Publicat în Activitate expoziţională, EXPOZIȚII DE CARTE, istorie

Cărți noi de istoria românilor: unele din ele abordează și subiectul pentru întregirea Țării: august 2020


Preda, Dumitru. Sub semnul Marii Uniri:  campaniile armatei române pentru întregirea țării: 1916-1920 / Dumitru Preda; cu un argument de acad.: Victor Voicu. – București : Editura Academiei Române : Editura Militară, 2018. – 390 p.

„Lucrarea prezintă momentele de pregătire politică și economică-militară din anii de neutralitate (1914-1916) premergătorii intrării româniei în Marele Război, evidențiază caracterul angajării armatei sale în război, etapele, bătăliile principale și particularitățile lor, raporturile cu Aliații și, în acest cadru, rolul Misiunii franceze a generalului Berthelot, în cadrul campaniilor din 1916 și 1917, locul și importanța bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara lui 1917, punând în lumină și nuanțat implicațiile naționale și internaționale ale participării la cea mai mare confruntare armată cunoscută de omenire; un loc aparte este acordat situației și desfășurării campaneii române din 1917-1918, în contextul transfromărilor radicale din fostul Imperiu rus care au sdust la izolarea politico-militară a României și obligarea guvernului de la Iași la acceptarea înrobitorului Tratat de Pace de la București (7 mai 1918), impus de Quadrupla Alianță, precum și rolul factorului armat în susținerea actului de Unire a Basarabiei (27 martie 1918)” afirmă academicianul Victor Voicu în Argumentul cărții.

Cartea are 6 capitole:

  1. România în anii de neutraltiate (august 1914 august 1916);
  2. Campania anului 1916;
  3. Campania anului 1917;
  4. Campania din anii 1917-1918;
  5. Campania din anii 1918-1919;
  6. Campania din 1919-1920.

La final găsiți o încheiere, bibliografie selectivă și indice.

Panorama comunismului în Moldova Sovietică: contexte, surse, interpretări / editor: Liliana Corobca; prefață: Radu Preda. – Iași : Polirom, 2019. – 860 p.

„34 de specialiști din Republica Moldova oferă o perspectivă clară și coerență asupra regimului comunist din această țară. Sunt aduse în atenția cititorilor subiecte din istoria, politica și cultura Moldovei sovietice, mai puțin sau deloc cunoscute și cercetate în spațiul românesc: de la formarea și evoluția RASSM, deportările staliniste sau foametea de după cel de-al Doilea Război Mondial la simbolurile de stat ale RSSM, politica națională, religie, învățământ, minorități, legislație, patrimoniu cultural, dimensiuni ale cotidianului etc.” afirmă editoarea cărții, Liliana Corobca.

Cartea include articolele diferitor istorici, abordând astfel teme ce țin de istoria regiunii dintre prut și Nistru în perioada ocupației sovietice.

Cartea mai include prefață, notă asupra ediției, listra ilustrațiilor, lista abrevierilor, bibliografie și indice de nume.

Leașco, Ion. Ialoveni / Ion Leașco, Tatiana Ungureanu. – Chișinău : Ed. „Licorn”, 2003. – 224 p.

„În anul 2002 localitatea Ialoveni a marcat 500 de ani de la prima atestare documentară. Semimileniul Ialoveniului a fost un prilej pentru locuitorii acestui oraș în creștere de a reflecta asupra trecutului, prezentului și viitorului” afirmă Silviu andrieș-Tabac.

Cartea face referință la: istoria localității în documente, stema și drapelul, evoluțis economică, perioada războiului, învățământul, personalități marcante etc.

Documente privitoare la cotidian și viața de familie din Basarabia în secolul al XIX-lea: în volume / Ministerul Educației, Culturii și Cercetării. Institutul de Istorie. – Chișinău : S. n.

Volumul I : 1813 / ed.: Teodor Candu, Alina Felea. – 2019. – 424 p.

„Actele din acest volum prezintă și alte probleme cotidiene ale locuitorilor din Basarabia: condițiile de trai ale locuitorilor; îndeletnicirle locuitorilor, munca sezonieră, în special în zona Bugeacului, în Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Bender etc., unde locuitorii, înainte de 1812, plecu la cositul fânului, pășunatul vitelor sau se ocupau cu negustoria; conflicte însoțite de violență verbală, dar și fizică; chestiuni de delimitare a moșiilor, căsătoriil mixte etc.” Scriu editorii în Introducerea cărții.

Veți citi rezumatele documentelor, documente, abrevieri, rusisme, indice de nume și indice geografic.

Niculiță, Ion. Cercetările sitului arheologic Potârca din Rezervația Cultural-Naturală Orheiul Vechi / Ion Niculiță, Sergiu Matveev, Andrei Nicic. – Chișinău : Cartdidact, 2019. – 230 p.

„Cercetările perieghetice întreprinse în anii 1946-1947 în cursul inferior al râului Răut au pus în evidență un șir de situri de epoca fierului de la Butuceni, Furceni, Cot, Potârca, Scoc și din urbele medievale Șehr al Cedid și Orheiul Vechi. Investigațiile de amploare întreprinse între anii 1946 și 1953 de către Gh. Smirnov și mai apoi de P. Bârnea, Gh. Postică etc. La așezarea fortificată Butuceni și a orașelor medievale sesizate anterior s-au încununat cu succese remarcabile de o însemnătate primordială pentru istoria acestui ținut” se afirmă în introducerea cărții.

Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută : în 3 vol. / Iurie Colesnic. – Chișinău : Cartier.

Vol. III. – 2019. – 526 p.

„Chiar și popoarele mici au istorie mare” afirmă Iurie Colesnic.

Autorul face referință la biografia și activitatea următoarelor personalități:

  • Constantin Stere;
  • Ion Codreanu;
  • Dimitrie Balaur;
  • Alexandru Baltaga;
  • Nicolae Bosie-Codreanu;
  • Emanoil Catelly;
  • Anastasia Dicescu;
  • Gheorghe Dicescu;
  • Gherman Pântea etc.

Războiul de fiecare zi : Viața cotidiană în tranșee și în spatele frontului în Primul Război mondial (1914-1919) / coord.: Bogdan Popa, Radu Tudorancea. – Târgoviște : Cetatea de Scaun, 2018. – 468 p.

„Volumul de față urmează structura conferinței Războiul de fiecare zi : Viața cotidiană în tranșee și în spatele frontului în Primul Război mondial (1914-1919), organizată de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academie Românem cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale, în zilele de 26 și 27 noiembrie 2018. Volumul reflectă dezbaterile ce au urmat comunicărilor și propune o perspectivă nouă asurpa vieții cotidiene în vremuri excepționale. Direcțiile teoretice ale cercetării, analiza genezei, alcăturii și impactului jurnalelor și memoriilor de război, avatarurile vieții culturale, propaganda, experiența traumatică a prizonieratului și refugiuui bărbaților și femeilor, deopotrivă, au fost principalele teme alese de istorici, istoricii de artă, sociologii și filologii din București, Brăila, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Mainz și Târgu-Mureș, ale căror contribuții sunt cuprinse în paginile ce urmează” se afirmă în Introducerea cărții.

Pe lângă articolele istoricilor prezentate la conferință, este o addenda și album foto. Sunt articole și în limba engleză.

Brozbă, Dorin. Cătălina Teodoroiu, eroina poporului român. 1917-2017, un veac de la sacrificiul suprem / Dorin Brozbă. – S. l.: Editura B. D. Media, 2017. – 68 p.

Cartea include un set de fotografii și fac cu legende referitoare la activitatea Cătălinei Teodoroiu.

La începutul cărții este inclus Cântecul Ecaterinei Teodoroiu.

Mălăescu, Ioan. Cătălina, eroina de la Jiu. Carte interzisă între 1940-1990. – S. l. : Editura B. D. Media, 2010. – 278 p.

„Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894, în Vădeni, localitate aflată azi în componența municipiului Târgu-Jiu, fiind cel de-al treilea copil din cei opt ai familiei Vasile și Elena Toderoiu.

A urmat școala primară în satul natal și a terminat-o la Târgu-Jiu, între anii 1905-1909 a Școala româno-germană, situată pe strada Popa Șapcă, unde director era Ștefan Bobancu.

Partea finală a studiilor urmate de Ecaterina a constituit-o perioada de șapte ani în care a frecventat cursurile liceale de la București, până în vara anului 1916. […]

Odată cu declanșarea primului război mondial, Ecaterina, fiind elevă, s-a înrolat într-una din primele unități de cercetași din București, cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de către Arethia Pitușteanu, devenită ulterior Tătărescu, în vara anului 1916, prin căsătorie cu gorjeanu Gheorghe Tătărescu, viitorul prim-ministru al României, între anii 1934-1937 și 1939-1940.”

O carte utilă pentru a ne cunoaște eroii.

Conducătorii României Mari. Șefi de stat și de guvern. – Brăila : Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018. – 132 p.

În carte este inclusă biografia și activitatea lui Ferdinand I, Carol al II-lea, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take Ionescu etc. La fiecare conducător român sunt incluse și poze.

Orașele unirii: Chișinău – Cernăuți – Alba Iulia. – Brăila : Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2019. – 160 p.

Cartea face referință la istoria celor trei orașe. Cartea include fotografii de arhivă și de azi.

Boia, Lucian. România : țară de frontieră a Europei / Lucian Boia. – Ediția a IV-a. – București : Humanitas, 2012. – 345 p.

„Această carte își propune să răspundă la întrebarea: Ce este românia? Voi încerca să descriu și să explic o țară. Dar poate fi cuprinsă o țară într-o carte? Da și nu. Realitatea este multiformă și inepuizabilă, în timp ce reprezentarea ei nu poate fi decât limitată și simplificată. Și, inevitabil, subiectivă” afirmă Lucian Boia în Introducerea cărții.

Autorul explică Cum s-a făcut România, comunismul românesc, o plimbare prin București etc.

La final găsiți note, indice de nume și indice de nume geografic.

Boia, Lucian. Două secole de mitologie națională / Lucian Boia. – București : Humanitas, 2012. 133 p.

„Națiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne. Alături de ideea progresului și de multiplele ei derivate: revoluția, democrația, comunismul… Sunt credințe care au pus lumea în mișcare, religii ale vremurilor noi” afirmă autorul.

Lucian Boia face refrință la o națiune – o limbă, o lume împărțită în națiuni, principii concurente etc.

La final este o notă bibliografică.

Publicat în istorie

Versul clopotelor // Jalea clopotelor din Primul Război Mondial


Încheierea unui conflict sângeros în care au fost implicaţi oameni care vieţuiau în diferite ţări, răspândite pe cuprinsul întregii planete, care reprezentau o mare diversitate de categorii socio-profesionale, culturale, lingvistice, confesionale, etnice, de vârstă, de afiliere socială, poate deveni prilej de comemorare sau de celebrare, în egală măsură.

Capitala României, Bucureşti, a fost ocupată de armatele Puterilor Centrale în decembrie 1916 şi a fost eliberată doi ani mai târziu, în aceeaşi lună decembrie. Guvernământul Imperial al Bucureştilor, german, a coordonat autorităţile locale româneşti.

În perioada ocupaţiei au fost rechiziţionate: case spătoase, hoteluri, restaurante, cărora le-au fost schimbate numele, ca şi cele ale unor  străzi. Acelaşi regim l-au avut bunurile locuitorilor oraşului:

mijloacele de transport – trăsurile, cupeurile, caii –, obiectele de îmbrăcăminte cu valoare sau utilitate în vreme friguroasă – blănuri, plăpumi, „albituri4” „scoarţe” şi haine tradiţionale, „cusături” (piese cu valoare de patrimoniu cultural tradiţional). Lemnele de foc şi alimentele s-au raţionalizat: băuturile, păsările şi animalele trebuia declarate – unele, predate ocupanţilor – şi s-a introdus „taxa pentru câini. S-au dat bilete de identitate „Ausweis”, circulaţia tramvaielor pe timpul nopţii a fost sistată, s-au modificat orele spectacolelor de teatru, s-a introdus ora Europei Centrale, s-au interzis însemnele de stat româneşti. Ocupanţii puteau trimite o anume cantitate de bunuri din teritoriul românesc ocupat în ţările lor, iar la plecarea în permisie puteau lua cu ei alimente şi alte bunuri. Petrolul, cerealele, lemnul, materialul rulant, unităţi de producţie industrială şi agricolă, maşini de scris, microscoape au fost confiscate.

O evocare care poartă o încărcătură emoţională deosebită, fiind totodată lucidă şi profund analitică, oferă Constantin Bacalbaşa în cartea Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916 – 1918. „în dezacord cu proclamaţia care asigura respectarea proprietăţii cetăţenilor, din chiar întâile zile, administraţia germană s-a abătut asupra locuitorilor cu jaful cel mai revoltător. Din primele zile germanii au luat toate trăsurile de orice categorie, toate telefoanele, toţi caii, toate bicicletele. Apoi au dat ordonanţe ca civilii, în afară de cei cu permisiuni speciale, să nu poată circula în tramvaie şi trăsurile de piaţă. Tramvaiele au fost toate oprite, iar cu puţinele birje rămase, nu aveau voie să circule decât militarii germani şi cocotele cu care petreceau. Zilnic erau date jos din trăsuri doamne în vârstă şi de cea mai bună condiţiune (…] După ce Bucureştiul a fost curăţat de trăsuri, cupeuri, cabriolete, brecuri, biciclete, cai etc., a început rechiziţionarea saltelelor, plăpumilor, pernelor, blănurilor etc.”

nele personalităţi româneşti cunoscute, care nu erau plecate în refugiu, au fost supravegheate şi chiar supuse unor detenţii pe timp mai lung sau mai scurt, într-un spaţiu anume destinat, iar doamnele au fost trimise „la mănăstire”, lângă Bucureşti.

De la Academia Română au fost furate mai multe documente cu valoare istorică, culturală, care au fost recuperate ulterior, iar de la Patriarhie, moaştele Sfântului Dumitru Basarabov, patronul spiritual al oraşului, care au fost restituite după câteva zile.

Două hotărâri au tulburat în mod deosebit viaţa locuitorilor Bucureştiului aflat sub ocupaţie: obligaţia de a schimba calendarul iulian, în practica ortodoxă atunci, cu cel gregorian şi rechiziţionarea obiectelor din metal, mai ales cele din alamă şi cupru, între care unele clopote ale bisericilor (şi chiar clanţe de la uşi) pentru a fi topite şi refolosite în industria de război. Schimbările de calendar au adus tulburări în practica sărbătorilor şi tradiţiilor populare ale românilor, atât a celor cu dată fixă, cât şi a celor cu dată mobilă, care se pot identifica şi astăzi. Cele două hotărâri ale ocupanţilor aduceau atingere tradiţiilor sacre, bulversând viaţa religioasă a comunităţilor dominant ortodoxe. Datele celebrării celor două sărbători socotite cele mai importante Paştile şi Rusaliile – au constituit obiect de mare îngrijorare pentru toate categoriile de populaţie. „Rechiziţionarea aramei şi a clopotelor de la biserici a provocat agitaţie

[…] Mai ales femeile s-au răsculat, s-au postat în faţa bisericilor, pe când se scoborau clopotele, se închinau şi blestemau. Multe femei cred astăzi că înfrângerea germanilor e datorită faptului că au luat clopotele de la bisericile noastre şi că bulgarii au fost bătuţi pentru că l-au furat pe Sfântul Dumitru”, scria acelaşi Bacalbaşa. Sub cuvânt că arama le este trebuincioasă, ofiţerii şi unterii germani luau ce găseau prin case, chiar obiectele de artă, care, prin ordonanţă, erau apărate. Aşa au fost rechiziţionate: că-lămări, chibritelniţe, vase etc., care au plăcut rechiziţionanţilor”.

Luarea şi trimiterea spre topire a clopotelor a fost percepută ca o „ucidere” a acestora, dat fiind rolul deosebit pe care îl deţine acest instrument metalic în desfăşurările serviciilor religioase, dar şi în momentele de cumpănă din viaţa unei comunităţi tradiţionale.

Odată cu Primul Război Mondial, în cultura populară românească s-a dezvoltat secţiunea tematică devenită, în scurtă vreme, una dintre cele mai dinamice şi productive: cea a folclorului taberei militare şi a războiului. Cei care alegeau să dezvolte asemenea teme erau combatanţii. Dar şi cei rămaşi acasă creau cântece despre dorul după cei plecaţi, greutăţile vieţii de zi cu zi, durerea celor lipsiţi de sprijinul părinţilor, soţilor şi fraţilor, „istorii dramatice” despre singurătatea celor rămaşi şi a celor înstrăinaţi, amintiri, istorii ale locurilor, istorii de familie etc. Toate instituie un tip aparte de comunicare, care nu era totdeauna activă, practică, ci de cele mai multe ori virtuală. S-a detaşat o categorie narativă numită în folcloristica românească amintirea, cu subtema amintire din război.

Practica ţinerii jurnalelor personale era foarte răspândită la toate categoriile de populaţie în secolul al XIX-lea. Gen literar atestat şi astăzi, agreat cu deosebire la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în perioada interbelică, a cunoscut forma jurnalelor de război în perioada marelui conflict. Alături de acesta s-a dezvoltat un text narativ versificat popular, oral, care poate fi uneori asociat baladei, cu tematică diversă, care aparţine, de drept, „jurnalului oral”; este productiv şi în zilele noastre când, desigur, dezvoltă subiecte actuale.

În unele zone ale României circulă şi un tip de text creat de versificatori populari anume pentru ritualurile funerare din categoriile versului, cântecului „de petrecut” (a petrece: a reconstitui în minte trecutul, a însoţi, a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum. a conduce un mort la groapă), boitului liber –  în care sunt evocate momente semnificative din viața decedatului şi circumnstanțele morţii.

Intelectualii şi activiştii culturali săteşti erau familiarizaţi cu asemenea creaţii, aşa încât culegerea şi publicarea textelor s-au practicat încă din timpul războiului, când au apărut primele culegeri cu poezie de război, care purtau titluri sugestive pentru circumstanţele dramatice în care au trăit creatorii lor: Lăcrimioare. Cântece de război culese de la fetele din Poiana Sibiului (1917): Floarea dorului. Poezii de dor, de drag şi de jele. Versuri cătăneşti. Culese din Bănat de Milentie Cerbe; C. Rădulescu-Codin, Cântece din războiu zise de flăcăi şi fete între 1914-1919; Cântarea celor rămase acasă. De mai multe femei din Ardusat. Comunicate de loan Pop; Frunzuliţe din răsboi. Versuri din Ardeal şi Bucovina adunate şi alese de R. Hodoş; Cântece poporale din răsboiu. Primite din partea vitejilor noştri de pe câmpul de luptă. Aranjate de George Ţăran, voi I – III; Flori din războiu. Versuri poporale culese din gura soldaţilor de Gheorghe Cătană (1919); Flori de sânge. Cântece populare ardeleneşti de pe câmpul de războiu adunate de Aurel Esca şi Ion losif Şchiopul.

Pe măsura trecerii timpului, unele motive s-au formalizat şi au generat forme repetitive stabile.

Între temele cu frecventă atestare se pot identifica cele care îl prezintă pe soldat înainte şi după mobilizare, despărţindu-se de iubită, de familie, de copii, de ogorul pe care nu îl mai poate lucra. Este descrisă lupta propriu-zisă, sunt zugrăvite ţinuturile necunoscute şi neospitaliere unde a ajuns urmând îndatoririle de militar, sunt întocmite portrete ale inamicilor şi sunt caracterizaţi superiorii care erau de alt neam, sub a căror comandă soldaţii erau obligaţi să lupte; soldatul rănit, prizonier, aflat în ţară străină sunt motive frecvent dezvoltate în asemenea texte poetice.

În cele mai multe culturi sunt instituite ceremoniale formalizate pentru cei care urmează să plece pentru satisfacerea stagiului militar sau pentru a participa la război. în tradiţia românească, dincolo de caracteristica de „iniţiere” pe care o implica. Adesea, o astfel de manifestare, funcţiona şi o dominantă funerară, în care rol principal revenea textului poetic cântat – de înstrăinare, despărţire, singurătate. Nu atât ideea morţii era apăsătoare, cât sentimentul „dorului” după o stare de echilibru şi normalitate care nu va mai reveni niciodată, chiar dacă cel plecat se va reîntoarce acasă.

După încheierea războiului s-a instituit un „cult al eroilor44 prin care se consacră memoria celor morţi în război, respectul pentru exemplaritatea faptelor lor. Acest mod de păstrare a memoriei este o formă paralelă cu ceea ce cultura tradiţională românească a avut dintotdeauna şi continuă să deţină şi astăzi: riturile şi practicile de comemorare a morţilor – moşii şi strămoşii din neam îndătinate de trei ori pe an (înainte de Crăciun, de Paşti şi de Rusalii). „Cultul eroilor” este o secvenţă detaşată „tematic44 din acest ritual ortodox, ziua stabilită pentru ceremonii, „Ziua eroilor”, fiind Înălţarea Domnului, la 40 de zile după celebrarea Paştilor.

Succesiunea de istorii personale – memoria fiecărui combatant – se reuneşte într-o „memorie colectivă44, de grup, acceptată de întreaga societate, care duce la o înţelegere comună a Marelui Război, un mod de a interacţiona cu trecutul într-un proces de permanentă actualizare. în diverse ţări episoadele de referinţă ale conflictului sunt rememorate diferit.

Am amintit tulburarea pe care a produs-o în sufletele locuitorilor Capitalei ocupate a României, în timpul Primului Război Mondial, impunerea schimbării calendarului şi, mai ales, rechiziţionarea clopotelor bisericilor pentru a fi topite, din metalul lor urmând a se fabrica armament. Evenimente similare s-au petrecut în multe localităţi din România. Unul dintre ele a generat apariţia unui cântec dedicat acestui dramatic eveniment, compus de „fetele” din Poiana Sibiului.

Clopotul este un instrument muzical idiofon cu origine străveche, probabil orientală. Folosite în Antichitate în diferite circumstanţe rituale, ceremoniale sau festive, clopotele aveau diferite dimensiuni, erau turnate de obicei din bronz, alteori din aliaje îmbunătăţite. Pot fi fabricate şi din lut sau sticlă (cristal), substanţe a căror vibraţie, la atingere, este percepută în mediul ambiant. Turnarea unui clopot necesită o pregătire riguroasă, cunoştinţe şi abilităţi speciale.

În Vechiul Testament sunt menţionaţi clopoţeii de aur care împodobeau veşmintele Marelui Preot. în cultul creştin, clopotele au fost folosite de prin secolul al Vl-lea în Biserica Apuseană, iar în cea Răsăriteană, de prin cel de-al Xl-lea. Clopotul este precedat de sunetele toacei din lemn şi, ulterior, ale celei metalice.

În biserică, clopotele devin parte integrantă a cultului creştin. Prin ele timpul dobândeşte o măsură liturgică: atât oficiantul, cât şi credinciosul „ies” din timpul cotidian, pentru ei se „deschide” comunicarea cu transcendentul. Montarea clopotelor la locul îndătinai este precedată de o „rugăciune pentru sfinţire”. Clopotele sunt folosite în momente bine stabilite în timpul zilei liturgice, singure sau îmbinate cu toaca: la începutul Sfintei Liturghii, al slujbelor importante, la slujbele de seară, de la miezul nopţii şi de dimineaţă, la unele ierurgii. Evenimente importante din viaţa credincioşilor sau a obştilor sunt marcate, anunţate prin bătaia clopotelor: moartea unei persoane, război, revoltă, calamităţi naturale – incendii, inundaţii, fenomene meteorologice extreme, cum ar fi grindina, furtuna violentă etc. În unele localităţi din România sunt aşa-numite „clopote de grindină” sau „clopote de furtună”.

În România sunt păstrate câteva clopote vechi – unele din secolul al XlV-lea. altele turnate mai recent – la Mănăstirea Cotmeana, judeţul Argeş, la ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân de la Cozia, la Mănăstirile Putna, Bistriţa, Voroneţ etc. Unele sunt decorate cu motive fitomorfe, cu simboluri creştine şi pot avea incizată chiar imaginea donatorului.

Datorită implicării directe în oficierea serviciului religios creştin ortodox, clopotele au fost „înzestrate” cu personalitate şi individualitate, au calitatea de a fi purtătoare ale mesajelor divine

În ajunul marii sărbători creştine a Sf. Marii, „Sfânta Maria Mare” (Adormirea Maicii Domnului), într-o zi de duminică, la 14 august 1916, în localitatea Poiana Sibiului s-a anunţat rechiziţionarea celor două clopote, aflate în cele două biserici, „din deal” şi „din vad”, din localitate, în vederea refolosirii metalului în industria de război, înainte de a le fi luate, „oamenii au mai tras odată clopotele ca să le mai audă odată glasurile răsunând, apoi pe cel din deal l-au coborât cu funia, iar pe cel de la vadu l-au aruncat din turn. Acesta a căzut cu gura în jos şi s-a aşezat pe pământ fără să i se întâmple ceva” (Eugeniu Dobrotă, Lăcrimioare, Poiana Sibiului, 1917). Au fost aşezate în piaţa localităţii, fetele le-au împodobit cu fiori. (După tradiţia ortodoxă, fiecare cunoscut care merge să-şi ia rămas bun de la un decedat duce acolo flori şi o lumânare.) „Toată lumea plângea”. Tinerele fete au compus şi au cântat (a se cânta poate însemna şi „a se jeli”, „a boci”, în cazul unei ceremonii funerare) cântarea clopotelor. Toţi s-au fotografiat cu clopotele care au fost duse cu alai, după aceea, alături de alte două, rechiziţionate din localităţile Jina şi Rod, însoţite de cântarea fetelor, până la locul de unde au fost preluate.

Dincolo de anunţarea actului de rechiziţie în ajunul uneia dintre marile sărbători creştine, Sf. Maria Mare, respectată de toţi românii ortodocşi, care poate fi interpretată ca o evidentă acţiune cinică, parte a unei vechi tehnici de adevărat „război psihologic”, purtat cu mijloacele la îndemâna vremii aceleia, textul cântecului devine purtătorul unui mesaj de-a dreptul tragic. Prin sacrificiul „corpului material” al clopotelor pentru confecţionarea armelor ucigaşe, rolul acestor instrumente muzicale, acela de a deschide calea comunicării cu transcendentul,în ritualurile funerare, se transferă asupra noii forme pe care o îmbracă metalul altfel prelucrat, iar clopotele îşi continuau menirea, ajutându-i pe toţi cei ce vor muri în bătăliile în care vor fi folosite armele confecţionate din metalul clopotelor care au fost, odată, sfinţite.

Cântecul acesta poate fi integrat categoriei versurilor-texte cântate cu prilejul oficierii înmormântărilor –, al cântecelor de petrecut (mortul la groapă) sau bocetelor. Nu s-a păstrat decât poezia, linia melodică nefiind consemnată. De aceea în volumul Lăcrimioare, unde este publicată poezia, în anul 1917, este numit Versul clopotelor.

„O, Puternice de sus,/ Ce zile grele-am ajuns!/ După ale noastre fapte,/ Dumnezeu acum ne bate./ Mai întăi am petrecut/Tinerimea, cu dor mult/ Şi acuma cu jele/ Petrecem clopotele./ Oare cum vom aştepta/ Oameni buni, dumineca?/ Clopotele nu răsună,/ Cum s-avem inimă bună?/ Veniţi toţi să lăcrămăm,/ Lacrămi multe să vărsăm,/ Din inimă să oftăm:/ Clopote nu mai avem!/ Şi voi bătrâni suspinaţi,/ Plângeţi toţi şi lăcrămaţi,/ Căci când moartea ne-a răpi/ Clopote-n sat n-or mai fi!/ Mult am aşteptat să vie/ Ziua de Sântă Mărie/ Şi acum ne-am întristat:/Clopotele le-au luat./ Ziua bună ne luăm/ Că acum ne depărtăm,/ Mai mult nu le mai vedem./ Rămas bun, clopotelor,/ Că noi rămânem cu dor”.

Articol scris de Sabina Ispas pentru revista Magazin Istoric, ianuarie 2019.

Revista completă pate fi citită în sala de lectură a bibliotecii noastre.

Publicat în istorie

Exclusivitate // Regele suedez Carol al XII-lea la Tighina (1709-1713)


Povestea a început cu mulţi ani în urmă, când am început să colecţionez imagini ale meleagurilor locuite de români, ale locurilor copilăriei mele. Dintre acestea m-au fascinat îndeosebi planurile de cetăţi şi localităţi. Am fost, printre altele, preocupat să aflu cauzele care au făcut ca topografia unui loc să se schimbe radical într-o perioadă istorică scurtă. Căutările l-au ajutat şi pe un neprofesionist ca mine să facă descoperiri încărcate de emoţie, cum a fost cea a cetăţii Tighina, devenită – după ce a fost luată în stăpânire de otomani în urma campaniei din 1538 a sultanului Soliman Magnificul împotriva domnitorului Petru Rareş – Bender. Dacă până în anul 1709 nu sunt cunoscute gravuri, între 1709 -1714 au apărut mai multe, care arată o urbanizare masivă, pentru ca în anii care au urmat suprafaţa construită să se reducă brusc. Explicaţia am găsit-o la început chiar în textele stampelor care relatează despre bătălia de la PoltaVa între armata regelui suedez Carol al XII-lea şi cea a ţarului rus Petru cel Mare, încheiată pentru Suedia cu o înfrângere. Bătălia a făcut parte dintr-un conflict european major, intrat în istorie sub numele Marele Război Nordic. Găsirea unei ieşiri la mare a dominat acţiunile ţarului atât faţă de Suedia, cât şi faţă de Imperiul Otoman.

Suedia a fost atacată de o alianţă formată din Rusia, Danemarca, Norvegia, Saxonia, Regatul Poloniei şi Lituaniei. Deşi raportul de forţe era în defavoarea tânărului rege Carol al XII-lea, care abia împlinise 18 ani, el a reuşit în martie 1700 să respingă atacul. Una dintre cele mai spectaculoase bătălii, între armata regelui şi cea a ţarului, a avut loc în noiembrie 1700, la Narva, în Estonia. Deşi armata ţarului o depăşea numeric cu mult pe cea suedeză, bătălia s-a încheiat cu o înfrângere pentru ruşi.

Armată decimată de ger şi foamete

Ţarul a tras repede învăţăminte, a adus oameni pricepuţi din Apus, cu ajutorul cărora şi-a modernizat armata, reuşind să facă din ea una dintre cele mai puternice din Europa. După ce a ocupat în anul 1706 Saxonia, regele suedez a decis să se îndrepte cu cea mai mare parte a armatei prin Polonia, spre Rusia, cu scopul de a ocupa Moscova. La ofertele de împăciuire ale ţarului, regele avea un singur răspuns: „La Moscova voi semna tratatele, şi nicidecum în altă parte”.

Carol a dispus în iarna 1708-1709 de 60.000 de oşteni, între care 1.000-1.500 de moldoveni, comandaţi de colonelul Sandu Colţea. Marele ger din acea iarnă împreună cu foametea şi mai ales probleme de aprovizionare au redus aceste efective la 20.000 -24.000. Din cauza lipsei de alimente şi furaje regele, care se afla cam la 130 km depărtare de Moscova, a schimbat direcţia de marş spre sud, spre teritoriile locuite de tătarii din Ucraina. Acolo a decis să atace cetatea Poltava, unde spera să reziste până la sosirea convoiului cu întăriri al generalului suedez Adam Ludwig Lewenhaupt, a trupelor de cazaci conduse de hatmanul Ivan Mazepa, precum şi a tătarilor.

Lucrurile au luat o altă întorsătură după ce convoiul lui Lewenhaupt a fost interceptat în octombrie 1708 şi nimicit la Lesnaia, în Belarus, de marii cnezi ruşi Anikita Ivanovici Repnin şi Aleksandr Danilovici Menşikov. Necazul nu s-a oprit aici. în noiembrie, Menşikov a atacat capitala cazacilor ucraineni Baturyn şi a distrus-o până în temelii. Ca urmare, Mazepa nu şi-a mai putut onora promisiunea de a-1 ajuta pe rege cu 30.000 de cazaci. Când trimişii regelui suedez şi ai noului rege polon Stanislas I Leszczynski au cerut tătarilor ajutorul promis, acesta le-a fost refuzat, probabil în urma intervenţiei înaltei Porţi.

Regele suedez – care nu avea cunoştinţă de aceste schimbări şi se baza mai departe pe ajutorul promis – a atacat la Poltava armata ţarului cu forţe mult inferioare. După nouă ani de victorii neîntrerupte, armata sa a fost nimicită şi nevoită să capituleze. Pentru a-şi salva viaţa şi pe cea a oamenilor care i-au mai rămas, regele s-a refugiat în Imperiul Otoman.

Tain de 500 taleri pe zi

Cea mai mare parte a exilului regele îl va petrece pe malul Nistrului, lângă zidurile cetăţii Tighina, unde i s-a permis să-şi construiască un oraş pe care Carol l-a numit Stockholmul Meu. Din anul 1389 niciun cap încoronat din Apus nu mai fusese musafir al otomanilor, până la venirea regelui Carol al Xll-lea. Istoricul suedez Anders Fryxell (1795-1881) scria că otomanii tocmai dăduseră adăpost celui mai renumit erou al creştinătăţii faţă de cel mai mare duşman al lor – ţarul, însoţit de companii de onoare ale ienicerilor în uniforme de paradă, regele a ajuns în august 1709 la Tighina, unde a fost întâmpinat cu aclamaţii. O jumătate de milă înaintea cetăţii i-a venit în întâmpinare, pe jos, Iusuf, seraschierul raialei Bender, care i-a urat bun venit în numele sultanului Ahmed al III-lea, numindu-1 oaspete de onoare al Imperiului Otoman. Ieniceri postaţi pe valurile de apărare ale cetăţii desprindeau ca gest de supunere bucăţi din întărituri, ceea ce a lăsat asupra noilor veniţi o impresie profundă.

Primirea triumfală nu s-a făcut însă semeţei armate care în urmă cu doi ani pornise să cucerească Rusia. Otomanii vedeau numai un rest al acesteia, un pumn de soldaţi în zdrenţe, marcaţi de bătălii pe viaţă şi pe moarte, care se ţâra într-o linişte de mormânt spre un destin incert. în fruntea lor nu se afla cel care era numit „Alexandru cel Mare al zilelor noastre”, ci un pelerin singuratic, rupt de orice legătură cu patria sa îndepărtată. Seraschierul l-a condus pe rege până la un orăşel de corturi aşezat pe malul nord-estic a Nistrului. La sfârşitul ceremoniei, Iusuf i-a înmânat simbolic cheile cetăţii şi l-a invitat să locuiască înăuntrul zidurilor de apărare. în poziţia în care se afla acum tabăra, ea ar fi putut fi lesne atacată, iar ienicerii aflaţi în cetate, pe celălalt mal, nu ar fi avut timpul necesar să le vină suedezilor în ajutor.

Regele şi-a dat seama de poziţia nesigură a locului şi a decis să se mute, după două săptămâni, împreună cu oamenii lui, pe malul drept, mai aproape de cetate. Era o limbă de pământ protejată din trei părţi de apă, motiv pentru care a fost numită de suedezi şi Wa-sserburg, adică Cetatea de la Apă.

Regele a dorit să plece cât mai repede spre Polonia, să-l detroneze pe regele acesteia, Augustus, pentru ca apoi, cu ajutorul otomanilor, tătarilor şi cu trupele sale rămase acolo, să-şi ia revanşa împotriva ţarului. Plecarea a fost însă întârziată de o rană la picior, de timpul solicitat de otomani pentru strângerea unei escorte îndestulătoare, precum şi de măsurile ţarului de a bloca drumurile de tranzit spre Polonia. Lipsa unei perspective de repatriere şi apropierea iernii i-au determinat pe suedezi să se pregătească material şi spiritual pentru o şedere mai îndelungată. După înfiinţarea unor legături poştale între Tighina şi Suedia, au sosit pentru prima dată, după mai mulţi ani, calendare cu sărbătorile religioase luterane. în timpul săptămânii slujbele se ţineau zilnic dimineaţa şi seara, iar duminica de trei ori pe zi.

Se poate spune că suedezii au început să se simtă în Moldova aproape ca la ei acasă. Ei au înfiinţat pentru nevoile proprii o berărie, probabil prima din Moldova, o brutărie, măcelării şi distilerii. La faţa locului se aflau meşteşugari ocupaţi cu reparaţii de tot felul. Ordinea era asigurată de o miliţie de zaporo-jeni din slujba regelui, care apăra pe timp de noapte clădirile centrale de raidurile de jaf ale confraţilor cazaci şi de tătari. Ca în toate taberele, s-a înfiinţat o masă deschisă, unde se servea gratuit mâncare şi băutură la orice oră din zi şi din noapte – o instituţie socială care a fost menţinută până la plecarea regelui. Studiile au arătat că o parte dintre medaliile comemorative emise în timpul refugiului au fost probabil bătute într-o monetărie aflată în Moldova. Pentru îngrijirea soldaţilor răniţi s-a organizat un sistem sanitar şi probabil o producţie rudimentară de medicamente. Este cunoscut că regelui i-a fost operată în colonie rana de la talpa piciorului stâng, extirpându-i-se o bucată de os zdrobit de un glonţ, la Poltava.

Poarta a asigurat aprovizionarea suedezilor cu alimente şi furaje şi i-a acordat regelui un tain de 500 de taleri aur pe zi. La asta s-au adăugat banii trimişi de regele Franţei Ludovic al XlV-lea, precum şi creditele acordate de fraţii bancheri Thomas şi James Cooke, din Istan-bul. Cu aceşti bani regele a plătit soldaţilor solda restantă, o parte i-a împărţit mărinimos ienicerilor din Tighina. dar cea mai mare parte i-a folosit pentru a convinge Poarta să pornească războiul împotriva ţarului.

Noua capitala a Suediei

La mijlocul lunii iulie 1711 revărsarea Nistrului i-a obligat pe suedezi să se mute pentru a treia oară. Regele s-a aşezat ceva mai la nord, lângă satul Varniţa. Pentru că planurile de repatriere s-au schimbat, apropierea iernii, dar şi o presimţire că ospitalitatea otomanilor nu va continua la nesfârşit l-au determinat pe rege să decidă ridicarea unei clădiri solide, cu ziduri groase din piatră. Ea a fost astfel concepută, încât să poată rezista unui atac cel puţin câteva ore şi să asigure la nevoie adăpost pentru 1.000 de persoane. In jurul acesteia s-au construit 40 de clădiri tot din piatră pentru personalităţile de vază. Ele mai adăposteau cancelaria, bucătăria, cămara de alimente, cămara pentru argintărie, intendenţa, depozitul de băuturi, grajdurile de cai. Centrul avea un sistem stradal cu pavaj din piatră, casele erau construite proporţional, iar pereţii exteriori erau zugrăviţi în alb. Jur-împrejurul clădirilor din centru se aflau casele dragonilor, cu câte două încăperi, apoi cartierele infanteriştilor şi ale celorlalţi suedezi. Ceva mai departe se aflau bordeiele moldovenilor, polonezilor şi za-porojenilor din solda regelui. La vest se ridica un mare corp de gardă, apărat cu parapete şi un şanţ adânc. în faţa acestuia erau dughenele negustorilor şi cafenelele. Ansamblul era completat la margine de corturile celor şase companii de ieniceri, care aveau poruncă să-l apere pe rege. La o încrucişare de drumuri se afla un rondel acoperit cu pietriş, unde pe un catarg flutura drapelul galben cu trei coroane al Suediei.

Viaţa regelui decurgea fără senzaţii deosebite. La deşteptare se ducea la slujba de dimineaţă, apoi la micul dejun. Urmau munca în cancelarie şi intendenţă, exerciţii cu soldaţii şi plimbări călare. La întoarcere prânzea. Restul timpului Carol îl petrecea cu jocul de şah, cititul şi studiul unor planuri de luptă. Regele a fost preocupat să îmbunătăţească regulamentele pentru manevrele militare, pe care le încerca în exerciţii cu soldaţii lui. Seara nu venea acasă înainte de ora opt, urma rugăciunea şi la ora nouă cina, apoi o plimbare lungă, până la miezul nopţii. Pentru odihna de noapte, care nu dura mai mult de cinci -şase ore, regele îşi alegea cea mai simplă odaDupă sosirea regelui locul a devenit nu numai cel mai puternic centru militar al Imperiului Otoman, clar şi un centru al diplomaţiei europene. Anglia şi Olanda au trimis ca ambasador pe căpitanul James Jefferies cu misiunea de a încerca să-l frâneze pe rege în planurile de război împotriva Rusiei, Saxoniei şi Danemarcei.

Ducatul Mecklenburg l-a trimis pe Christoph von Schwerin în misiune secretă. Din porunca regelui polon Leszczynski a sosit contele Herman von Cedercreutz pentru a întări personalul cancelariei suedeze. Leszczynski l-a trimis şi pe marele hatman al Lituaniei,

Jan Kazimierz Sapieha. Spania l-a trimis pe cavalerul Jules Alexis Bernard de Bellerive, care a scris un jurnal al evenimentelor. Peripeţiile lui Pierre Puchot Marquis Des Alleurs, trimisul regelui Ludovic al XlV-lea, au fost descrise atât de istoriografia scandinavă, cât şi de cea română. Ducatul de Holstein-Gottorf l-a trimis pe baronul Friedrich Ernst von Fabrice cu misiunea de a-i susţine interesele în conflictul Suediei cu Danemarca. Este cunoscut şi un schimb de scrisori al regelui cu statele germane pe tema încheierii unei păci între Suedia şi Danemarca. în încercarea de a încheia o alianţă între Suedia, Saxonia, Polonia şi Prusia, regele Prusiei a trimis pe diplomaţii Johann Eosander şi Nils Brunei. Alianţa din care urma să facă parte şi Imperiul Otoman avea scopul „să sfărâme supremaţia Rusiei în estul Europei44. Din partea comitatului Hessen-Kassel a sosit generalul-maior Conrad von Ranck pentru a oferi regelui medierea statului olandez. Principele Transilvaniei Francisc II Răkoczi l-a trimis pe boierul făgărăşan Ioan Talabă, care i-a informat atât pe principe cât şi pe Anselm Franz von Fleischmann, trimisul imperial la Poartă, despre cele aflate. Nureddin, fiul hanului tătar Devlet II Giray, şi-a instalat tabăra la Dubăsari şi a discutat cu regele în cadrul unei audienţe detaliile unei invazii în Ucraina, în iarna 1709-1710. Regele l-a numit la rândul lui pe contele Sven Lagerberg ministru la hanul tătar.

post preluat apoi de şambelanul Karl Tornschiold. Domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat şi Constantin Brâncoveanu, aveau mai mulţi rezidenţi la Curtea regelui. Cel mai cunoscut a fost Mihai Afenduli, care a ajuns la Curtea suedeză secretar de cancelarie. Brâncoveanu mai avea la faţa locului ca informatori pe căpitanii Neagu şi Gheorghe Mareş precum şi pe comisul Antonie Cromida. Regele suedez avea acreditaţi la reşedinţele domneşti Iaşi şi Bucureşti pe diplomaţii Adam de Briant şi Samuel von Hylteen, iar la Islanbul pe baronul Martin von Neugebauer.

Pornind de la intensa activitate diplomatică, publicaţia germană Thecitrum Euru-paeum (apărută între 1633 şi 1738) concluziona că Suedia este condusă de la Tighina. Consiliul Coroanei din Stockholm nu putea lua nicio decizie care nu fusese în prealabil aprobată de rege şi mai toate capetele încoronate au trimis emisari. Iorga îl vedea pe rege „demn emul al lui Alexandru cel Mare44 şi „mediator între Orient şi Occident44. împăratul german Carol al Vl-lea – care îi trimisese pe Grătz, Raab, Zuschy şi Meltzer – comenta: „Miniştrii Curţilor regale inamice îşi dau toată osteneala să converseze la Curtea regelui Carol al Xll-lea.44 Colonia a devenit de fado, pentru mai mulţi ani, noua capitală a Suediei.

Articol scris de Robert Denndorf (Germania) pentru revista  Nagazin istoric, mai 2020.

Publicat în Activitati ştiinţifice, cultura, film, istorie

Istorie și film // Să ne speriem sau să învățăm din filmele cu epidemii?


Filmele cu epidemii fac parte din marea familie a producţiilor despre catastrofe naturale. De sorginte majoritar hollywoodiană, ele au un succes de public garantat, deoarece conţin ingrediente de mare spectacol, drame cu accente horror, suspans şi aluzii pertinente la actualitate, susţinute de mari vedete.

Doar capacităţile moderne ale industriei cinematografice în materie de efecte speciale au făcut posibilă producţia de blockbustere pe tema unor gigantice catastrofe naturale, cu conotaţii apocaliptice. Staruri de primă mărime au fost plasate drept cap de afiş, dar ceea ce a asigurat succesul de public au fost scenariul solid şi efectele speciale cât mai spectaculoase. Au rezultat pelicule credibile, din care spectatorii au putut culege nu doar emoţii, ci şi unele învăţăminte (sau teorii ale conspiraţiei) despre ceea ce ar însemna o pandemie scăpată de sub control. Cu alte cuvinte, Hollywood-ul a încercat să ne pregătească pentru ceea ce ni se întâmplă astăzi cu pandcniia de SARS-CoV-2, dar zadarnic. Lecţiile nu au fost învăţate. Poate că măcar acele nebănuite resurse ale răului din oameni țâșnite în situații limită imaginate în filme se vor dovedi doar în ficțiuni.

Epidemii ucigătoare au răvăşit mereu omenirea sau doar unele zone. Boala sau virusul însă au fost diferite şi până li s-a găsit antidotul sau vaccinul au făcut multe victime. Cinematografia aflată într-o epocă de aur nu a ezitat să încadreze moartea personajelor lovite de epidemie într-un context cât mai dramatic, de natură să stoarcă emoţii lăcrămoase. în 1931, John Ford a înfăţişat în Arrowsmith o epidemie de ciumă bubonică şi lupta disperată a unui tânăr medic, interpretat de Ronald Coman, pentru a descoperi un antidot capabil »ă salveze în timp util pe cei apropiaţi.

Nu putea scăpa atenţiei romantica poveste a Damei cu camelii, roman şi piesă de teatru scrise de Alexandre Dumas fiul. În Camille, film regizat de George Cukor în 1936, frivola Marguerite Gauthier cea răpusă de tuberculoză, este interpretată de Greta Garbo, care a primit şi o nominalizare la Oscar pentru acest rol. Greta Garbo apare tot într-un rol romantic şi în ecranizarea din 1934 a romanului lui Somerset Maugham Vălul pictat, în care este descrisă o epidemie de holeră din China.

Mult mai cunoscută este drama romantică Jezebel din 1938, semnată de William Wyler, în care sunt înfăţişate deosebit de convingător ravagiile epidemiei de febră galbenă din 1852 în New Orleans. Eroul carismatic, interpretat de Henry Fonda, este contaminat şi trimis într-o cumplită carantină pe o insulă, printre sclavi negri, fiind însoţit, ca un titlu de autope-nitenţă pentru trecutele sale păcate, de frumoasa şi răsfăţata Julie Marsden, interpretată de Bette Davies.

O producţie cinematografică mai deosebită, având pe fundal epidemia de ciumă ce a devastat Europa în secolul al XlV-lea, este A şaptea pecete şi datează din 1956, fiind semnată de Ingmar Bergman, cu Max von Sydow şi frumoasa Bibi Anderson în rolurile principale. Spre deosebire de producţiile ulterioare, miezul creaţiei lui Bergman este unul filosofic şi moral, despre credinţă în vremuri medievale hăituite de moarte şi mizerie. Dimpotrivă, producţia holly-woodiană din 2010 Black Death (Moartea neagră), cu Sean Bean în rolul unui cavaler din Anglia, tot în timpul Marii Ciume, mizează comercial pe un scenariu cu necromanţi, intoleranţă şi obscurantism. Tot în registru comercial a fost realizat de televiziunea spaniolă şi serialul Ciuma, din 2018. Intriga celor şase episoade mizează pe trădări, conspiraţii, plăceri personale şi abuzuri, care toate se petrec în luxurianta Sevilie din secolul al XlV-lea, măcinată de o răvăşitoare epidemie de ciumă.

Vampirii şi zombii au fost personaje colective adesea folosite în filmele cu scenarii apocaliptice, deoarece permit imagini şocante, furnizoare certe de emoţii imediate pentru spectatorul consumator de senzaţii tari. Astfel, romanul SF din 1954 / Am Legend (Sunt o legendă), de Richard Matheson, în care o epidemie a ucis cea mai mare parte din omenire, iar supravieţuitorii, cu excepţia personajului principal, au devenit vampiri, s-a bucurat de trei ecranizări: The Last Man un Earth (Ultimul om pe Pământ), în 1964, The Omega Man (Omul Omega), în 1971, cu Charlton Heston, şi I Am Legend (Sunt o legendă), în 2007, cu Will Smith, pro ducţie care aduce speranţa descoperirii unui vaccin miraculos. Ceea ce poate părea mai terifiant pentru spectatorul de astăzi, aflat în carantină sau izolat la el în casă, este imaginea cu Will Smith, singur cu căţelul său credincios, într-un imens oraş pustiu, în contrast cu hoardele de zombii ce se ascund de lumină în văgăuni întunecoase. Singurătatea supravieţuitorului unei pandemii ce aduce extincţia este şi tema principală a filmului regizat de Danny Boyle în 2003, intitulat 28 Days Later (După 28 de zile). În subsidiar, mai apare şi un alt aspect important al filmelor (şi realităţilor) despre epidemii: neglijenţa sau eroarea umană (aici e vorba despre maimuţe infestate cu un virus care scapă dintr-un laborator) ca sursă zero de contaminare vertiginoasă a întregii omeniri. Din nou dă mult de gândit imaginea supravieţuitorului, interpretat de Cillian Murphy, încercând să reziste într-o Londră pustie şi căutând disperat semeni necontaminaţi.

Zombii, ca rezultat al unei pandemii cumplite, se află în prim-planul unor horror-scene de ansamblu sau chiar de detaliu şi în filmul World War Z (Ziua Z. Apocalipsa), din 2013, cu Brad Pitt. Scenele care îi pot produce furnicături spectatorului din 2020 sunt cele cu oraşe devastate, cu guverne care cad succesiv şi cu o întreagă lume în derivă, sub năvala furnicarului de zombii însetaţi de sângele oamenilor sănătoşi şi care ajung să escaladeze irezistibil până şi zidurile fortă-reţei Israel. Iarăşi, eroului filmului interpretat de Brad Pitt îi revine sarcina descoperirii unui antidot capabil să salveze încet, încet, omenirea aflată în pragul extincţiei, chiar riscându-şi existenţa umană prin infectare cu virusul zombi. Interesantă este ideea că antidotul contra contaminării oamenilor sănătoşi şi împotriva transformării lor în zombi se află tocmai în agenţii patogeni sălăşluind în oameni bolnavi. Filmul este disponibil pe NETFLIX.

După ce omenirea şi-a dat seama de pericolul pandemiei cu noul coronavirus, s-a produs şi o mică explozie (atâta vreme cât librăriile au mai fost deschise publicului) a vânzărilor celebrului roman al lui Albert Camus, Ciuma. In 1947, Ca-mus a reuşit să anticipeze cu o impresionantă acurateţe şi profunzime nu numai fazele succesive ale contaminării cu ciumă a populaţiei unui întreg oraş, Oran din Algeria, dar şi decorul social al carantinării complete a acestuia sau dramele umane pe care epidemia le produce. Cartea a fost ecranizată în 1992, în coproducţia argentiniano-franco-brita-nică The Pla-gue (Ciuma), cu William Hurt în rolul doctorului Rieux, alături de San-drine Bonnaire, Robert Du-vall şi Râul Julia. în pofida prestigioasei distribuţii şi a selecţionării la Festivalul de film de la Veneţia, filmul a rămas cvasi-necunoscut.

Situaţiile limită, de viaţă şi de moarte, scot îndeobşte la lumină ceea ce este mai bun sau mai rău în oameni, în momentul în care, sub presiunea ameninţărilor iminente, ei îşi pierd platoşa convenţiilor sociale şi rămân goi, înfăţişând adevăratul lor caracter. Şi aceasta este o zonă pe care filmele despre epidemii au investigat-o fără milă, anticipând şi la acest capitol unele reacţii pe care le-a produs, şi la noi, şi la alţii, pan-demia noului coronavirus. In horrorul Carriers (Purtătorii), din 2009, al fraţilor Alex şi David Pastor, cu Chris Pine drept vedetă, vedem patru puşti disperaţi care fug de o pandemie nimicitoare spre un tărâm mai sigur. De luat aminte că în goana lor spre salvare, puştii descoperă, aşa cum sublinia actriţa şi criticul de film Gloria Sauciuc, că „cel mai mare inamic al lor nu este virusul care atacă omenirea, ci răul din ei înşişi“.

Unul dintre cele mai populare filme despre epidemii a fost blockbusterul Outbreak (Alerta), din 1995, cu o distribuţie de excepţie: Dustin Hoffman, Rene Russo, Morgan Freeman şi Donald Sutherland. O maimuţă purtătoare a virusului Ebola („la modă“ în acea perioadă) ajunge, prin contrabandă, din Zair în S.U.A. şi obligă autorităţile americane să bage în carantină un întreg oraş californian, cu întregul spectacol palpitant al desfăşurării armatei americane şi al cutezătoarei lupte pentru adevăr şi salvare a oamenilor duse de cercetători şi ofiţeri fără prihană. Sarea şi piperul acestui disaster-movie este generalul american care vrea cu orice preţ virusul pentru obţinerea unei arme biologice. Iată, aşadar, şi o excelentă sursă de inspiraţie pentru consumatorii de teorii ale conspiraţiei.

Poate că de cea mai mare luare aminte pentru actuala pandemie este filmul lansat chiar la 9 septembrie 2011, semnat de laureatul premiului Oscar, Steven Soderbergh, Contagion (Pericol nevăzut).

Având o distribuţie de prim rang (Marion Cotillard, Matt Damon, Laurence Fishburne, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Kate Winslet), acesta portretizează personajele tipice din scenariul unei pandemii: prima victimă infectată, omul obişnuit, cercetătorul pasionat, doctorul empatic, conspiraţionistul, ofiţerul de informaţii specialist. Lăudat de critici, cu o bună poziţie în box-office (câştiguri de 135 de milioane de dolari pentru un buget de 60 de milioane), apreciat de oamenii de ştiinţă pentru acurateţea sa (doctorul Ian Lipkin, consultantul ştiinţific al filmului, a anunţat între timp că a contractat noul co-ronavirus), filmul disecă metodic etapele unei contagiuni cu un virus având ca origine un liliac (ce premoniţie stranie), cu efectele şi reacţiile tipice într-o asemenea situaţie. Din multe puncte de vedere, Contagion este un film util a fi revăzut în zilele noastre.

În fine, pentru cei ce apreciază genul documentar, platforma de strecrming NETFLIX a cuprins şi serialul din 2020, în şase episoade, Pandemia, virusul gripal, despre „eroii din prima şi eforturile lor de a împiedica o viitoare epidemie mondială”. Desigur, istoria începe cu gripa spaniolă din 1918, ce a făcut zeci de milioane de victime, cu siguranţă mai multe decât Primul Război Mondial; nu lipseşte nici gripa aviară, în centrul relatărilor aflându-se cercetătorii din S.U. A. şi Asia. Groaznica epidemie de gripă spaniolă a fost arareori menţionată şi reprezentată în filme. Cea mai recentă evocare a gripei spaniole s-a petrecut într-un episod din sezonul II al serialului britanic Downton Abbey, din 2011, în care câteva dintre personajele principale sunt lovite de ucigătoarea molimă.

Menţionarea cumplitei epidemii de gripă spaniolă ce a decimat Europa la sfârşitul Primului Război Mondial obligă la o trimitere la contextul în care s-a petrecut cel mai important moment din istoria de secol XX a României: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. La acea vreme, nu existau nici sumedenia de mijloace de informare în masă actuale (adesea isterice şi conspira-ţioniste) despre pericolul infestării şi metodele profilactice, dar nici ideea de auto-izolare pentru prevenirea con-taminării. Atunci, ardeleni s-au strâns la Alba Iulia, unii purtând la gât, drept protecţie, doar o salbă de căţei de usturoi. Unele dintre marile personalităţi ale actului Unirii, precum octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti sau Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, au călătorit şi au fost o prezenţă activă la Alba lulia, deşi sufereau de febra gripei spaniole. Regina Maria a fost şi ea greu încercată, în aceeaşi perioadă, de gripa spaniolă, iar generalul Eremia Grigorescu se presupune că a fost ucis de această molimă.

Poate că nu ar fi deloc lipsit de interes şi de învăţătură, după trecerea actualei pandemii, realizarea unui film românesc, avându-1 pe doctorul Ion Cantacuzino drept personaj principal al acelor momente de încleştare maximă cu flagelul febrei tifoide, ce i-a decimat pe românii refugiaţi în Moldova anului 1917, supravieţuind în condiţii de incredibilă mizerie, foamete cumplită, frig, spaimă şi deznădejde.

Aşa a fost atunci. Acum…

Articol scris de Călin Hentea și publicat în revista Magazin istoric, mai 2020.

Publicat în Chisinau, cultura, istorie

Martor la Unire. General doctor IULIAN POPIŞTEANU


În fondurile Arhivelor Naţionale, în fosta Arhivă a C.C. al P.C.R., se află păstrat un document intitulat Amintiri de general dr. Iulian Popişteanu, fost medic şef al Ambulanţei Diviziei 11, în timpul campaniei 1916-1918. Este datat „Bucureşti, 2 martie 1938”.

Despre autor am găsit foarte puţine date. Nu apare în Anuarul Armatei din anii 1926-1927 şi 1927- 1928. Am presupus că a fost toată viaţa ofiţer de rezervă. Singurele anuare în care apar ofiţerii de rezervă sunt cele de dinainte de Marele Război. în Anuarul Armatei din anul 1915, la pagina 874, este menţionat maiorul medic în rezervă Iulian Em. Popişteanu, din Comandamentul teritorial, născut la 8/20 iulie 1875, având vechimea în grad din ziua de 10/23 mai 1913. Din documentul nr. 19/1928, din 21 decembrie, păstrat în Fondul Casei Regale, Documente oficiale, aflăm că generalul medic Iulian Popişteanu era administrator al Oficiului Naţional I.O.V.R. şi ne-a lăsat un Tabel numeric de invalizi de război, grade inferioare, admişi ca mari mutilaţi de Comisiunea Centrală de revizuire pentru acordarea sporului la pensie hotărât prin Jurnalul Consiliului de Miniştri n. 712/1928.

Reproducem în continuare fragmente din acest document. Am cuprins între paranteze drepte o serie de precizări.

Sorin Cristescu

Pe ghemul nesfârşit al vremii s-au depănat an cu an de-a rândul, la număr 20 de atunci, de când Divizia 11, de sub comanda regretatului general Emest Broşteanu (Magazin istoric, nr. 1-3/2018), aflată pe frontul Mărăşeştilor, a primit ordinul să treacă Prutul şi să ocupe partea de nord şi de mijloc a Basarabiei.

Eram medicul şef al Ambulanţei acelei divizii şi în ziua de 4 ianuarie 1918 am primit şi eu ordinul să părăsesc cu formaţiunea sanitară pe care o comandam localitatea Păuneşti din judeţul

Putna şi să mă pun în marş chiar a doua zi de dimineaţă către oraşul Huşi, către care Cuartierul diviziei se şi îndreptase.

În acel timp se răspândise printre soldaţi un svon ciudat – lansat nu se ştie de cine – că armata română va lua drumul Mesopotamiei [ideea ca armata română să plece prin Caucaz spre Mesopotamia, pentru a evita efectele unei păci separate cu Puterile Centrale, a fost susţinută în consiliile de coroană de atunci de Take Ionescu] şi al iobăgiei.

Când însă am explicat trupei de sub comanda mea – în număr de 800 de oameni, gradaţi şi soldaţi – că trecem Prutul pentru ca să ne unim cu fraţii noştri moldoveni din Basarabia, robiţi de muscal de peste 100 de ani, şi să ne mărim astfel ţara noastră, orice urmă de îndoială, de grije, de tristeţe şi ezitare a dispărut ca prin farmec; un „ura” formidabil a acoperit ultimele mele cuvinte şi o bucurie de nedescris a cuprins toate inimile.

De la Huşi aveam ordinul să urmez spre nord malul dreal Prutului până la satul Scopoşeni, pe unde se hotărâse să trecem acest râu şi să intrăm în Basarabia pentru a ne urma calea spre Chişinău.

De la Huşi Ambulanţa divizionară s-a încolonat şi cu Cuartierul diviziei […] în ziua de 8 ianuarie am sosit în localitatea de unde trebuia să trecem şi noi în Basarabia.

Pe malul stâng al Prutului satul Nemţeni era legat de Scopoşeni printr-un pod de vase. Mai mulţi ofiţeri români de la Ambulanţă şi de la Cuartier, în majoritate medici şi farmacişti – între cari subsemnatul şi maiorul Bălțeanu. Comandantul Cuarierului completamente nearmaţi, am trecut singuri şi fără nicio trupă Prutul, cu scopul de a vizita şi noi, cu un moment mai devreme, o localitate a fraţilor noştri basarabeni.

Nici prin gând nu ne-a trecut că acolo se găsea un cuib bolşevic, care ne-a făcut o primire cum nu se putea mai tragică. Ameninţaţi să fim arestaţi de ei şi ucişi, ne-am retras în pripă peste Prut, mai înainte ca salul să prindă de veste şi să fim înconjuraţi de bolşevici. Oricine îşi poate închipui ce s-ar fi ales de biata noastră trupă rămasă fără conducători.

De altfel, în momentul în care pusesem piciorul pe pod, ca să trecem la noi, cei 12 jandarmi din garda Cuartierului, anunţaţi nu ştiu de cine de pericolul în care ne aflam, veneau în pas alergător în ajutorul nostru.

Faţă cu acest incident, trecerea Prutului prin acest punct devenea imposibilă şi periculoasă, deoarece duceam cu noi tezaurul diviziei – în casieria căruia se alia mai bine de 3.500.000 lei, sumă care pe acele vremuri reprezenta o valoare însemnată – şi cum ca trupă de apărare nu aveam decât pe cei 12 jandarmi şi 70 de arme model 1877, la soldaţii mei, restul fiind compus numai din sanitari şi brancardieri, armaţi cu tărgi şi genţi cu pansament, împreună cu maiorul Bălteanu am găsit nimerit să mergem la oficiul telegrafic de la Răducăneni, de unde să anunţăm la Iaşi cele întâmplate.

Tot prin fir telegrafic Marele Cuartier ne-a ordonat să ne urmăm calea pe malul românesc al Prutului până la Ungheni, pe unde să trecem în Basarabia, după ce ne va sosi acolo o companie de infanterie cu mitraliere, pentru a ne servi de apărare contra vreunui eventual atac bolşevic.

Într-adevăr, sosiţi la Ungheni, am găsit compania promisă, sub comanda unui ager căpitan, al cărui nume regret că nu-l mai reţin.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am trecut Prutul, în uralele entuziaste ale trupelor de sub comanda noastră, îndreptându-ne spre satul Pârliţa, unde aveam ordinul să facem etapa de amiazi. Pe înălţimile care domină dinspre nord-vest această localitate avusese loc în dimineaţa acelei zile un bâlci, un iarmaroc. De la noi din vale se vedea pe creasta dealului un număr însemnat de oameni, cari forfoteau de colo până colo.

Îndată ce această lume zări trupele noastre poposite în marginea drumului şi gata de a lua hrana de amiazi, ca un puhoi se repezi la vale, îndreptându-se spre noi. în fruntea lor un om voinic, destul de tânăr, cu o mustaţă mare, blondă, îmbrăcat jumătate civil, jumătate militar, cu o ţurcană albă de oaie, de model rusesc, veston civil, pantaloni roşii de cavalerist rus şi cizme cu pinteni. Se apropie şi mai mult de ai noştri şi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu o atitudine provo-cătoare, ne adresă următoarele cuvinte:

–           Ce căutaţi aici la noi? Cine v-a chemat şi ce vreţi?

–           Am fost chemaţi de fraţii noştri basarabeni – i se răspunse de noi.

–           Basarabenii, fraţi cu voi, nişte ţigani!?! – îndrăzni să mai zică omul nostru. Vom telefona imediat la Bălţi – continuă el – şi o să vă placă ce o să păţiţi!

Dar nu apucă să termine bine vorba voinicosul nostru bolşevic – căci bolşevic era, din nenorocire, deşi român basarabean – şi căpitanul, comandantul companiei noastre de infanterie, care în acest timp se apropiase de el, îi şi arse pe neaşteptate o pereche de palme zdravene, olteneşti, care îl lungi pe voinic la pământ cu capul în jos şi cu picioarele împin-tenate în sus!

În acelaşi timp, bravul căpitan ordonă:

–           Mitralierele în poziţie!

Nici nu ştiu când s-a sculat de jos amicul bolşevic şi a rupt-o de fugă la deal, urmat de toată omenirea de la bâlciu – care însuma mai multe sute de oameni – şi care a pus mult mai puţin timp ca să ajungă în vârful dealului şi de acolo să se facă nevăzută decât pusese ca să coboare de la deal la vale!

După acest mic şi hazliu incident şi după terminarea popasului, ne-am îndreptat, urmând drumul care mărgineşte calea ferată Ungheni Chişinău, către această din urmă localitate şi, după trei popasuri de noapte – primul în gara Comeşli, unde, chiar în faţa staţiei, am văzut mormintele proaspete ale doi ofiţeri superiori ruşi, ucişi de soldaţii lor bolşevizaţi; al doilea în târguşorul Călăraşi, atât de curat şi de bine pavat, încât a trebuit să uzez de calul meu de călărie pentru ca să ajung de la gazda mea la popotă, altfel fiind ameninţat să mă înec în mocirla din drum, şi ultimul în gara Străşeni –, în după-amiaza zilei de 13 ianuarie ne-am făcut apariţiunea pe înălţimile cari domină dinspre sud-vest frumoasa capitală a Basarabiei.

De la Ungheni la Chişinău, drumul variat prin ondula-ţiunile de teren, cari desfată privirea călătorului şi îl fac să uite de lipsa de căi de comunicaţie în bune condiţiuni, se opreşte deodată pe aceste înălţimi ale Chişinăului, pentru ca în faţa drumeţului să se desfăşoare o privelişte panoramică.

Scoborâm încet panta dealului şi către seară ne aflăm la porţile Chişinăului.

Suntem încartiruiţi în clădirea monumentală a Şcolii Eparhiale de fete, care fusese evacuată pentru primirea noastră. împreună cu un batalion din regimentul de infanterie comandat de colonelul Pomponiu.

Vizita de a doua zi dimineaţa pe care am făcut-o oraşului ne-a lăsat la toţi una din cele mai plăcute impresiuni. îndeosebi catedrala, unde am asistat la oficierea serviciului religios şi unde am admirat măreţia slujbei divine şi frumuseţea corului basarabean, condus de părintele Berzowski, ne-a lăsat o amintire care nu se va şterge niciodată. Nu mai vorbesc de frumuseţea şcolilor şi de grija pusă în igiena şi confortul lor, cari nu lăsau nimic de dorit. Nu voi uita băile de marmoră albă, somptuoase şi strălucitoare de curăţenie, de la Şcoala eparhială de fete. Dar liceele!… Dar spitalul, înzestrat cu tot ceea ce trebuia la serviciul chirurgical, pentru a face faţă oricărui fel de intervenţiune!

Mi-a plăcut atelierul de ortopedie şi proteze ataşat acestui serviciu, unde se confecţiona cu multă artă şi multă îngrijire orice fel de proteză necesară bolnavilor operaţi în spital.

O bună şi frumoasă im-presiune mi-a lăsat clădirea aşa-numită pe atunci „Serafimovski Dom”, construită, după cum am fost informat, numai din contribuţiunea preoţilor basarabeni.

Neştearsă îmi va rămâne în amintire o seară petrecută în această clădire cu ocazia întrunirii comitetului şcolar al Şcoalei eparhiale de fete, la care fusesem invitat pentru a lua în primire materialul aflat în clădirea acelei şcoli, care acum ne servea de cuartier.

La plecare, un cor de îngeri, venit parcă din Cer, îmi atrase atenţiunea. Era o rugăciune Tatăl nostru, cântat numai de fete, în patru voci. Neînchipuit de frumos!… Măreţ, minunat, încântător, cum numai la corurile din Basarabia se poate auzi. Mi s-a explicat că era corul elevelor de la şcoala evacuată pentru noi, acum internate provizoriu la „Serafimovski Dom”.

Tot ca amintire plăcută, spitalul de alienaţi de la Costiujeni, pe care l-am vizitat cu toţi medicii din ambianţa diviziei. Am fost priiţi şi conduşi în interiorul spitalului cu multă afabilitate d-na dr. Alistar (Magazin ric, nr. 3/1993), pe atunci medic la acel spital. Femeie plină de energie şi inițiavă, doamna dr. Alistar care făcuse parte din mişcarea revoluţionară contra dominației ruseşti, pentru care fusese închisă şi ameninţată de a fi executată dat toate explicațiunile necesare în privinţa spitalului.

Ajunși cu vizita la secţia „femeilor agitate” – unde, într-un salon destul de spaţios, erau internate un însemnat număr de nenorocite bolnave – care făceau un zgomot infernal – şi cum ştiam că doamna dr. Alistar era deputată în Sfatul Ţărei, mi-am permis să fac o glumă:

Iată. doamnă doctor – îi zisei, arătându-i pe acele bolnave cari ţipau şi se agitau Camera deputaţilor femei.

La care, doamna doctor Alistar, fără să se supere îmi răspunse:

Lasă, că nici d-voastră, bărbaţii, nu sunteţi mai liniştiţi!…

Şi într-adevăr, după cum s-a prezentat Adunarea Deputaţilor noştri de după război, dacă m-aş fi întâlnit cu doamna dr. Alistar, domnia sa ar fi avut toată dreptatea să-mi spună:

– Ei, ai văzut, domnule, că am avut eu dreptate când v-am spus că şi d-voastră bărbaţii sunteţi mult mai gălăgioşi şi mai impulsivi decât femeile?…

Noroc că de atunci nu am mai avut ocazia să o întâlnesc şi astfel am scăpat de dojana meritată.

Ţin însă să afirm că atunci am plecat de la acel spital cu cea mai frumoasă impresiune, atât în ce priveşte administrarea şi organizarea lui, cât şi din punctul de vedere al îngrijirii bolnavilor spitalizaţi acolo.

Ziua de 24 ianuarie – zi în care serbam Unirea Principatelor Române – ne-a găsit sub o mică stare de îngrijorare, căci în ajun, din motive cari nu sunt în com-petinţa mea de a fi judecate, pierduserăm oraşul Tighina, în cari, pe podul de peste Nistru, ce fusese lăsat intact, pătrunseseră bolşevicii din Tiraspol. Peste două zile însă, trupele noastre reluară Tighina şi distruseră podul.

Cu toată această îngrijorare, ziua de 24 ianuarie a fost serbată cu mult fast şi cu destulă animaţie în localul Cazinoului nobilimii din Chişinău. După cuvântările de rigoare, ţinute de generalul Broşteanu şi alţi ofiţeri din divizie, a luat cuvântul o tânără şi frumoasă elevă, româncă basarabeană, din cursul superior al Şcoalei eparhiale, cred, şi într-o caldă şi duioasă cuvântare a mulţumit trupelor române că a scăpat Basarabia de urgia bolşevică. A fost un moment de sublimă înălţare sufletească!… Numai noi, cari am avut fericirea şi norocul de a trăi acel moment, ne putem da seama de măreţia lui. Generalul Broşteanu, cu lacrimile în ochi, a îmbrăţişat pe frumoasa elevă. Acelaşi gest şi din partea generalului Vuillemin, din Misiunea Franceză, care se afla de faţă. Deşi cu ochii scăldaţi în lacrimi, tare ne-ar fi plăcut şi nouă, cestorlalţi, să sărutăm pe inimoasa şcolăriţă! Dar… pofta’n cui!…

După terminarea cuvântărilor am încins cu toţii o horă mare în piaţa din faţa cazinoului horă la care au luat parte generalii Broşteanu şi Vuillemin, toţi ofiţerii prezenţi, oficialităţile şi boierimea basarabeană, precum şi elevele şi elevii şcoalelor secundare, veniţi să serbeze cu noi „Unirea ţărilor Române”! Entuziasmul a fost de nedescris!

Încă o amintire plăcută din Chişinău – aceasta însă de natură culinară şi gastronomică – o păstrez de la aşa-zisele „blini”. Delicios preparat, pe care ni l-a servit la un dejun cuvioşia sa părintele Berzowski, a cărui primire în familia cuvioşiei sale a fost de o duioşie şi delicateţe remarcabile. De altfel, aceeaşi duioasă amintire păstrez şi de primirile noastre din familiile de Herţa, Botezatu, Cerchez, Şeptilici etc., precum şi de serbările dale în cinstea noastră în sala Teatrului Naţional.

În fine, ziua de 27 Martie 1918!

Dis-de-dimineaţă, oraşul frumos pavoazat cu tricolorul românesc şi o mulţime imensă, în haine de sărbătoare, îngrămădită pe tot parcursul drumului de la gară în oraş, aşteaptă cu nerăbdare sosirea lui Alexandru Marghiloman, prim-ministrul României.

Pe la orele 9.30, Marghiloman soseşte în gara Chişinău şi, într-un frumos echipaj, precedat şi urmat de câte un escadron de roşiori în mare ţinută de ceremonie, îşi face intrarea în oraş, în uralele nesfârşite ale mulţimii.

După-amiază, şedinţa solemnă a Sfatului Ţării, în care urma să se hotărască unirea cu Patria mumă.

Încă de la orele trei toată ofiţerimea Diviziei.il aflătoare în Chişinău şi o companie de onoare se afla adunată în curtea Seminarului teologic, în clădirea căruia era instalat comandamentul garnizoanei.

După discuţiuni destul de aprinse şi pline de un înflăcărat patriotism, la cari au luat parte cele mai distinse personalităţi basarabene, între cari Ion Inculeţ, Pelivan, dr. Petre Cazacu, Pan Halippa etc. etc., către sfârşitul după-amiezii primim vestea că unirea Basarabiei cu Patria mumă fusese votată cu unanimitate de deputaţii din Sfatul Ţării [în realitate, au fost 86 de voturi pentru unire, trei împotrivă şi 36 de deputaţi s-au abţinut]. Cu sfârşitul zilei se sfârşise şi robia muscălească!…

Imediat trecem cu toţii în Biserica Soborului, unde după puţin timp sosesc deputaţii Basarabiei şi, în urmă, Alexandru Marghiloman cu generalul Broşteanu.

Se oficiază un Te Deum de către Arhimandritul Gurie, înconjurat de un sobor de preoţi.

Măreţia momentului nu se poate descrie în cuvinte, căci ele n-ar putea reda nici pe departe nimic din ceea ce a fost şi din ceea ce a simţit fiecare din noi, cari am luat parte la acel act de neuitat! Ştiu numai că toată lumea avea ochii înlăcrămaţi de bucurie şi fericire!…

După 100 de ani de robie. Basarabia se reîntorsese la sânul mamei ei!

În seara zilei de 31 martie 1918, după ce Divizia 11 trecuse paza pământului basarabean, pe care îl legase pentru vecie de acel al Regatului Român, Diviziei 1 de Vânători, comandată de generalul Ion Răşcanu, am părăsit, mărturisesc cu mult regret, Chişinăul, cu trenul în care erau îmbarcate Cuartierul diviziei şi Ambulanţa ei.

Petrecuţi la gară de întreaga elită a oraşului, generalul Broşteanu, în cuvinte pline de simţire şi entuziasm, şi-a luat rămas bun, în numele nostru al tuturor, de la toţi aceia pe care îi cunoscusem şi cari se întrecuseră, prin bunăvoinţă şi delicateţe, să-şi manifeste recunoştinţa faţă de noi, cari îi scăpaserăm de bolşevici.

Şi astfel trei luni se scurseră de parcă fuseseră trei zile!…

Articolul a fost scris de Sorin Cristescu și publicat în revista Magazin istoric, numărul martie, anul 2020.