Publicat în cultura poloneză, istoria românilor, epoca contemporană, istoria românilor, epoca medievală, istoria românilor, epoca modernă, istorie, prezentare de carte

Polonezii în Moldova: istorie și contemporaneitate. Culegere de studii și documente


Polonezii în Moldova: istorie și contemporaneitate. Culegere de studii și documente = Polacy W Mołdawii. Historia i wspóczesność: Zbiór artykułówi dokumentów = Poles in Moldova : History and Modernity: The collection of articles and documents / coord. șt.: Lilia Zabolotnaia, Ilona Czamanska; col. red.: Helena Krasowska [et al.]; Acad. de Științe a Moldovei, Muzeul Naț. de Istorie a Moldovei, Inst. de Istorie [et al.] – Chișinău : Cartidact, 2015. – 368 p.

„Astăzi, când între Polonia și Moldova se află Ucraina, uităm adesea că, începând de la înființarea Principatului independent Moldova în anul 1359, țările noastre erau învecinate și le unea (uneori le despărțea, să recunoaștem…) frontiera comună polono-moldovenească destul de lungă, sub rezerva ajutărilor la momentul respectiv, care se întindea – pe scurt vorbind – de-a lungul Ceremușului până la confluența până la confluența acestuia cu Prutul și pe Nistru alipindu-se (din anul 1569) pe tumultuosul Iagorlâc” afirmă Artur Michalski, ambasadorul Republicii Moldova în Republica Moldova.

Cartea are trei capitole:

  1. Polonezii în societatea medievală și modernă timpurie din Moldova;
  2. Polonezii în Basarabia în sec. XIX-lea – XX-lea;
  3. Polonezii în Republica Moldova în perioada contemporană.

Textul cărții e în limbile română, poloneză și engleză.

Publicat în istoria Basarabiei, istoria românilor, epoca contemporană, personalităţi istorice

Chișinăul în memoriile Reginei Maria


Regina Maria a României a fost una din multitudinea de personalități care au îndrăgit nespus de mult „orașul din piatră albă”, ea ne-a lăsat numeroase însemnări despre Chișinău în jurnalele ei, în care apreciază frumusețea acestuia și desigur bunătatea și ospitalitatea cu care a fost întâmpinată de băștinașii de aici. În acest articol sunt doar câteva din însemnările reginei făcute în timpul primei vizite regale din Basarabia din luna mai 1920.

Joi 20 mai 1920 regele și regina împreună cu principesa Elisabeta au avut parte de o primire călduroasă la Chișinău, despre aceasta regina mărturisește ca fiind neobișnuită și cu mult fast. De dimineață familia regală a participat la slujbă în incinta Catedralei, despre care regina scria „o imensă biserică ieșind în evidență într-o mare grădină publică… este frumos proporționată, dar n-are nimic atrăgător ca arhitectură, cu excepția mărimii impresionante”. Regina remarcă stilul și tradițiile rusești în privința ordinii și fastului bisericesc. După slujbă regina a participat la paradă, ulterior  s-a întâlnit cu autoritățile  la primărie. Cuplul e însoțit de demnitarii de rang înalt: ministrul Alexandru Averescu și directorul Poliției și Siguranței Generale Romulus P. Voinescu. O altă carte poștală imortalizează alaiul în fața Palatului Mitropolitan, fixând segmentul de timp în care cuplul regal urmărește, de pe o scenă improvizată cu baldachin de catifea, ghirlande de flori și însemnele Casei Regale, ceremoniile organizate în onoarea lor. Înainte le defilează elevii instituțiilor de învățământ și soldați din unitățile militare. Poate nu întâmplător, de aici încolo, pe acest loc de vizavi de Arcul de Triumf, de pe scene improvizate, cu sau fără tribune, vor ține să își demonstreze autoritatea reprezentanții tuturor puterilor, de la regii României, la conducătorii sovietici și președinții republicii post-sovietice


Sursa: A. Grițco, Vizita regală la Chişinău (1920) – imagine şi istorie, În: Tyragetia, vol. VIII [XXIII], nr. 2, 2014, p. 350.

 În aceleași notițe, Regina și-a exprimat primele impresii despre oraș: “…străzile erau înțesate de o mulțime entuziasmată…fără îndoială, pământul este românesc, iar populația este românească”. A doua zi, vineri, 21 mai 1920, familia regală a asistat la un parastas, oficiat de Mitropolitul Gurie în Catedrala din Chișinău, în memoria ostașilor căzuți pe câmpul de luptă în timpul Primului Război Mondial, apoi s-au îndreptat spre Casa Eparhială, care se afla vis-à-vis de Porțile Sfinte de pe str. Alexandru cel Bun, unde au vizitat Muzeul Bisericesc, administrat de Iosif Parhomovici. După prânz, suita regală a vizitat Spitalul din Costiujeni, apoi Regina Maria a vizitat spitalul evreiesc, căminul orfanilor de război și Școala eparhială de fete. Suveranii au primit diverse cadouri: platouri simbolice din argint, o icoană, iar Principesa Elisabeta un șirag de perle. Seara, după mai multe vizite la instituțiile emblematice ale Chișinăului, în sala Cercului Cultural s-a dat un banchet unde regele Ferdinand a ținut un emoționant discurs în care a vorbit despre primirea călduroasă făcută și despre bucuria de a se afla împreună cu regina la Chișinău, „capitala unuia din frumoasele ținuturi care s-au unit pe veci cu Regatul Meu”. Scriind în jurnal despre organizarea banchetul de seară, regina Maria, chiar încercând să nu fie arogantă a izbucnit: „Banchetele întotdeauna mă duc la disperare, acesta a fost însă cel mai rău pe care a trebuit să-l suport… A fost o adunare imensă, urâtă și îngrozitor de neomogenă… Muzica a fost asurzitoare, servirea lentă, mâncarea așa-și așa, oaspeți neinteresanți, florile ofilite, lumina insuficientă”. Detestând banchetul, regina concluzionează că „întreaga demnitate regală a fost ignorată – nu voit, ci din pricina lipsei de maniere și de tradiție”.



Sursa: A. Grițco, Vizita regală la Chişinău (1920) – imagine şi istorie, În: Tyragetia, vol. VIII [XXIII], nr. 2, 2014, p. 351.

Următoarea zi, vineri, 21 mai 1920, a început tot la catedrală cu oficierea de către arhiereul Gurie a unui parastas pentru toți soldații căzuți război. Regina Maria, după cum scrie în jurnal, s-a rugat pentru vărul Nicky și familia lui. Deși de la moartea țarului Nicolae al II-lea se împlinea aproape doi ani, regina și-a amintit în acea zi de soarta romanovilor și a recunoscut meritele fostului imperiu în ceia ce a văzut la Chișinău, dar în același timp regina a accentuat caracterul românesc al ținutului dintre Prut și Nistru: „Fără îndoială teritoriul este al Români­ei, cu populație românească, dar Rusia fiind imensă și bogată a investit bani în el și a con­struit edificii mai mari, mai bogate, mai solide decât am fi putut face noi, vecinii mai săraci”. Continuând gândul, regina își amintea că încă din copilărie a fost atrasă de lucrurile ru­sești: „Ceva moștenit în mine a iubit fastul, amploarea și profunzimea Rusiei. Am văzut Rusia în fragedă tinerețe, când era magnifi­că, și port în suflet această nostalgie”.

Cu ocazia unor reprezentații ale școlilor la teatrul de vară, regina reflecta în jurnal despre schimbările ce au avut loc aici în ultimii ani: „Acum doi ani toate școlile erau rusești, acum româna este obligatorie și s-au obținut deja rezultate uimitoare”. Maria admite că metodele aplicate de noua administrație au fost prost gândite, aspre și au creat puțină dezordine, dar crede că locuitorii simt un „contrast fericit cu ceea ce înseamnă Rusia acum”. În după-amiaza zilei au urmat vizite la diverse instituții, iar seara s-a încheiat cu un nou banchet, de data aceasta mai bine organizat, după aprecierea reginei.


Sursa: A. Grițco, Vizita regală la Chişinău (1920) – imagine şi istorie, În: Tyragetia, vol. VIII [XXIII], nr. 2, 2014, p. 352.

În a treia zi, au fost primiți călduros de evrei în sinagogă, apoi au vizitat bisericile greacă, catolică, protestantă și armeană: „ Fiecare instituție vrea să fie vizitată, fiecare naționalitate vrea să i se acorde atenție”, scria regina. Și tot din însemnările reginei aflăm că, în ziua plecării, oamenii au venit din toate părțile să-și ia rămas bun de la familia regală și să o roage, cu lacrimi de fericire în ochi, să revină la Chișinău cât mai curând posibil. Începând cu acel an și până în 1944, Liceul nr. 1 de fete a fost numit în cinstea Reginei Maria, la fel și fosta stradă Zolotaia.

Tot în a treia zi, vineri, 22 mai, Regina Maria și Principesa Elisabeta vizitează Ospătăria Populară, unde au fost întâmpinate de părintele Vasile Guma. Înalții oaspeți au rămas plăcut surprinși și și-au exprimat bucuria de a se găsi în sânul acestei instituții de binefacere de felul acesta.

Vizita familiei regale la Chișinău avea caracterul simbolic al prezenței autorității regale românești în Basarabia. Ca să facă „fericită cât mai multă lume”, își nota regina, membrii augustei familii au acceptat să fie găzduiți în trei conace diferite. Regele a luat reședință la primarul Vasile Anghel, regina Maria a fost primită de familia Pantelimon Sinadino, iar principesa Elisabeta a stat în casa boierului Paul Gore.

În perioada petrecută în Chișinău, între 20 și 23 mai 1920, Regina Maria a dorit să cunoască cât mai mult din problemele Chișinăului. Orașul ducea lipsă de politici publice de integrare în sistemul românesc. Regina a început să viziteze orfelinatul de copii al orașului, spitalul evreiesc, căminul invalizilor de război, Ospătăria populară pentru hrănirea celor nevoiași, Liceul nr. 1 de Fete, Conservatorul, școala de țesătoare, sinagoga și bisericile de confesiune grecească, catolică, protestantă și armeană. 

Regina a urmărit cu mare atenție dificultățile și, pe alocuri eșecul, în administrarea Basarabia. Situația din Basarabia era și mai complicată. Minoritatea rusă propaga în spațiul public idei separatiste și revoluționare, semănând neîncredere în autoritatea și legitimitatea statului român. Numeroși evrei aderau la ideile comuniste și bolșevice, iar administrația românească era acuzată de corupție și incapacitate organizatorică. „Cred că asperitățile au început să dispară și că administrația noastră, cu toate că este puțin în dezordine și prost concepută, reprezintă oricum un contrast fericit cu ceea ce înseamnă acum Rusia și că locuitorii de aici simt asta.”


Orașul a plăcut reginei foarte mult, a impresionat-o îndeosebi stilul rusesc în arhitectură: “Am fost pretutindeni deosebit de  impresionată de clădirile rusești, care, în raport cu ale noastre, sunt mai frumoase și mai mari. În general, orașul e larg și arată bine.” „Întreaga atmosferă a fost caldă și de adevărată simpatie reciprocă și când, în final, a venit ora despărțirii, am simțit că orașul ne-a îndrăgit din felul entuziast în care ne-au condus la plecare. Am avut plăcutul sentiment că ne-au acceptat și că acum ovațiile nu mai erau un lucru aranjat, pentru că oamenii veneau bucuroși din toate părțile să ne salute și să-și ia un afectuos rămas bun cu multe lacrimi și rugăminți de a reveni cât mai curând posibil.”

În seara de 22 mai 1920 Regele Ferdinand I şi Regina Maria au plecat din Chişinău. Pe parcursul zilei de 23 mai, fiind o zi frumoasă de duminică, înalţii oaspeţi au vizitat Basarabeasca, colonia elveţiană Sabo, coloniile germane Leipzig şi Tarutino, Valul lui Traian, Cetatea Albă, Arţizul şi Bolgradul.

Pe data de 8 octombrie 1925 la Chișinău, se deschide prima Expoziție a Basarabiei la care a participat familia regală în prezența regelui Ferdinand, reginei Maria, primului ministru I. Brătianu, altor membri ai guvernului și delegaților din orașele și satele din Basarabia.

La 30 mai 1927, după o vizită la Iași, unde a fost inaugurat Monumentul Unirii realizat de principesa Olga Sturdza, Regina Maria ajunge și la Chișinău pentru a participa la ședința Ligii Femeilor Române. Însoțită de fiica cea mică, principesa Ileana, regina e întâlnită călduros în toate gările de pe traseul de la Iași, iar în Chișinău, după cum scrie în jurnal, părea că întreg orașul ieșise să le salute și au fost încărcate cu flori și petiții. În afară de ședința Ligii de la primărie, programul vizitei a fost unul deja obișnuit: „slujbă frumoasă la catedrală în buna și vechea tradiție rusă” și un tur al orașului cu vizite pe la instituții și școli. Seara oaspeții regali au mers la teatru unde a fost organizată o reprezentație de cântece și dansuri românești urmată de o vizită la Domeniile Coroanei. În timpul plecării la oră de seară, regina e surprinsă din nou de mulțime, ovații și o „colosală manifestație de rămas-bun” la gară. Era ultima vizită în Basarabia în calitate de regină a Mariei, peste câteva săptămâni, regele Ferdinand I Întregitorul avea să se stingă la Castelul Peleș din Sinaia, lăsând tronul nepotului său de numai 5 ani, Mihai I.


Bibliografie

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Sanda Racoviceanu, vol. II, Editura Historia, București, 2006

Regina României Maria, Însemnări zilnice, vol. II, București, 2006

Ziua Mare”, În:  Бессарабiя, nr. 111, 19 mai 1920

„Cuvântarea M.S. Regelui Ferdinand”, Sfatul Țării, 22 mai 1920, 610, Chișinău

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, EXPOZIȚII DE CARTE, INTRĂRI NOI, istoria Basarabiei, istoria românilor, epoca contemporană, istoria românilor, epoca medievală, istorie, istorie: Evul Mediu

Cărți noi de Istoria Românilor și Istoria Basarabiei : iulie 2021


Constantin, Rezachevici. Ștefan cel Mare și războaiele sale. Vol. 1 – Chișinău : Editura Cartdidact, 2019. – 607 p.

Acest volum adună pentru întâia oară 73 de studii și articole de istorie militară, risipite prin diverse volume și periodice, unele dintre ele greu de procurat,  care au apărut de-a lungul a peste 150 de ani, începând cu studiile lui M. Kogâlniceanu. Astfel, readucem în fața istoricilor  și  iubitorilor  istoriei neamului aspecte militare  (organizare, cetăți, armament, steaguri, bătălii, tactici și strategii etc.) fără de care istoria lui Ștefan cel Mare și a Moldovei din vremea sa nu pot fi pe deplin înțelese într-un Ev Mediu în care oastea reprezenta  una din cele mai însemnate instituții ale statului.

Astfel, volumul se constituie ca o privire retrospectivă de ansamblu a evoluției istoriografiei privitoare la acțiunile militare ale lui Ștefan cel Mare și ale organizării întregului sistem ostășesc al Moldovei în epoca sa, reprezentând, din acest punct de vedere, o noutate bibliografică valoroasă și multașteptată atât de specialiști, precum și de toți iubitorii de istorie. 

Mihai, Tașcă. Basarabia – pământ românesc. Vol. 4 : antologie – Chișinău : Editura Serebia, 2019. – 684 p.

Volumul al IV-lea al Antologiei „Basarabia – pământ românesc” din Colecția „100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire” este dedicat omului de cultură, știință și spiritualitate românească de origine basarabeană – preotului Paul Mihail (29.06.1905-11.10.1994).

Referințe la personalitatea lui Paul Mihail și opera acestuia se conțin în cele mai prestigioase lucrări consacrate istoriei ecleziastice, în descrierile patrimoniului cărturăresc și documente vechi ale Moldovei și Basarabiei din sec. al XIX-lea – începutul sec. XX.

Acest volum apare la 125 de ani de la naștere și 25 de ani de la trecerea preotului Paul Mihail la cele veșnice.

Alesandru, Duțu. Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut (1941-1944) – Chișinău : Editura Cartdidact, 2020. – 468 p.

În ediția a doua autorul a completat semnificativ unele capitole cu noi informații referitoare la eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ținutului Herța, la luptele Armatei Române pentru cucerirea Odesei, a explicat cauzele apariției unor neînțelegeri, iscate între militarii români și cei germani și aduce noi detalii importante privind înfrângerea în bătălia de la Stalingrad. Alesandru Duțu a inclus Cronologia evenimentelor desfășurate în perioada 26 iunie 1940 – 26 iulie 1941 și a prezentat o galerie a generalilor români arestați, judecați și condamnați în perioada 1944-1964.

Cartea prezentată, „Armata Română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut (1941-1944)” este o contribuție semnificativă la problematica participării României în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind de un real folos specialiștilor în domeniul istoric-militar. Prin limbajul ușor accesibil, lucrarea poate fi consultată atât de studenți, masteranzi, profesori, cât și de publicul larg de cititori. prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România.

Ion, Eremia. Relațiile externe ale Țării Moldovei în documente și materiale (1360-1858) – Chișinău : Editura Cartdidact, 2020. – 942 p.

Volumul conține peste 500 de documente și materiale selectate din diferite ediții publicate pe parcursul timpului, unele dintre ele fiind o raritate bibliografică. Pentru a ușura accesul la sursele respective, toate documentele au fost publicate în limba română.

Documentele incluse reflectă situația politică externă a Țării Moldovei de la prima amintire a acesteia în sursele istorice (1360) și până la Unirea Țării Moldovei și a Țării Românești în ianuarie 1859. Volumul este însoțit de un amplu studiu introductiv în care se face o analiză minuțioasă a principalelor tendințe ale istoriografiei contemporane referitoare la relațiile Țării Moldovei cu Ungaria, Imperiul Otoman, Polonia, Hanatul Crimeii și Rusia.

Pentru a ușura munca cititorului, volumul este însoțit de o bibliografie de unde s-au selectat documentele incluse în volum, indice de nume, indice geografic, și glosar. Volumul poate fi utilizat de către cercetătorii științifici, dar și de un cerc larg de cititori, interesați de problemele istoriei Țării Moldovei.

Titu, Maiorescu. Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I. Vol. 1 (1866-1876) – București : Editura Albatros, 2001. – 363 p.

În publicarea de față discursurile parlamentare ținute în timp de 25 de ani, adăugându-se câteva priviri asupra istoriei noastre contemporane, nu pot justifica o asemenea politică a României de la 1866 încoace.

Deosebitele faze ale acestei dezvoltări petrecute într-un stat  constituțional au avut neapărat răsunetul lor în dezbaterile parlamentului și dacă se reproduc aici discursurile cu care am participat la acele dezbateri, ele vor să servească numai ca niște documente vii pentru caracterizarea mai exactă a unei întregi transformări a opiniei publice.

Schimbarea cugetelor în decursul a 30 de ani se poate observa proeminent din 1866 până în 1896.

Paul, Gore. „Plebiscitul în Basarabia” și alte scrieri – Chișinău : Editura Știința, 2020. – 256 p.

Ediția cuprinde pagini din opera istoricului și publicistului Paul Gore (1875-1927): studii și articole (Plebiscitul în Basarabia, Administrarea și Zemstvoul, Răzășii, Ștefan Alexandrovici, „voievodici voloșschii”. Schiță istorico-genealogică, Alecsandri și Basarabia, Anexarea Basarabiei, Populația Basarabiei pe naționalități după izvoarele oficiale rusești, Arhivele, Ioan Brătianu ș.a.), corespondența cu Ioan Bianu și Nicolae Iorga, câteva texte, semnate de Nicolae Iorga, Gala Galaction, Simion Mehedinți, Sever Zotta și Gheorghe Bezviconi, care evocă figura acestei personalități de excepție în viața social-politică și cultural-științifică a Basarabiei de la începutul secolului XX. O serie de imagini fotografice care însoțesc textele completează informația despre cărturar și opera sa.

Volumul, ca și întreaga Colecție „Pagini despre Basarabia”, este destinat cercetătorilor literari, istoricilor, jurnaliștilor, studenților și profesorilor, celor interesați de istoria Basarabiei.

Yvonne, Blondel. Jurnal de război (1916-1917) : Frontul de Sud al României – București : Editura Institutul Cultural Român, 2005. –  416 p.

Un veritabil document istoric, jurnalul lui Yvonne Blondel oferă, prin însemnările-i zilnice, o imagine asupra frontului sudic al României în 1916-1917, fără complezență nici pentru bulgari, care s-au dovedit, cu ocazia acestei revanșe, deosebit de cruzi față de români, nici pentru cadrele armatei române și politicieni. Ea povestește suferințele zilnice ale simplilor soldați și ale civililor rătăcind pe drumuri, pentru care trebuie să lupte din greu, cu firea ei încăpățânată, spre a-i aduce în spitalele improvizate. Câteva întâlniri neașteptate pe frontul Balcanilor, cu scriitorul Robert de Flers de exemplu, amintiri legate de viața de la Curte și de vizitele regelui în provincie pe timp de pace adaugă contrapuncte interesante firului dramatic al mărturiei sale.

Larisa, Turea. Cartea foametei, ed. a III-a– Chișinău : Editura Cartier, 2021. – 560 p.

Nu sunt multe cărți de istorie românească a căror lectură oripilează, zguduie, te întorc pe dos azvârlindu-te în mizantropie.

(…) Dar cercetarea Larisei Turea impresionează pentru că pornește, ca orice investigație veritabil asumată, dintr-o împrejurare de viață… Adevărată carte de sertar, investigația s-a articulat în ultimul deceniu de existență al sistemului patronat de Kremlin și cuprinde transcrierile după mărturiile culese de Larisa Turea, un grupaj semnificativ de documente oficiale, de stat și de partid, referitoare la foametea prin care Stalin a pedepsit Moldova întoarsă la soviete pentru cooperarea ei cu armatele române în 1941-1944, și un mănunchi de fotografii de epocă, profund evocatoare și ele.

Greu de cuprins în câteva cuvinte atrocitatea zguduitoare a paginilor narative în care supraviețuitorii amintesc împrejurările de după război. Dar și mai teribilă este alăturarea lor de documentele cuprinzând formulări stereotipe, diagnoze medicale (distrofie, dizenterie) și mai ales, tabele cu cifre. Decesele au depășit în total cifra de 250.000 de oameni, multe cadavre au ajuns neidentificate în gropi comune, iar altele au fost, devorate de membrii familiei proprii, amenințați cu extincția”.

Publicat în administrație publică, istoria Basarabiei, istoria românilor, epoca contemporană, istoria românilor, epoca modernă, personalităţi istorice, revistă bibliografică virtuală

Top trei cărți despre activitatea lui Karl Schmidt în Chișinău, fost primar al capitalei. Recomandări de lectură


Carol (Carl) Schmidt (în germană Karl-Ferdinand Alexander Schmidt.

S-a născut pe 25 iunie 1846 la Bălți. A decedat pe 9 martie 1928 la Chișinău. A fost cel mai longeviv primar al Chișinăului, fiind la cârma capitalei din 1877 și până în 1903, cu o contribuție deosebită la modernizarea orașului. Este considerat drept cel mai bun primar pe care l-a avut Chișinăul vreodată. A fost tatăl lui Alexander Schmidt, de asemenea primar al Chișinăului, între 1917-1918.

În context, vă prezentăm o revistă bibliografică virtuală ce face referință la activitatea lui în orașul Chișinău.

Garusov, Olga. Karl Schmidt, primar al Chișinăului, 1877-1903 / Olga Garusov. – Chișinău : Cartier, 2014. – 132 p.

„Karl Schmidt a devenit o legendă chiar în timpul vieții sale. Anii în care a fost edil al capitalei au însemnat o epocă ce a schimbat esențial stilul de viață, cultura și imaginea orașului. În timpul primariatului său (1877-1903) au fost făcute schimbări radicale în adminsitrarea orașului, care au determinat dezvoltarea acestuia pe decenii înainte. Recunoscători, orășenii l-au nimit pe Schmidt reformator „făuritorul unui Chișinău modern”. Orașul, care până atunci se îneca în noroi și întuneric, s-a transformat, ca atins de o baghetă magică, într-un oraș civilizat, asemenea marilro centre culturale europene” se afirmă în lucrare.

Textul lucrării e ăn limbile română, rușă și predominant în germană. Cartea include și imagini de arhivă

Grițco, Ana. Carol Schmidt. Întoarcere în timp = Karl Schmidt. Rückkehr zu der zeit / Ana Grițco; Muzeul Naț. de IStorie a Moldovei. – Chișinău : S. l., 2014. – 160 p.

„C. SChmidt a fost desemnat în frutnea unui oraș, care printr-un conglomerat de împrejurimi, la 1818 devine capitala Basarabiei, anexată de Imperiul țarist la 1812. Chișinău reprezenta un sat mare, lipsit de elementarele condiții caracteristice orașului. A cunoscut renașterea din 1834, când guvernator al Basarabiei a devenit general-guvernatorul P. I. Fedorov” se afirmă în primul capitol al cărții, Din istoricul adminstrației Chișinăului în prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Cartea are 4 capitole, bibliografie, lista imaginilor și un sumar. Textul lucrării e în limbile română și germană.

Varta, Ion. Primarul Carol Schmidt: opera de modernizare a orașului Chișinău. Studiu introductiv. Documente / Ion Varta, Tatiana Varta. – Chișinău : Cartier, 2014. – 304 p.

„Pe durata întregului mandat, C. Schmidt a demonstrat multă perseverență și tenacitate, profesionalism și corectitudine impecabilă, exigență și atitudine profund umană, în raport cu toată lumea cu care s-a aflat în comunicare, implicându-se în soluținarea tuturor chestiunilor cu caracter idilitar, demonstrând, în același timp, principialitate și instransigență” se afirmă în Activitățile desfășurate de primarul Carol Schmidt, pentru modernizarea orașului Chișiău (1877-1903).

Cartea are 10 capitole:

  1. Eforturile primarului C. Schmidt pentru ameliorarea stării sanitaro-igienice a orașului și îmbunătățirea asistenței medicale a locuitorilor săi. Extinderea rețelei de spitale municipale;
  2. Pavarea străzilor și trotuarelor din oraș;
  3. Construcția apeductului din orașul Chișinău;
  4. Amenajarea Grădinii Publice și a spațiului adiacent etc.
Publicat în istoria Basarabiei, istoria românilor, epoca contemporană

De ce a întârziat Italia ratificarea tratatului Basarabiei


Articol scris de conf. univ. dr. SILVIA CORLĂTEANU-GRANCIUC (Institutul de Istorie, Chişinău) pentru revista Magazin istoric, aprilie 2021.

Odată cu recunoaşterea internaţională a U.R.S.S. s-a intensificat dinamica discuţiilor oficialilor români cu Guvernul de la Roma în chestiunea ratificării Tratatului Basarabiei.

Cursul ascendent al raporturilor economice italo-sovietice a determinat o stimulare şi a relaţiilor diplomatice româno-italiene. însuşi Mussolini, într-o scrisoare expediată ministrului italian la Bucureşti, recunoştea, în august 1924, „asiduitatea şi insistenţa diplomatului Alexandru Lahovari, la Roma, în chestiunea Basarabiei. Diplomaţia italiană a urmărit să folosească dificultăţile din raporturile româno-sovietice pentru a restabili relaţiile economice şi comerciale cu Rusia Sovietică, jucând cartea Basarabiei. Prioritar pentru Italia era interesul economic de stat.

După obţinerea recunoaşterii internaţionale în 1924, Uniunea Sovietică devine tot mai agresivă în sfera politicii externe. Sunt lansate zvonuri potrivit cărora Stalin, împreună cu Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Străine, vor efectua o vizită în Italia.

Conform ştirilor preluate din Daily Telegraph, presa italiană anunţa (mai 1926) „imediata vizită în Italia a lui Cicerin şi Stalin, vizită, care făcea parte din proiectul sovietic de a semna acorduri între Rusia şi ţările nemulţumite de Liga Naţiunilor, cu tendinţe de a constitui o Ligă care va fi contrapusă celei de la Geneva ”. Rusia, anunţa Daily Telegraph, insistă că Italia va adera la o nouă politică de orientare internaţională a Rusiei. Vizita, care nu a avut loc, reliefa interesul sovietic pentru neratificarea de către italieni a Tratatului Basarabie.

Mussolini i-a scris imediat ministrului italian la Moscova, contelui Manzoni, cu un aer de scuze în faţa Rusiei: „în ceea ce-l priveşte pe Cicerin, Comisariatul rus al Afacerilor Străine a fost anunţat de şeful Agenţiei de Ştiri, prin intermediul Ministerului de Externe al Italiei, că în presă s-au strecurat informaţii inexacte şi tendenţioase. Italia nu a făcut niciun pas la Bucureşti referitor la o alianţă militară cu o garanţie a unui status quo teritorial. în acest plan a existat o iniţiativă a României pe care noi am respins-o, limitându-ne la negocieri pentru un viitor acord de prietenie absolut platonic ”.

Tot atunci, U.R.S.S. ducea tratative cu Japonia (care avea interese în Extremul Orient), pentru a o determina să nu ratifice Tratatul Basarabiei (Magazin istoric, nr. 3 – 4/2018). Diplomaţii italieni erau atenţi la ce se vorbea în Ambasada Japoniei la Moscova, infor-mându-l despre acestea cu regularitate pe Mussolini.

UN ACT CONSIDERAT OSTIL RUSIEI

După eşecul Conferinţei de la Viena cu Sovietele (27 martie – 2 aprilie 1924: Magazin istoric, nr. 3/2018), Guvernul României intensifică demersurile pe lângă autorităţile italiene în chestiunea Basarabiei. Au loc un şir de vizite ale reprezentanţilor români în Italia. După vizita lui Alexandru Averescu din primăvara anului 1924, în septembrie acelaşi an 2 fost trimis la Roma Alexan-

dru Constantinescu, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, pentru o întrevedere cu Mussolini. în cursul ei s-a convenit ca Mussolini să ia contact cu ambasadorul sovietic la Roma pentru a încerca reglementarea problemei Basarabiei într-un mod amical şi discret. în cadrul unei audienţe, Mussolini i-a declarat lui Alexandru Constantinescu că îşi va ţine cuvântul dat de Italia şi va examina forma legală sub care

va fi efectuată ratificarea Tratatului Basarabiei. Mai mult, s-a oferit să intervină pe lângă Soviete, astfel încât acestea să recunoască unirea Basarabiei cu România. în ce condiţii? Printr-un schimb: Basarabia contra Tezaurului României la Moscova. S-a ajuns până la discutarea unui tratat comercial italo-român, însă, pe întreg parcursul acestor discuţii, la mijloc rămânea aceeaşi dilemă a alegerii între părţile în conflict: România sau U.R.S.S.

Discuţiile privind semnarea unui acord cu România au fost purtate până în 1926, când un proiect de tratat a fost conceptualizat de jure şi de fado. Mussolini, îngrijorat de situaţie, dar mai ferm, îi scria contelui Manzoni la Moscova, în septembrie 1926: „Pot să vă spun că Acordul politic italo-român este ca şi semnat şi va fi în scurt timp parafat la Roma. Importanţa politică a acestui Acord este evidentă. Este un alt pas pe care Italia îl întreprinde în Bazinul Dunărean, pentru a-şi afirma nu doar existenţa, dar şi forţa şi prestigiul său, aşa cum acest Acord are integrate elemente de ordin economic în relaţia cunoscută a împrumutului de 200.000.000 de lire. Spinoasa chestiune a Basarabiei a rămas însă în suspans. Averescu, deşi era profund mâhnit, nu a insistat. Dar, între timp, eu sunt determinat să ratific Tratatul Basarabiei dacă ajung să obţin o bună contrapartidă din partea României. Raţionamentele care mă conduc să iau această decizie sunt multiple şi vreau să le rezum într-o mică schemă. In primul rând, este vorba de loialitatea internaţională. Aşa cum un reprezentant al Italiei a semnat un Acord atunci, este obligat să onoreze această semnătură prin ratificarea obligatorie. Se poate întârzia, dar nu se poate evita. în al doilea rând, dacă Averescu se întoarce la Bucureşti cu promisiunea mea referitoare la ratificare, el va obţine un succes enorm şi poziţia sa politică şi cea personală se vor fortifica grandios. Aceasta ne convine, deoarece Averescu este un prieten sincer al Italiei. în ceea ce priveşte angajamentele noastre faţă de Rusia există asigurări verbale, dar nu există niciun angajament formal. întârzierea de către noi a ratificării [Tratatului Basarabiei] a fost un test al fidelităţii oferit Rusiei, dar rezultatele testului nu au fost cele aşteptate. în ultima perioadă Rusia se poartă absolut negativ faţă de Italia şi prin refuzul de a înregistra compania CICEn[Compania Italiană de Comerţ Extern – n.n.], şi prin propaganda ostilă regimului fascist, care s-a intensificat. Poliţia a descoperit dovezi în sediul unei reprezentanţe comerciale ruse din Milano. Guvernul rus, astfel, nu a demonstrat fidelitate în acorduri. E mai bine deci să fii atent faţă de un guvern prietenos, român, decât faţă de un guvern ostil rus. Astfel, ratificarea italiană va constitui un act de loialitate internaţională, deoarece ori se retrage semnătura de pe Tratat ori se ratifică semnătura deja prezentă, şi aceasta nu schimbă cu nimic starea de fapt a Basarabiei. Poate că anunţul ratificării italiene va determina o criză în raporturile italo-ruse. Doresc să cunosc care ar putea fi consecinţele acestei deteriorări.

Răspunsul oferit a doua zi de Manzoni a fost: „Criza va fi gravă, aş spune mortală, chestiunea Basarabiei, aş spune cu regret, este unica chestiune vie între Italia şi Rusia în aceste momente. Ratificarea va fi considerată de Rusia un act ostil din partea Italiei.

O ATITUDINE MODIFICATĂ

Chiar dacă ambasadorul Italiei la Moscova a expediat acest răspuns în cheie negativă, Mussolini luase deja decizia. De menţionat că până a ajuns Mussolini la această concluzie au avut loc un şir de întruniri şi s-au înregistrat lungi schimburi de scrisori între diplomaţii români şi cei italieni. Relevante pentru primăvara anului 1925 sunt cele între ministrul Afacerilor Străine, I<G. Duca, şi ministrul italian la Bucureşti, baronul Pompeo Aloisi, în cadrul cărora oficialul român a insistat asupra ratificării Tratatului Basarabiei. La aceasta Aloisi a răspuns că nu considera oportună ratificarea Tratatului, invocând diverse pretexte, între care faptul că „România boicotează Italia în rezolvarea mai multor chestiuni, inclusiv financiare. După dezbaterile din Parlamentul României în această chestiune, a urmat un schimb de scrisori oficiale între Bucureşti şi Roma. în vara anului 1925, au avut loc mai multe vizite ale reprezentanţilor români în Italia, inclusiv a regelui Ferdinand.

Schimbarea raportului de forţe în Europa, tratatul româno-francez (1926), criza NEP-ului, agresivitatea U.R.S.S. în plan internaţional, scăderea dinamicii relaţiilor economice ale Italiei cu Rusia şi, totodată, creşterea puterii politice a lui Mussolini şi a partidului său, apropierea româno-italiană au putut determina Italia să ratifice Tratatul Basarabiei. Mussolini fusese profund indignat şi de faptul că Guvernul sovietic refuzase să înregistreze compania italiană CICE. Conducătorul companiei CICE, Franco Ma-rinotti, susţinător convins al lui Mussolini, atât politic, cât şi financiar, reuşise să construiască relaţii comerciale cu Rusia bolşevică încă din 1921. Până la Revoluţie fusese angajat al Filialei CICE la Moscova, în 1921 exportase în Rusia produse ale mai multor companii din cadrul CICE: Fiat, Pirelli, Marelli, Tosi, Lanificio Rossi, Linificio e Canapificio Nazionale. Către 1925 – 1926, ca urmare a crizei NEP-ului şi a politicii externe agresive promovate de U.R.S.S., companiile din cadrul CICE au întâmpinat dificultăţi pe teritoriul sovietic. După ce autorităţile U.R.S.S. au refuzat să înregistreze compania, Mussolini s-a îndreptat spre alte pieţe de desfacere.

Atitudinea diplomaţiei italiene faţă de relaţiile cu România s-a modificat, inclusiv în chestiunea Basarabiei. S-a pus în discuţie încheierea unui tratat comercial româno-ita-lian, negocierea taxelor la produsele italiene, obţinerea de la Guvernul italian a unui împrumut. în urma tratativelor financiare a fost obţinut un împrumut fără dobândă din partea Romei (în materiale) în valoare de 200 de milioane de lire (cu o atacării României de vecinii revizionişti, Italia era dispusă să-i acorde numai un ajutor diplomatic şi politic. în varianta publicată, Acordul de prietenie nu includea nicio aluzie la Tratatul Basarabiei, dar era de la sine înţeles că Guvernul italian prefera să procedeze gradual, realizând perfect că în această ecuaţie era implicată U.R.S.S., extrem de sensibilă la problema Basarabiei. Chiar în ziua semnării Tratatului de prietenie cu România, Mussolini i-a scris regelui Victor Emanuel al IlI-lea: „Astăzi am semnat cu generalul Averescu Acordul de prietenie italo-român. Conţinutul lui va fi publicat mâine. La acest Acord am anexat două scrisori care revigorează chestiunea ratificării Tratatului Basarabiei. Acestea vor permite Italiei să joace «cartea rusă». De asemenea, va fi publicat doar un protocol de ordin economic. în întregime, Acordul de prietenie trebuie considerat un pas pozitiv în penetrarea italiană în Bazinul Danubian şi deschide noi oportunităţi economice între aceste două ţări. Averescu este un prieten sincer al Italiei, în pofida polemicii jurnalistice care nu conţine nimic special şi probatoriu”.

Publicarea în presă doar a Acordului de prietenie, fără scrisorile însoţitoare care dau explicaţii asupra ratificării Tratatului Basarabiei, fără vreo aluzie la ratificarea documentului, a provocat critici dure din partea unor dobândă de 7%). în schimb, societăţii italiene AGIP i s-a promis, pentru a fi exploatate, câteva perimetre petrolifere din România. Mai rămâneau încă nerezolvate unele chestiuni, între care şi problema Tratatului Basarabiei.

O CHESTIUNE DE TIMP ŞI DE OPORTUNITATE

La 16 septembrie 1926 a fost semnat Acordul de prietenie şi colaborare româno-italiană (ratificat la 18 iulie 1927), care nu făcea referiri Ia eventuala ratificare a Tratatului Basarabiei, însă aşeza relaţiile diplomatice şi comerciale între România şi Italia pe coordonatele unei colaborări eficiente. Italia nu s-a angajat să acorde un sprijin militar României în cazul în care ar fi fost atacată de U.R.S.S. în eventualitatea ziare româneşti. Presa românească s-a aruncat asupra lui Averescu, cea italiană a rămas deziluzionată. Agenţia naţională de ştiri italiană „Ştefani” a publicat un articol despre Acordul de prietenie dintre România şi Italia, inclusiv despre schimbul de scrisori dintre Mussolini şi Averescu, în care se menţiona că problema ratificării Tratatului Basarabiei (întrebare pusă de Averescu la întâlnirea cu Mussolini) rămânea pentru Italia o chestiune de timp şi de oportunitate.

Presa sovietică a publicat dezaprobarea Guvernului U.R.S.S. faţă de Acordul de prietenie româno-italian. A fost criticat personal liderul fascist Benito Mussolini, ziarele sovietice demarând o campanie antiitaliană. La 10 ianuarie 1927, Lev Kamenev, viitorul ambasador sovietic la Roma, a avut o lungă întrevedere, între patru ochi, cu ambasadorul Italiei la Moscova, Gaetano Manzoni. In amplul raport expediat Romei, contele Manzoni scria că a făcut tot posibilul să-l convingă pe Kamenev că din 1920 unica problemă diplomatică între U.R.S.S. şi Italia era că diplomaţia italiană nu a fost înţeleasă corect de Soviete, subliniind, totodată, că de semnarea Acordului italo-român se făcea responsabilă Rusia însăşi, prin atitudinea rezervată faţă de relaţiile economice italo-sovietice.

Roma, în schimbul ratificării Tratatului. îi va cere în scurt timp lui Alexandru Averescu o eventuală reapro-pierc a României de Bulgaria şi Ungaria şi chiar va încerca să precizeze care ar fi „compensaţiile politice pe care România ar putea să le ofere Italiei, drept răsplată pentru riscurile pe care şi le asumă, care vor fi sacrificiile economice şi culturale ale României versus Italia”.

UN SEMN DE SIMPATIE

După vizita la Roma, la 30 ianuarie 1927, a demnitarului Mihail Manoilescu, sub pretextul unor negocieri comerciale, dar de fado pentru a discuta cea mai importantă problemă a relaţiilor diplomatice, ratificarea Tratatului Basarabiei, şi după un contact cu mareşalul Pietro Badoglio, care deja efectuase o vizită la Chişinău. Soroca şi Tighi-na, încă din noiembrie 1926, Manoilescu a primit asigurarea că acordul va fi ratificat, ceea ce s-a şi întâmplat peste cinci săptămâni.

Un detaliu impresionant şi sensibil ne oferă corespondenţa primită de Mussolini din Basarabia, la 7 ianuarie 1927, legată de vizita mareşalului Pietro Badoglio la Chişinău şi în alte oraşe basarabene. Această vizită oferea speranţe mari românilor cu privire la ratificarea neîntârziată a Tratatului Basarabiei de Italia. Cu ocazia vizitei mareşalului Badoglio la Chişinău, la 9 noiembrie 1926, la gara feroviară l-au întâmpinat oficialităţile oraşului, dar şi o delegaţie de primari din comunele judeţului Lăpuşna. După întâmpinarea înaltului oaspete cu pâine şi sare, primarul comunei Nemţeni, plasa Bujor, a ţinut un discurs în limba italiană în care a exprimat gratitudine „înaltului oaspete, care, în calitate de reprezentant al Guvernului Italiei, este acum, aici, cu noi, în inima Basarabiei şi mai mult, această vizită reprezintă un semn de simpatie din partea surorii mai mari Italia”.

După întoarcerea lui Badoglio la Roma, pe adresa Iui Mussolini a fost trimisă o scrisoare de gratitudine, în care se relata emoţia întâlnirii cu reprezentatul prim-ministrului italian, la Chişinău. In plicul ce conţinea scrisoarea amintită a fost inserată fotografia de grup din momentul întâlnirii la gară şi textul discursului, în italiană, citit de primarul comunei Nemţeni. Scrisoarea arată odată în plus dorinţa românilor basarabeni de a trăi împreună cu toţi românii din România, dar, totodată, presupunem, că cei care au organizat expedierea acestei scrisori direct lui Mussolini au încercat, printr-un act de diplomaţie populară sinceră, să atenţioneze conducerea Italiei asupra necesităţii de a-şi respecta cuvântul dat de a ratifica Tratatul Basarabiei.

Tratatul Basarabiei a fost ratificat de Parlamentul Italiei la 8 martie 1927, reaşezând relaţiile româno-italiene într-o nouă albie, în conformitate cu normele dreptului internaţional. Tergiversarea italiană arată că problema ratificării Tratatului a constituit un punct important de interes şi dispută în relaţiile româno-sovieto-italiene. După o serie de înţelegeri cu Sovietele în scopul valorificării oportunităţilor economice pe piaţa din Răsărit, dar care nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor Romei, Italia, într-un final, şi-a onorat semnătura pe documentul de la Paris.