalcerdelalectura.com. Articolul a fost publicat pe 20 august 2021.

Publicat în biblioteca centrala, Critica, critică literară, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, PREZENTARE DE CARTE

Liliana Armașu sau poezia ca jokering


     Chiar tu ești singurătatea

          Nu știu dacă am citit o poetă sau un poet mai însingurat ca Liliana Armașu. Deși, la un moment dat, am avut impresia că ea este autoarea care ar căuta solitudinea dacă aceasta i-ar lipsi. Au consemnat-o, de altfel, și alții, poezia ei este o asceză. Simțind acut această lume, intensificându-i sensurile și rosturile, ea știe să vină cu verdicte poetice: „pentru un însingurat/ noaptea e mai mult decât întunericul”. Poezia și poeta devin un filtru al realității, o prismă prin care se polarizează luminile lumii: „și iată că nu te mai poți certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuți/ și nici cu Dumnezeu,/ căci chiar tu ești singurătatea/ în care el se odihnește Duminica”. Divinitatea e o prezență aparte a acestor texte, deloc una manifestă, poeta nu are nevoie de parade gălăgioase ale credinței. Dumnezeu există, El e în text, El este text. După chipul și asemănarea biblică avem în aceste cărți de poezie un model de raportare la alteritate – „ne regăsim pe noi înșine/ în chipul celuilalt”, e chipul universal al divinității, dar și al semenilor. Celălalt este un alibi al existenței, el confirmă și probează traiul unui eu retras: „m-aș preface în propria ta singurătate/ să te-nsoțesc în moarte”. Și dorința vine dintr-un Eros și Thanatos care coexistă în ființa umană dintotdeauna. „Nu înțelegeam cum poate fi/ atât de frumos împrejur/ și eu atât de singură”, e întrebarea după care se ajunge la „fericirea însinguratului”. Și aceasta din urmă este rezultatul unei purificări prin separarea și detașarea de ceilalți. Rămâne credința, „îmi fac semnul crucii/ de la A la Z”, e credința totală în existență, în poezie și în posibilitatea salvării prin ea. „Nu am nimic, Doamne, nici liniște”, astfel, neliniștea echivalentă cu eterna căutare este marca poeziei Lilianei Armașu.

armasu 1

       La marginea marginii

            Există în aceste poeme un impas emoțional aproape exemplar, o ducere în extremă a unor stări umane printr-un gest de care doar un poet este în stare. Este omul blocat într-un spațiu și un timp al nefericirii. Este lumea omului care zice: „nu am nici măcar unde înainta”, „trăiesc la marginea marginii”. Marginalul – iată personajul poematic din volumele Lilianei Armașu. Și, în acest univers ermetic, frumosul e unul suicidal – „tăcere/ în care se sinucid cei mai frumoși dintre/ îngeri”. Eul e unul suferind la cotele cele mai înalte, „am un animal sălbatic în casă” și acesta e chiar sinele care trăiește prin poezie. „Tristele bucuriile mele” – în tristețea bucuriei este întreaga poezie a poetei care există cumva oximoronic în „durerea și bucuria acestei neînțelese neliniști”. Poezia e salvarea, poezia e rostul a toate, așa cum poeta știe că „strict ale mele rămân/ revolta, neliniștea,/ poezia…” Toate se supun poeziei – „…e ca și cum ai muri în ziua aceea/ pe care o dedici poeziei”, care e o „mantie de foc”. Poezia e imanența a toate, e valoarea supremă, e o altă dimensiune a divinului. „Poemul se zbate în mine/ ca peștele pe uscat” și este pulsul poeziei de zi cu zi, oră cu oră, căci Liliana Armașu nu este poetă doar de la ora opt la optsprezece. Ea e poeta de zi și poeta de noapte. În pofida încurcăturii artistice prin care trece astăzi lumea, ea gândește la „rolul artistului/ pe vremuri de criză”. Unicul pisc de escaladat este poezia, ea e mai presus de toate: „peste munții poeziei nicidecum nu pot trece”.

            Poeta exclamă: „e înfricoșător să fii femeie”, „nu mă căuta printre femei”. Poezia ei de călugăriță, după cum deja a calificat-o critica literară, care e „jumătate femeie/ jumătate sfântă” este un reușit exercițiu de regândire și eternă reinventare a identității umane care stă în spatele poemului. „E greu să fii… Liliana Armașu” și din această cauză poeta se rupe de existența sa onomastică. Ființa poetică e dincolo de micile iubiri ale teluricului, de morțile de zi cu zi, chiar dacă Erosul e o imanență a vieții și poeziei, de unde trista constatare că „dragostea nu se cultivă în sere”, de unde și „nostalgia păcatului neîmplinit”.

          Libertatea, îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe

            Nostalgiile clipei umane îmbracă haina unei emancipări de alt ordin. Poeta se salvează cu gândul la libertate. E fuga de rutină, „la serviciu,/ unde, printre manuscrisele grele,/ visezi cu jind la fructul/ neatins al libertății”. Libertatea e mai presus de dragoste și moarte în aceste texte. Ea e dincolo de toate, e idealul suprem. „La picioarele mele se gudură/ o felină de rasă rară, numită solemn/ Libertatea,/ îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe/ și să-i mângâi la nesfârșit beregata” – este jocul vieții cu toate cele care ți se dau și ți se tot iau, este ironia față de fantasma libertăților de tot felul. Și aici mi se pare că putem identifica un grad de maturitate poetică la care puțini poeți ajung. Majoritatea volumelor de poezie, începând cu debutul, indiferent de stil și maniera generației sale, se cramponează într-o existență egocentrică, uitând de lume și de rosturile ei. A pune problema libertății în poezie mi se pare o marcă a valorii și a unei deveniri poetice superioare. Versul „ai încremenit de secole într-o mare Statuie a Libertății/ pe care o torturează cu privirile lor toți călăii lumii” concentrează în sine argumentul – avem un eu care reprezintă o totalitate umană, avem un întreg univers uman și avem ideea unei libertăți torturate. E un concept sferic al unei umanități care mereu cade în păcatul oprimării.

armasu2

Dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!

Devenirea întru poeziei vine din „timpul lungilor ani de bibliotecă”, „cu profesori care vorbeau singuri prin biblioteci”, „în căutarea unei fericiri de hârtie”. Fericirea omului izolat de lume caută dialogul ideatic, polifonia cărților. E fericirea unui homo legens. Cel care nu se teme nici de moarte, știind că există cartea: „ce frumos s-ar încheia viața/ dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!” Biblioteca devine un procedeu al existenței și orânduirii acestei lumi –  „sufletul/ aranjat perfect sub formă de/ bibliotecă a/ sentimentelor”. Poeta e conștientă de iluziile care ne pasc mereu printre „clituri de cărți cu himere”, ea înțelege și dimensiunea de morgă a acestei lumi livrești atunci când „frecventezi zilnic cimitirele bibliotecilor”. Dar cărțile oricum rămân a face parte din marele spectacol al lumii în care „am văzut călătorind astfel orașele mari ale lumii/ castelele de lux și subteranele/ crâșmele și bibliotecile”. Universul cărților devine un laborator al existenței poetice, acolo se produce marea alchimie a stărilor care devin literatură: „suntem deja în biblioteci/ la mesele noastre de scris/ cerneala din pixuri curgând”. Poetul se naște printre cărți și tot acolo își găsește sfârșitul, este o situație firească în marele lanț al evoluției ideilor, e ciclul vieții poeziei și al poetului care constată cu un fel de calm: „am mers la locul meu de veci din această lume/ – în bibliotecă”.

            Înmormântăm idealuri și bem

         De la marile idei ale libertății, ale libertății prin scris și lectură, poeta coboară și spre marea temă a nimicului, e tema generației sale, care vine în primul deceniu al noului secol și mileniu. Florile și fluturii aproape pastelați din poezia șaizecistă, transformați peste noapte în citate livrești la unii poeți de după 1970 și preponderent la cei de după 1980, în poezia noului mileniu, aceste delicate imagini ale frumosului, se transformă în metafora abia sesizabilă a marilor iluzii venite din „politica duplicitară a fluturilor de noapte”. Într-o lume a bruiajului informațional, a strigătelor media și de tot felul, „minciuna e singurul mijloc de refugiu”. Omul populează un univers de teleshow, totul e la vedere, trăim deja pe un mare ecran și moartea e deja un bun public, un spectacol de arătat și de văzut. Iată de ce mai nou căutăm neapărat un „un mormânt de cristal”, pentru a spori marea iluzie a transparenței care ni se tot inoculează după 2000. Până la urmă „înmormântăm idealuri și bem”. E beția lumii, nicidecum beatitudinea spiritului.

            Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet, iar tu crezi că i-ai văzut sufletul

        În plină aparență a transparenței, poeta constată cu regret că „lumea e un tablou de mult uitat”. Adevăratele esențe ne scapă, tabloul veridic a ceea ce suntem nu există sau nu mai contează. Și toate se întâmplă „într-un colț de țară aproximativă”, într-o „patrie – ceva dureros și nesigur”, „tocmai acum când sărbătorim apocalipsul”. Și această sărbătoare a neînsemnătății à la Kundera e redundantă, e obositoare, așa cum „sfârșitul fiecărei zile e ca o mică/ apocalipsă”. Vorbim despre o viață în care „se fac țăndări, una câte una,/ păpușile – iluziile tale”.  „Sunt cel mai bun colecționar de iluzii/ pierdute” – iată opinia definitivă, iată diagnoza de sine a poetei. De aici dorința de a spune în poezie „despre lucrurile mărunte și delicate”. Și, dacă „toate iau încet/ forma nimicului”, „cel mai mare eveniment din viața ta/ e atunci când (nu) ți se întâmplă nimic”. Este o risipă a ființei. Este marca unei schimbări de paradigmă existențială și poetică. Se trece de la o lume a grandorii și măreției la „o grămadă de mărunțișuri risipite”. Un univers în care cele vechi nu mai funcționează, iar cele noi încă nu sunt înțelese: „alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,/ iar tu crezi că ai întâlnit omul./ Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată,/ iar tu crezi că ai regăsit copilul./ Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet,/ iar tu crezi că i-ai văzut/ sufletul”. Este o lume nouă a obiectelor, a unei materialități care ține din ce în ce mai mult să ocupe zona metafizicului, așa cum „mâine urmează să apară din nimic”.

          Și în această dimensiune a căutării apare o nouă generație de poeți, „noi – rătăciți în neunde”. Este „o generație pierdută în proteste/ și în mari adunări naționale”, este generația care a plecat, este generația care e plecată, chiar dacă a rămas, e generația unui exil interior într-o țară a nimicului. O țară în care poezia nu mai contează, în care politicienii spun cu ironie că ei fac declarații serioase și nu spun poezii. De aici declarația-manifest: „tăiați acest poem și scrieți altul mai bun/ l-am scris special pentru a fi negat,/ redus la nimic, nimicit”. Și o stare poetică simptomatică a acestei generații deziluzionate este lipsa oricăror așteptări, „eu nu aștept nimic, nici dimineață, nici amiază, nici seară”. Godot e pensionat din marile așteptări umane, Estragon și Vladimir au făcut carieră politică, se zgaibără la microfoane în săli parlamentare și prin scuaruri la sfârșit de august basarabean. Unica soluție rămâne a fi poezia.

         Unica modalitate de a rezista e jokering-ul, e amuzamentul de-a râsul-plânsul pe care îl vom juca cu toții noi cei care venim după 2000. Vom tot exclama odată cu Liliana Armașu: „fac zilnic, în fața oglinzii, exerciții de râs”, vom învăța ironia nimicului și drama (auto)nimicirii și ne vom mai salva din când în când prin „seri de lecturi în stele”. În acest sens, Liliana Armașu vine cu un fel de poezie care va deveni cap de serie pentru tot ce se va face în poeziei în noul secol. Poezia care râde în loc să plângă – iată manevra pe care a aplicat-o poeta în bătăliile poeziei la început de mileniu trei. Și trebuie să recunoaștem că a fost o operație reușită. Stratagema poetică a unui Joker solitar.

*

Armașu, Liliana. Singurătatea de miercuri // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2010. – 96 p.

Armașu, Liliana. Mâine va fi altfel // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2015.  – 96 p.

Armașu, Liliana. Eu scriu… Tu scrii… El este // Lialiana Armașu. – Târgu-Jiu: Ed. Centrului Județean al Creației Populare Gorj, 2001. – 62 p.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, noiemebrie-decembrie, 2019, p. 95-97, ISSN 0132-6635.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activități de promovare, Activităţi de promovare, întâlnire cu scriitorii, întîlnire cu personalitate, BMservicii, Chisinau, cultura, Discuție publică, LANSĂRI DE CARTE, LECȚII PUBLICE, PREZENTARE DE CARTE, prezentare de carte

“Brandul personal ești tu” de Hustiu Bibire Alexandra


În acest moment la Biblioteca Centrală a B.M. „B. P. Hasdeu” are loc lansarea cărții Brandul personal ești tu de Hustiu Bibire Alexandra

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activităţi de promovare, întâlnire cu scriitorii, întîlnire cu personalitate, BMservicii, Chişinăul citeşte, program de lectură, istorie, LANSĂRI DE CARTE, literatura, PREZENTARE DE CARTE

Lansarea cărții „Viața de câine a unui copil” autor Teodor Popovici (secvențe video)


La Biblioteca Centrală, a BM „B.P. Hasdeu” a avut loc lansarea cărții: „Viața de câine a unui copil” autor Teodor Popovici (medic, scriitor). La eveniment au participat cititori, scriitori, istorici, rude care s-au expus pe marginea cărții. Evenimentul a fost moderat de  prefațatorul cărții Nicolae Dabija și academicianul Mihai Cimpoi.

https://www.youtube.com/upload?redirect_to_classic=true

 

 

Publicat în literatura engleza, PREZENTARE DE CARTE

La răscruce de vânturi de Emily Bronte


emily-bronteScriitoarea britanică, cunoscută în special pentru unicul ei roman ”La răscruce de vânturi”, Emily Bronte, s-a născut pe 30 iulie 1818.
În colaborare cu surorile sale, Anne, Charlotte, Emily a scris versuri, ce au fost publicate sub titlul ”Poeme”. În 1847, Emily Bronte a publicat singurul ei roman ”La răscruce de vânturi”, o poveste de dragoste care are loc în mediul rural al Haworth-ului.
La apariție, acesta s-a vândut în două exemplare, dar, astăzi, este tradus în zeci de limbi și tipărit în numeroase ediții. Recunoașterea scrierilor lui Emily Bronte nu a venit decât în secolul XIX.
Astăzi, se împlinesc 200 de ani de nașterea autoarea a unicului roman ”La răcruce de vânturi”.
La noi găsiți câteva exemplare a acestui roman, în limba româna, rusă și engleză.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vâ așteptăm la noi!

sursa textului: ziuaconstanta.ro

sursa foto: burginmathews.com