Publicat în LITERATURA ARTISTICA

Scriitorul norvegian Knut Hamsun: notă bio-bibliografică


În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Norvegia a dat o pleiadă de scriitori de mare valoare, care au îmbogăţit nu numai patrimoniul literar al ţării lor, ci şi pe cel al literaturii universale; printre aceştia se numără şi Knut Hamsun.

Născut la 4 august 1859 în localitatea Lom din regiunea Gudbrandsdalen (centrul Norvegiei), Knut Pe-iersen, care mai .tîrziu şi-a luat numele literar Knut Hamsun, a dus o viaţă aventuroasă şi plină dc greutăţi.

Micul Knut abia împlinise patru ani cînd părinţii săi, care se trăgeau din ţărani, s-au mutat în provincia Nordland.

no-nb_bldsa_HA 140

Înainte de a începe să scrie, Knut Hamsun a fost întîi ucenic cizmar, apoi băiat de prăvălie, în cele din urmă învăţător. În tinereţe a emigrat în Statele Unite, unde a fost pe rînd taxator de tramvai la Chicago, muncitor agricol în Texas – iar, la un moment dat, chiar pastor unitarian. Dar încă din adolescenţă – de pe vremea cînd păzea vitele pe imaşurile din Nordland – Hamsun simţea că are vocaţie de scriitor.

Întorcîndu-se din America profund dezamăgit, Hamsun publică în anul 1889 pamfletul Din viața spirituală a Americii moderne, o critică severă a societăţii şi a literaturii americane.

Cum a înţeles Hamsun că trebuie scrisă literatura, a arătat-o în micul roman Foamea, apărut în anul următo. Foamea – în mare măsură un fragment autobiografic – l-a făcut dintr-o dată cunoscut nu numai în ţările scandinave, dar în întreaga Europă.

Autorul evocă aici lupta pentru viaţă şi avatarurile unuj tmăr literat încă necunoscut din Ghristiania (vechiul numi al oraşului Oslo). Suferinţele şi exaltarea omului lipsii de cămin şi de pîine se împletesc cu extraordinara acuitate a observaţiei psihologice. Tînărul doreşte să scris să publice, dar este tot timpul torturat de foame. O trăsătură esenţială a cărţii este prezentarea tipului de intelectual singuratic, imaginativ şi nefericit, pierdut în furnicarul unui oraş relativ mare. Descrierea foamei este de o inegalabilă plasticitate ; totul e conceput subiectiv, la persoana întîi, într-un fel de monolog interior.

Atît în ce priveşte tema abordată, cît şi în ce priveşte modalitatea artistică, remarcabila bogăţie de nuanţe şi lirismul vibrant care domină întreaga carte au însemnat, în momentul apariţiei ei, o înnoire radicală a prozei norvegiene.

După acest rechizitoriu al unei orînduiri sociale stăpînite de puterea banului, Hamsun publică romanul Mistere (1892), îndeaproape înrudit cu Foamea, în care – prin intermediul personajului principal – se răfuieşte cu unii dintre marii scriitori ai epocii (Ibsen, Tolstoi etc.) şi face apologia naturii şi a iubirii.

Puternicul sentiment al naturii îşi găseşte însă expresia cea mai autentică în Pan (1894).

După opinia criticului literar suedez Kristian Elster, Pan „va rămîne opera literară hamsuniană cea mai remarcabilă, unul dintre cele mai valoroase poeme ale literaturilor nordice” (în Modern norsk literatur, Stockholm, 10910).

Eroul principal al acestui roman, locotenentul Glahn, este un tip care va apărea – în diferite variante – în majoritatea scrierilor ulterioare ale lui Hamsun. Este primul din întreaga serie de eroi hamsunieni, oameni oarecum stranii, care trăiesc la marginea societăţii şi nu-i înţeleg prea bine nici morala, nici ţelurile. Aceste personaje alcătuiesc o adevărată galerie de singuratici, trăind în mijlocul naturii, repudiind societatea, romantici incurabili, ale căror năzuinţe sînt în mod indisolubil legat de cultul pentru natură şi pentru femeie. Eroii lui Hamsun sînt nişte inadaptabili care nu-şi recunosc nici un fel de obligaţii sociale.

Despre Pan se poate spune că anunţă şi, în acelaşi timp, rezumă aproape întreaga operă a lui Knut Hamsun.

Înrudit cu Pan – de fapt, o variaţie pe aceeaşi temă – este Victoria (1898), un adevărat poem în proză pe care Hamsun îl închină iubirii.

În următoarele sale scrieri, Knut Hamsun abordează alte genuri : dă la iveală o trilogie dramatică, apoi poezii şi schițe. Dîndu-şi însă seama că talentul său nu poate izbuti pe deplin decît în roman, Hamsun se întoarce la acest gen ; el începe acum publicarea unor romane de critică la adresa societăţii, alcătuite din tablouri caracteristice vieţii din Nordland.

Din această scrie fac parte romanele Visătorii (1904), Benoni şi Rosa (ambele apărute în 1908), populate de oameni de rînd din Nordland : pescari, barcagii, negustori, mici slujbaşi, caracteristici epocii de tranziţie de la o lume patriarhal-feudala la societatea modernă capitalistă.

Această a doua etapă a creaţiei sale, cînd Hamsun se apropie de vîrsta de cincizeci de ani, continuă cu romanele Un pribeag cîntă în surdină (1909) şi Ultima bucurie (1912). Romanul din urmă — cel mai reprezentativ di întreaga serie — descrie din nou bucuria solitarului car a evadat din oraş. El nu mai posedă decît o colibă, un pat de cetini, apoi un trup sănătos şi un suflet pur : iată ultima lui bucurie. Elementele din Pan revin aici cu o deosebită intensitate.

În aceşti ani, Knut Hamsun cumpără o fermă unde se stabileşte definitiv. Aici scrie el Rodul pămîntului (1917), roman care avea să-i aducă o mare popularitate ; curînd avea să obţină şi Premiul Nobel pentru literatură (1920),

Rodul pămîntului – observă criticul literar danez H. G. Topse-Jensen (în Den skandinavske litteratur fra 1S70 til vore dage, Copenhaga, 1927) – „a apărut ca o adevărată rază de lumină în întunericul primului război mondial, cu îndemnul său, lansat odinioară şi de Rousseau: «înapoi la natură!» Romanul este un adevărat poem georgic în proză despre pămînt şi despre fiul acestuia, omul ; un imn de slavă închinat celui ce desţeleneşte pămîntul.“

Pentru cei care credeau că de acum înainte Hamsun nu va mai scrie decît idile închinate naturii, romanele] următoare, cu puternicele lor accente satirice, au constituit o surpriză.

Într-adevăr, după primul război mondial, obosit şi îmbătrînit, copleşit de pesimism, Knut Hamsun publică romanele Femeile la fîntînă (1920) şi Ultimul capitol (1923), cărţi caustice, pline de dispreţ şi de maliţiozitate în aceeaşi : măsură în care Rodul pămîntului fusese plin de seninătate şi de optimism. În aceste romane autorul înfăţişează, cu mult realism) viaţa unei anumite pături de la oraş – a oamenilor de prisos, indiferenți și ridiculi – întreaga lor existență superficială și anostă.

Ciclul următor îl constituie trei romane pline de spirit și de umor dovadă că scriitorul depăşise criza – anume: Vagabonzii (1927), August (1930) şi Viaţa merge înainte (1933).

În sfîrşit, în ultimul său roman – Cercul se închide (1936) – Hamsun abordează încă o dată, deşi cu mai puțină vigoare, tema sa preferată : vagabondul.

Care au fost cauzele care au dus, cu încetul, la divorțul dintre Hamsun și poporul norvegian, la trecerea lui în tabăra reacțiunii, la adeziunea sa la doctrina fascistă – ceea ce l-a făcut să sprijine Germania hitleristă chiar şi după invazia Norvegiei?

Knut Hamsun a fost, încă de tînăr, un adept al filozofiei lui Nietzsche, bazată pe credinţa falsă în primatul „supraomului”, teză mult trâmbiţată de fascismul german. La aceasta se adaugă și faptul că Hamsun a nutrit totdeauna simpatie faţă de Germania, ţară unde scrierile sale au fost primite, de la început, cu bunăvoinţă şi preţuire. Rătăcirea scriitorului s-a agravat treptat, creînd o adevărată prăpastie între Knut Hamsun și poporul său, tocmai într-o perioadă cînd însăși existența patriei ea amenințată de naziști.

După ultimul război mondial, Hamsun a încercat zadarnic să se explice. Ultima sa lucrare, intitulată semnificativ Pe cărări năpădite de bălării (1949) – un fel de spovedanie patetică, nu lipsită de autoironie – este o Im creare lamentabilă de a se justifica.

Datorită vîrstei sale înaintate, Knut Hamsun nu a mai fost deferit unui tribunal militar.

Izolat și uitat de compatrioți, el s-a stins din viață la ferma sa, la 19 februarie 1952.Opera lui Knut Hamsun este vastă : peste douăzeci de romane, cinci drame, un volum de versuri, mai multe culegeri de nuvele şi schiţe.

Nota bio-bibliografică a fost scrisă de Valeriu Munteanu și publicată în romanul Foamea, la Editura pentru Literatura Universală din București, în 1967.

Sursa imaginii: commons.wikimedia.org

Publicat în Activitate expoziţională, COLECŢII BC, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, LITERATURA ARTISTICA

Limba și literatura norvegiană


17 mai e ziua națională a Norvegiei. În context, recomandăm cărți de studiere a limbii norvegiene, dar scriitori din această țară.

17 mai – Ziua națională a Norvegiei

Cărți de studiere a limbii norvegiene:

Baciu, Sanda Tomescu. Velkommen! Manual de conversație în limba norvegiană / Sanda Tomescu Baciu. – Iași : Polirom, 2006. – 186 p.

„Manualul se adresează publicului larg, dar și studenților filologi, oferind o introducere în limba norvegiană bokmål, una din cele două forme ale limbii norvegiene scrise. Manualul propune cititorului o metodă concisă și practică de învățare a limbii norvegiene și a structurilor ei gramaticale de bază, în vederea atingerii nivelurilor A1-A2 din Portofoliul lingvistic european.”

Sunt incluse 11 lecții ce includ gramtica, exerciții, vocabular, expresii.

Halvorsen, Arne. Dicționar norvegian = Rumensk-norsk ordbok / Arne Halvorsen. – Ed. a 2-a, rev. și adăug. – Iași : Polirom, 2008. – 792 p.

„Dicționarul cuprinde 25 000 de cuvinte-titlu, selectate din lexicul de bază și domeniile tehnic și științific. În această nouă ediție s-au inclus termeni intrați recent în patrimoniul limbii române, în special din domeniile informaticii, medicinii sau chimiei. Completat de o serie de indicații de folosire care îi sporesc accesibilitatea, dicționarul poate fi utilizat atât de cei care doresc să învețe limba norvegiană sau să aprofundeze studiul acesteia, cât și de norvegienii interesați de limba română.”

Leon, Crina. Ghid de conversație român-norvegian / Crina leon. – Ediția a II-a revăzută și adăugită. – Iași : Polirom, 2007. – 231 p.

„Acest ghid de conversație se adresează persoanelor care doresc să pătrundă misterul lumii fiordurilor nordice călătorind în Norvegia, acelora care vin în contact cu vorbitori ai limbii norvegiene, precum și tuturor celor ce vor să facă un prim pas spre cunoașterea limbii norvegiene.

Conversațiile imaginare din acest ghid au un scop militar, tinzând să pună la îndemâna cititorilor modele practice de vorbire, cuprinzând vocabularul și noțiunile elementare de gramatică pe care le necesită diferite situații de viață și activitate cotidiană.”

Pe lângă expresiile român-norvegiene veți găsi noțiuni de gramatică și referințe bibliografice.

Literatura norvegiană

Hamsun, Knut. Copii ai timpului lor / Knut Hamsun; în românește: Sanda Tomescu Baciu. – București : Cartea Românească, 1989. – 240 p.

„Întreaga poveste pare a se desfășura între două lumi: lumea aristocrației, reprezentată de familia Wilatz Holmsen și, pe de cealaltă parte de afaceristul Holmengra. Primul reprezintă aristocrația, fastul și boemia de altădată, o lume pierdută în borcanul cu amintiri pe care copilul, care între timp a devenit adult, îl păstrează într-un cufăr uitat într-un colț penumbric din mansarda sufletului, cât mai aproape cu putință de mansarda sufletului. Al doilea este întruparea progresului, inevitabila lovitură de fulger a destinului care spintecă letargia a unei prăfuite epoci.

Este o luptă surdă între ceea ce a fost și ceea ce este, purtată în numele unui ceea ce va fi biciuit de tentația axiomizării. Într-un anume fel asistăm la dansul șchiop al tăvălugului istoriei, care niciodată nu-i va cruța pe cei deprinși cu comoditatea unei plafonări pe care ei, mângâiați de un caustic snobism, îndrăznesc să-l numească siguranță de sine.” (booknation.ro)

Hamsun, Knut. Foamea / Knut Hamsun; traducere din limba norvegiană de Valeriu Munteanu. – București : Editura pentru literatură Universală, 1967. – 252 p.

Foamea – în mare măsură un fragment autobiografic – l-a făcut dintr-o dată cunoscut nu numai în țările scandinave, dar în întreaga Europă.

Autorul evocă aici lupta pentru viață și avaturile unui tânăr literat încă necunoscut din Christiania (vechiul nume al orașulu Oslo). Suferințele și exaltarea omului lipsit de căminși de pânine se împletesc cu extraordinara acuitate a observației psihologice. Tânărul dorește să scrie, să publice, dar este tot timpul torturat de foame. O trăsătură esențială a cărții este prezentaerea tipului de intelectual singuratic, imaginativ și nefericit, pierdut în furnicarul unui oraș relativ mare. Descrierea foamei este de o inegaalabilă plasticitate; totul e conceput subiectiv, la persoana întâi, într-un fel de monolog interior.”

Hamsun, Knut. Ultimul capitol / Knut Hamsun; trad.: Nora Iuga și George Almosnino. – București : Ed. Univers, 1983. 365 p.

„Romanul „Ultimul capitol” aduce în atenția cititorului lumea Nordului care, spre deosebire de cea a Sudului, mediteraneană, extrovertită și uneori mult prea impulsivă, așterne existențe care mocnesc în așteptarea scânteierii care poate face diferența dintre ei și restul lumii.

Torhaus, locul unde se desfășoară întreaga acțiune a romanului, pare a fi un loc idilic, calm și liniștit, unde apariția unui sanatoriu pe coama muntelui produce o incredibilă intersectare de trăiri, personaje și destine” afirmă cei de la echipa booknation.ro

„Ultimul capitol, din 1923, e încă una din surprizele pe care Hamsun se pricepe atât de bine să le pregătească. El se vădește încă o dată în deplinătatea forțelor creatoare; își stăpânește arta narativă cu o virtuazitoate sclipitoare și pune în joc o suită de caractere care sânt achiziții noi în galeria sa umană. Moartea nu are prea mult de spus în sanatoriul de la Torahus. E doar un oaspete zăbavnic; nu poate iubi ca Julie d’Espard și nici n-are idei năstrușnice ca cele ale disperatului „sinucigaș”.” Jonh Landquist

Knausgård, Karl Ove. Lupta mea. Cartea a șasea: Sfârșit / Karl Ove Knausgård; traducere din limba norvegiană: Ivona Berceanu. – București : Litera, 2019. – 1109 p.

Lupta mea, autobiografia literară monumentală, intimă și spectaculoasă care a declanșat o adevărată frenezie mediatică după publicarea sa în Norvegia, a devenit un fenomen internațional și s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, atinge punctul culminant.

În Lupta mea, Karl Ove Knausgård își examinează cu rigoare viața, ambițiile și slăbiciunile, incertitudinile și îndoielile, relațiile cu prietenii și fostele iubite, cu soția și copiii, cu mama și tatăl său. Este un opus magnum în care viața este descrisă în toate nuanțele sale, de la momentele de mare dramă până la cele mai banale detalii ale existenței de zi cu zi.

În cea de-a șasea și ultima carte, Knausgård reflectează asupra eșecurilor personale prezentate în volumele anterioare: deși se bucură de o apreciere literară în creștere, se confruntă și cu repercursiuni adesea distrugătoare. Este o carte despre literatura în sine și despre relația ei cu realitatea, cheia de boltă a unei realizări magnifice.”

Holt, Anne. Ura / Anna Holt; traducere și note de Doru Mareș. – București : Editura Trei, 2011. – 426 p.

„În Oslo e liniște și calm: sărbătorile de iarnă bat la ușă, oamenii sunt puși pe distracție, străzile sunt scăldate în lumini. Dar spiritul e alungat cu brutalitate de un șir de crime oribile: un imigrant care ajunge să se prostitueze, un artist plastic pe punctul de a da lovitura, o femeie-episcop ce militează pentru interzicerea avortului și alte câteva persoane sunt victimele unui ucigaș care nu acționează după un anumit tipar. Experta în psihologie criminală Inger Johane Vik și soțul ei, polițistul Yngvar Stubø, încearcă să deslușească secretele pe care victimele le-au luat cu ele în mormânt și care ar putea ajuta la rezolvarea îngrozitoarelor crime. Un martor neașteptat aruncă o lumină nouă asupra asupra acestu caz complex…”

Romanele lui Anno Holt s-au vândut în peste 5 milioane de exemplare în întreaga lume.

Fosse, Jon. Frumos / Jon Fosse; traducere din limba norvegiană: Carmen Vioreanu. – București : Editura Vremea : 2008. – 134 p.

„Jon Fosse s-a născut pe 29 septembrie 1959 în Haugesund și a copilărit în Strandebarm. Studiază la Universitatea din Bergen unde își ia licența în istoria literaturii universale în anul 1987. În perioada studiilor lucrează ca jurnalist la cotidianul Gula Tidend până în 1983, când debutează cu romanul Roșu, negru. Între 1987 și 1993 predă la Academia de Arta Scrisului din Hordaland. Locuiește în orașul Bergen, pe coasta vestică a Norvegiei.

A scris până în prezent peste 25 de piese de teatru, toate având premiere în majoritatea țărilor din Europa. La aceasta se adaugă 30 de volume de proză, lirică și eseu. În anul 2000, Ministerul Culturii din Norvegia i-a acordat bursă pe viață.”

Frumos este o piesă, având la activ șapte personaje.

Fossum, Karin. Nu privi înapoi! / Karin Fossum; traducere din limba norvegiană: Alina Doiminte Antonsen. – București : RAO, 2005. – 285 p.

„Într-un sătuc idilic din Norvegia, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar copii se joacă fericiți pe străzi, este descoperit cadavrul unei adolescente. Annie era puternică, inteligentă și iubită de toți. Oare cine anume a dorit să distrugă pentru totdeauna liniștea acestui sat și de ce?

Cu pricepere și subtilitate, inspectorul Sejer descifrează suspiciunile și secretele care ascund în spatele unei comunități în aparență perfecte.”

Romanele lui Fossum – supranumită „Regină a Crimei” îmn norvegia –, avându-l ca protagonist pe inspectorul Konrad Sejer, și motvul este lesne de înțeles. Sejer este genul de polițist-filosof lipsit de expresie, pe care numai țările nordice îl pot crea.

Washington Post

Recomandăm și curiozități despre această țară.

Publicat în Activitati ştiinţifice, ACTIVITĂȚI BC, biblioteca centrala, Cafenea literară, Critica, critica literara, cultura, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, lectura, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, prezentare de carte

Poezia și cotele inocenței


Debutul lui Virgil Botnaru cu volumul „Return to Innocence” (Casa de Pariuri Literare, București, 2014) punea în evidență un titlu-manifest și un tânăr poet care era conștient de faptul că omul este o ființă a eternei deveniri, pe de o parte, dar și a eternei reveniri, pe de altă parte. Căutarea unei candori a spiritului este mai degrabă un joc poetic, decât o realitate. Întoarcerea totală la o stare pură, nevinovată e imposibilă. Și această carte este un spectacol al acestei neputințe de a reapărea în trecut, o reprezentație a reluărilor de tot felul (vârstele omului, ale speciei și ale literaturii/ culturii). Romantismul de ieri nu mai este frecventabil, dar dacă acesta nu mai poate fi invitat în capul mesii, atunci îl supunem ironiilor de tot felul.

„la terase ieftine / mușterii cu dantura stricată / se pronunță critic”

Dacă congenerii lui practică o poezie mult mai categorică ca exprimare, un limbaj de multe ori terorist, împresurat de concepte anarhice și vădit deconstructiviste, atunci Virgil Botnaru luptă în alte tranșee – cele ale detaliului delicat și ale subtilităților de sens. Preocuparea de detaliu nu este însă una sinonimă cu un fel de contemplare, ci mai degrabă cu o disecție vizuală a lumii și a vieții. I se trage probabil și de la studiile medicale pe care le-a făcut înainte de facultate. Virgil Botnaru fragmentează realitatea, o analizează, o străpunge și o reconfigurează într-o proprie machetă poetică.

Poetul produce limbaj, el simte limba și o declanșează înspre poezie: „la stația victoriei am coborât/ ca din pat”. Scriitura se face din partea cealaltă a limbajului. Poetizarea limbii se produce dinspre experiență și nu dinspre visele unui poet imberb. E o poezie matură care ar dori să revină/ să pară că revine la inocență. Una care nu poate să scape de lecturi, de formarea filologică a poetului și atunci unica escapadă este ironia, pastișa și desprinderea de marile metafore ale culturii. În poemul „vizită la bătrânul maestru” este schițată o situație dintr-un cotidian academic: „cineva dintre noi dădea buzna/ trântind ușa cu/ curul de perete/ pentru ca mai apoi/ aruncat cu furie peste geam/ incongruentul liric/ să revină/ așteptam judecata dintâi”. Există un spirit divergent în aceste texte, unul care se opune tacit lumii de până la clipa prezentului, cu toate cele pe care le conține: cultură, literatură, existență pur umană – „la terase ieftine/ mușterii cu dantura stricată/ se pronunță critic”. Și, ca o rezistență în fața criticii lor, poetul vine cu titluri în engleză, cu poeme și citate în limba lui Shakespeare. Venim din marea literatură a trecutului! – pare să spună poetul într-un gest demonstrativ, diferența e că noi o citim în original! Voi, marii cititori și maeștri ai noștri, în ce limbă ați citit-o?!

Virgil Botnaru este un poet intertextual, i se trage de la calitatea sa personală de a fi un bun cititor. Titlul unui ciclu, „candid & pesimismul” sau al poemului „el nu auzise cântecul lui lorelei” confirmă aceasta. Unele poeme alunecă înspre haiku: „peste buza rujată a ceștii/ aburii cred în a doua venire”; „la masa tăcerii/ scaunele-și dau/ picioare-n fund” („haiku basarabean”). Un haiku al unor stări mai puțin visătore, ci mai degrabă al unei realități persiflate. Tot de acolo poetul își extrage antimetaforele – „să ne luăm câte șase beri/ și un pachet de mirabile semințe”. Este darea preste cap a unor imagini plastice deja uzate, referințe care atentează la textele zilei de ieri prin răsturnare, prin ambiguizare voită.

Vorbim despre un poet care mereu se caută – „cred că mi-a rămas identitatea acolo”. Nu este însă un autor care să se elaboreze, să se inventeze din nimic. Își asumă lumea rurală din care vine și face din ea poezie. De acolo preia directețea percutantă a rostirii și expresivitatea sensurilor: „precum eu în copilărie/ când prietena de joacă/ îmi băga mâna/ în buzunarul pantalonilor/ ca într-un cuib de vrăbii/ ce ascundea ouă”; „alună culcată în iarbă/ ca într-o strană” („sexul ei”). Texte profund erotizate în maniera unor poeme soresciene. E senzualitatea unor imagini care devin poezie: „țâțele ei mari/ oftează în tactul lecturii”. Este corporalitatea poetizată de un prezent care se alimentează din fondul de imagini ale trecutului – „ca o lupoaică/ între țâțele căreia/ scâncesc copii abandonați”. O poezie a vorbelor pipărate preluate dintr-un univers al satului, „marie/ dărâm cu scula mesele din berărie”.

Eul poematic participă și el discret la marea deconstrucție a lumii, a lumii celei vechi de până ieri. Poetul vine dinspre marginea satului, dinspre extremitatea „umbrelor balcanice” înspre centru, „intru în viață/ pe ușa din spate”. Marile teme sunt scoase din alergatul lor centrifug, divinitatea e alta, raportarea la ea nu mai este aceeași, așa cum „Dumnezeu/ și-a cumpărat creioane”. E o dumnezeire fizică a obiectelor, a materialității ce vine dintr-o lume care ignoră suprasensul și suprasensibilul. E un Dumnezeu al lui acum și aici. Unul care „doarme”, e divinitatea care mai ațipește.

Și, dacă credința și inocența nu mai pot fi păstrate în totalitate, Virgil Botnaru recurge la o „Schimbare de altitudine” în cel de-al doilea volum al său apărut în 2017 la aceeași editură. Altitudinea este cea a glasului care strigă în deșert. Lumea e marea târfă a Babilonului, „bărbați nervoși trecuseră prin patul ei până am deschis bine/ ochii”. Reaparițiile, refacerile nu își mai au rostul, așa cum „nu mai ai răbdare să revii în/ locurile-n care ceva te strânge/ de gât”. Și dacă nu poți întoarce puritatea copilăriei și a adolescenței, modifici traiectoria zborului.

„pentru mine există / doar incidentele / în singurătate

O temă care revine și în cel de-al doilea volum este cea a singurătății. „Până și singurătatea ar fugi cu altul”, versul apare, de altfel, în ambele volume. Cel care scrie e un eu solitar, în fața paginii stă doar solitudinea, pe toate celelate poetul le lasă afară – „ies în oraș/ să-mi plimb singurătatea”. E o selecție poetică aplicată vieții, „pentru mine există/ doar incidentele/ în singurătate”. Erosul și el se poate împlini doar atunci când „parcă eram din nou singuri”, o solitudine împărțită deja la doi într-o livrescă „ultimă noapte de dragoste”. Singurătatea este și simptomul pierderii definitive a inocenței și a credinței în Celălalt.

Simbolurile frumosului de ieri nu mai funcționează, iubirile mari sfârșesc în „flori ofilite”, idealurile și idolii unor timpuri infantile dispar. Părinții coboară din icoane și fac amor (a se vedea și „Epistola din Filipeni”, 2012, a lui Anatol Grosu). Copilul descoperă cealaltă față a lunii și a lumii: „într-o zi m-am întors mai devreme acasă/ ai mei erau în pat […]/ m-am dus în grădină și am plâns/ tata m-a întrebat cine m-a bătut la școală”. Profesorii nu mai fac nici ei parte dintr-un imaginar al sacrului, „acum doamna profesoară/ are un magazin în curte/ unde e umbră/ mai toată vara/ vinde bere țigări/ și prezervative cu arome”. Este plecarea voită dintr-un Eden al zilei de ieri, este abandonarea conștientă a ideii de a căuta inocența și castitatea de cândva.

Sacrul și profanul coexistă în „nopțile rustice”, în „exercițiile rustice”, atunci când „de Sfântul Dumitru ne ia pe toți în beci”, atunci când „la țară sâmbăta se pomenesc morții […]/ setea mea e o văduvă șchioapă/ un copil călcat de mașină/ un flăcău ucis în armată”. E naturalismul fiziologicului uman proiectat asupra unor rituri comunitare. Acesta nu lipsește însă nici în lumea orașului din „sonet urban”. Amalgamul de idei înalte și stări umane primare (sete, foame, amor etc.) este o marcă a poemelor lui Virgil Botnaru. Una care îl scoate din rând, din rândul acelor poeți care se întâmplă să poarte măști, care se inventează artificios, urmând o modă poetică a generației care se vrea cu tot dinadinsul progresistă, urbană și hi tech.

În „Schimbare de altitudine”, poetul caută numenul de o manieră aparte. Metafizicul însă, să îl luăm, spre exemplu, pe cel din „poem metafizic” are următoarele cuvinte-cheie: „colțul patului”, „terasa barului”, „muște”, „datorii la stat”, „căminul de familiști”, „film horror”, „monștri domestici”. E un circuit electric conectat la pământ. Și această împământare este o mișcare joculară a stopării unor căutări inutile ale metasensului abstract. Or, metafizicul lui Vorgil Botnaru e fizic de tot! Este un alt exod din innocence, din puritatea unui ideal secol de aur al umanului. Este redobândirea sinelui, un metafizic interior (la care ne îndeamnă și piesa cu același nume interpretată de Enigma).

Erotismul din primul volum nu dispare, ci, din contra, se impune printr-o senzuală topografie a corporalității: „ai toată noaptea înainte să mă străbați de la un capăt la altul” în „goliciunea unui pat”. De la topografia iubirii se trece cu ușurință la o geografie a nordului și la „caligrafia nordică” a unei urbe care „te seduce cu câteva cafenele bune”. Toate rezonează și cu alte întâmplări din „chișinăul de seară”. Astfel, într-un film privit cu încetinitorul de la sfârșit înspre început, vom repera o reprezentație a poeziei care atinge cotele unei altitudini a devenirii urbane într-ale literaturii, care își ia însă începuturile în acele inocente „exerciții rustice” ale poetului. Și dacă două volume îmi pot crea această bildungspanoramă a poeziei, atunci vorbim despre un autor de luat în calcul. Un calcul al poeticului, cu siguranță. Întrebarea firească care survine ține de următoarele proiecte-cote la care va urca Virgil Botnaru și de schimbările pe care le va tot opera el în poezia sa.

Botnaru, Virgil. Return to Innocence // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2014.

Botnaru, Virgil. Schimbare de altitudine, // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2017.

*

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, ianuarie-februariebrie, 2020, ISSN 0132-6635.

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, LITERATURA ARTISTICA, Poezia

Ziua Internațională a Poeziei la Biblioteca Centrală


La 21 martie este Ziua Internațională a Poeziei. Cenaclul Literar „Magia cuvântului” în cadrul Bibliotecii Centrale, BM „B.P. Hasdeu”, Chișinău, și-a propus să consemneze această sărbătoare prin mediul on-line.

Respectiv vă invităm la POEZIE!

STĂM ACASĂ

Acasă zilele încep să se asemene

una cu alta,

ca niște mergele

le punem pe șirag,

de aceeași mărime,

de aceeași culoare.

Simt cum în piept mi se zbate inima ta

Ea îmi șoptește:

„Pulsul constant

înseamnă rezonanță în certitudine”

Ce poate fi mai bine într-un spațiu incert

(cu crematorii 24 din 24)

Stăm acasă

Să ne facem din zile bijuterii în albumul familiei!

Gânduri la petalele florilor de cireș

Luna

a poruncit cireșilor

să înflorească

toți concomitent

Pe fiecare stradă

unde treceam

mirosul de cireș

ne alunga frigul

din oase.

Ne țineam de mână

gata să corijăm trecutul

în care nu știam

unul de altul

Coperta zilei

Din coperțile zilei

literele ajung la noi

cu razele de soare

țese pe corpurile noastre nude

poveste de dragoste

Zi formatată în PDF

În ziua care a plecat

Marea ți-a șters promisiunea

Nisipul lua formele oricăror litere

Pe care puteai să scrii orice.

Scrisesem și eu cândva

Un gând pe care l-a citit Universul

Și de atunci citesc cerul.

Autor: Victoria FONARI, moderatorul Cenaclului Literar „Magia cuvântului”, poet și critic literar, dr. conf. Universitatea de Stat din Moldova

Publicat în biblioteca centrala, Critica, critica literara, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, PREZENTARE DE CARTE

Liliana Armașu sau poezia ca jokering


     Chiar tu ești singurătatea

          Nu știu dacă am citit o poetă sau un poet mai însingurat ca Liliana Armașu. Deși, la un moment dat, am avut impresia că ea este autoarea care ar căuta solitudinea dacă aceasta i-ar lipsi. Au consemnat-o, de altfel, și alții, poezia ei este o asceză. Simțind acut această lume, intensificându-i sensurile și rosturile, ea știe să vină cu verdicte poetice: „pentru un însingurat/ noaptea e mai mult decât întunericul”. Poezia și poeta devin un filtru al realității, o prismă prin care se polarizează luminile lumii: „și iată că nu te mai poți certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuți/ și nici cu Dumnezeu,/ căci chiar tu ești singurătatea/ în care el se odihnește Duminica”. Divinitatea e o prezență aparte a acestor texte, deloc una manifestă, poeta nu are nevoie de parade gălăgioase ale credinței. Dumnezeu există, El e în text, El este text. După chipul și asemănarea biblică avem în aceste cărți de poezie un model de raportare la alteritate – „ne regăsim pe noi înșine/ în chipul celuilalt”, e chipul universal al divinității, dar și al semenilor. Celălalt este un alibi al existenței, el confirmă și probează traiul unui eu retras: „m-aș preface în propria ta singurătate/ să te-nsoțesc în moarte”. Și dorința vine dintr-un Eros și Thanatos care coexistă în ființa umană dintotdeauna. „Nu înțelegeam cum poate fi/ atât de frumos împrejur/ și eu atât de singură”, e întrebarea după care se ajunge la „fericirea însinguratului”. Și aceasta din urmă este rezultatul unei purificări prin separarea și detașarea de ceilalți. Rămâne credința, „îmi fac semnul crucii/ de la A la Z”, e credința totală în existență, în poezie și în posibilitatea salvării prin ea. „Nu am nimic, Doamne, nici liniște”, astfel, neliniștea echivalentă cu eterna căutare este marca poeziei Lilianei Armașu.

armasu 1

       La marginea marginii

            Există în aceste poeme un impas emoțional aproape exemplar, o ducere în extremă a unor stări umane printr-un gest de care doar un poet este în stare. Este omul blocat într-un spațiu și un timp al nefericirii. Este lumea omului care zice: „nu am nici măcar unde înainta”, „trăiesc la marginea marginii”. Marginalul – iată personajul poematic din volumele Lilianei Armașu. Și, în acest univers ermetic, frumosul e unul suicidal – „tăcere/ în care se sinucid cei mai frumoși dintre/ îngeri”. Eul e unul suferind la cotele cele mai înalte, „am un animal sălbatic în casă” și acesta e chiar sinele care trăiește prin poezie. „Tristele bucuriile mele” – în tristețea bucuriei este întreaga poezie a poetei care există cumva oximoronic în „durerea și bucuria acestei neînțelese neliniști”. Poezia e salvarea, poezia e rostul a toate, așa cum poeta știe că „strict ale mele rămân/ revolta, neliniștea,/ poezia…” Toate se supun poeziei – „…e ca și cum ai muri în ziua aceea/ pe care o dedici poeziei”, care e o „mantie de foc”. Poezia e imanența a toate, e valoarea supremă, e o altă dimensiune a divinului. „Poemul se zbate în mine/ ca peștele pe uscat” și este pulsul poeziei de zi cu zi, oră cu oră, căci Liliana Armașu nu este poetă doar de la ora opt la optsprezece. Ea e poeta de zi și poeta de noapte. În pofida încurcăturii artistice prin care trece astăzi lumea, ea gândește la „rolul artistului/ pe vremuri de criză”. Unicul pisc de escaladat este poezia, ea e mai presus de toate: „peste munții poeziei nicidecum nu pot trece”.

            Poeta exclamă: „e înfricoșător să fii femeie”, „nu mă căuta printre femei”. Poezia ei de călugăriță, după cum deja a calificat-o critica literară, care e „jumătate femeie/ jumătate sfântă” este un reușit exercițiu de regândire și eternă reinventare a identității umane care stă în spatele poemului. „E greu să fii… Liliana Armașu” și din această cauză poeta se rupe de existența sa onomastică. Ființa poetică e dincolo de micile iubiri ale teluricului, de morțile de zi cu zi, chiar dacă Erosul e o imanență a vieții și poeziei, de unde trista constatare că „dragostea nu se cultivă în sere”, de unde și „nostalgia păcatului neîmplinit”.

          Libertatea, îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe

            Nostalgiile clipei umane îmbracă haina unei emancipări de alt ordin. Poeta se salvează cu gândul la libertate. E fuga de rutină, „la serviciu,/ unde, printre manuscrisele grele,/ visezi cu jind la fructul/ neatins al libertății”. Libertatea e mai presus de dragoste și moarte în aceste texte. Ea e dincolo de toate, e idealul suprem. „La picioarele mele se gudură/ o felină de rasă rară, numită solemn/ Libertatea,/ îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe/ și să-i mângâi la nesfârșit beregata” – este jocul vieții cu toate cele care ți se dau și ți se tot iau, este ironia față de fantasma libertăților de tot felul. Și aici mi se pare că putem identifica un grad de maturitate poetică la care puțini poeți ajung. Majoritatea volumelor de poezie, începând cu debutul, indiferent de stil și maniera generației sale, se cramponează într-o existență egocentrică, uitând de lume și de rosturile ei. A pune problema libertății în poezie mi se pare o marcă a valorii și a unei deveniri poetice superioare. Versul „ai încremenit de secole într-o mare Statuie a Libertății/ pe care o torturează cu privirile lor toți călăii lumii” concentrează în sine argumentul – avem un eu care reprezintă o totalitate umană, avem un întreg univers uman și avem ideea unei libertăți torturate. E un concept sferic al unei umanități care mereu cade în păcatul oprimării.

armasu2

Dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!

Devenirea întru poeziei vine din „timpul lungilor ani de bibliotecă”, „cu profesori care vorbeau singuri prin biblioteci”, „în căutarea unei fericiri de hârtie”. Fericirea omului izolat de lume caută dialogul ideatic, polifonia cărților. E fericirea unui homo legens. Cel care nu se teme nici de moarte, știind că există cartea: „ce frumos s-ar încheia viața/ dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!” Biblioteca devine un procedeu al existenței și orânduirii acestei lumi –  „sufletul/ aranjat perfect sub formă de/ bibliotecă a/ sentimentelor”. Poeta e conștientă de iluziile care ne pasc mereu printre „clituri de cărți cu himere”, ea înțelege și dimensiunea de morgă a acestei lumi livrești atunci când „frecventezi zilnic cimitirele bibliotecilor”. Dar cărțile oricum rămân a face parte din marele spectacol al lumii în care „am văzut călătorind astfel orașele mari ale lumii/ castelele de lux și subteranele/ crâșmele și bibliotecile”. Universul cărților devine un laborator al existenței poetice, acolo se produce marea alchimie a stărilor care devin literatură: „suntem deja în biblioteci/ la mesele noastre de scris/ cerneala din pixuri curgând”. Poetul se naște printre cărți și tot acolo își găsește sfârșitul, este o situație firească în marele lanț al evoluției ideilor, e ciclul vieții poeziei și al poetului care constată cu un fel de calm: „am mers la locul meu de veci din această lume/ – în bibliotecă”.

            Înmormântăm idealuri și bem

         De la marile idei ale libertății, ale libertății prin scris și lectură, poeta coboară și spre marea temă a nimicului, e tema generației sale, care vine în primul deceniu al noului secol și mileniu. Florile și fluturii aproape pastelați din poezia șaizecistă, transformați peste noapte în citate livrești la unii poeți de după 1970 și preponderent la cei de după 1980, în poezia noului mileniu, aceste delicate imagini ale frumosului, se transformă în metafora abia sesizabilă a marilor iluzii venite din „politica duplicitară a fluturilor de noapte”. Într-o lume a bruiajului informațional, a strigătelor media și de tot felul, „minciuna e singurul mijloc de refugiu”. Omul populează un univers de teleshow, totul e la vedere, trăim deja pe un mare ecran și moartea e deja un bun public, un spectacol de arătat și de văzut. Iată de ce mai nou căutăm neapărat un „un mormânt de cristal”, pentru a spori marea iluzie a transparenței care ni se tot inoculează după 2000. Până la urmă „înmormântăm idealuri și bem”. E beția lumii, nicidecum beatitudinea spiritului.

            Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet, iar tu crezi că i-ai văzut sufletul

        În plină aparență a transparenței, poeta constată cu regret că „lumea e un tablou de mult uitat”. Adevăratele esențe ne scapă, tabloul veridic a ceea ce suntem nu există sau nu mai contează. Și toate se întâmplă „într-un colț de țară aproximativă”, într-o „patrie – ceva dureros și nesigur”, „tocmai acum când sărbătorim apocalipsul”. Și această sărbătoare a neînsemnătății à la Kundera e redundantă, e obositoare, așa cum „sfârșitul fiecărei zile e ca o mică/ apocalipsă”. Vorbim despre o viață în care „se fac țăndări, una câte una,/ păpușile – iluziile tale”.  „Sunt cel mai bun colecționar de iluzii/ pierdute” – iată opinia definitivă, iată diagnoza de sine a poetei. De aici dorința de a spune în poezie „despre lucrurile mărunte și delicate”. Și, dacă „toate iau încet/ forma nimicului”, „cel mai mare eveniment din viața ta/ e atunci când (nu) ți se întâmplă nimic”. Este o risipă a ființei. Este marca unei schimbări de paradigmă existențială și poetică. Se trece de la o lume a grandorii și măreției la „o grămadă de mărunțișuri risipite”. Un univers în care cele vechi nu mai funcționează, iar cele noi încă nu sunt înțelese: „alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,/ iar tu crezi că ai întâlnit omul./ Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată,/ iar tu crezi că ai regăsit copilul./ Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet,/ iar tu crezi că i-ai văzut/ sufletul”. Este o lume nouă a obiectelor, a unei materialități care ține din ce în ce mai mult să ocupe zona metafizicului, așa cum „mâine urmează să apară din nimic”.

          Și în această dimensiune a căutării apare o nouă generație de poeți, „noi – rătăciți în neunde”. Este „o generație pierdută în proteste/ și în mari adunări naționale”, este generația care a plecat, este generația care e plecată, chiar dacă a rămas, e generația unui exil interior într-o țară a nimicului. O țară în care poezia nu mai contează, în care politicienii spun cu ironie că ei fac declarații serioase și nu spun poezii. De aici declarația-manifest: „tăiați acest poem și scrieți altul mai bun/ l-am scris special pentru a fi negat,/ redus la nimic, nimicit”. Și o stare poetică simptomatică a acestei generații deziluzionate este lipsa oricăror așteptări, „eu nu aștept nimic, nici dimineață, nici amiază, nici seară”. Godot e pensionat din marile așteptări umane, Estragon și Vladimir au făcut carieră politică, se zgaibără la microfoane în săli parlamentare și prin scuaruri la sfârșit de august basarabean. Unica soluție rămâne a fi poezia.

         Unica modalitate de a rezista e jokering-ul, e amuzamentul de-a râsul-plânsul pe care îl vom juca cu toții noi cei care venim după 2000. Vom tot exclama odată cu Liliana Armașu: „fac zilnic, în fața oglinzii, exerciții de râs”, vom învăța ironia nimicului și drama (auto)nimicirii și ne vom mai salva din când în când prin „seri de lecturi în stele”. În acest sens, Liliana Armașu vine cu un fel de poezie care va deveni cap de serie pentru tot ce se va face în poeziei în noul secol. Poezia care râde în loc să plângă – iată manevra pe care a aplicat-o poeta în bătăliile poeziei la început de mileniu trei. Și trebuie să recunoaștem că a fost o operație reușită. Stratagema poetică a unui Joker solitar.

*

Armașu, Liliana. Singurătatea de miercuri // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2010. – 96 p.

Armașu, Liliana. Mâine va fi altfel // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2015.  – 96 p.

Armașu, Liliana. Eu scriu… Tu scrii… El este // Lialiana Armașu. – Târgu-Jiu: Ed. Centrului Județean al Creației Populare Gorj, 2001. – 62 p.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, noiemebrie-decembrie, 2019, p. 95-97, ISSN 0132-6635.