Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activități ştiinţifice, Cafenea literară, Critica, critică literară, literatura artistica, Poezia, prezentare de carte

un animal cu fața în lumină


S-a întâmplat să revin la cartea Svetlanei Corobceanu „Rozariu” (Arc, Chișinău, 2014). M-a făcut atentă versul: „nu vă transformați în martiri/ sunt destui și dintr-aceștia/ pe adevărul lor/ se înalță sate, orașe”. E istoria noastră basarabeană în care suntem cu toții niște mimi sau clovni veniți întâmplător la o „procesiune funerară”. Ne tot martirizăm, fără a face ceva substanțial pentru schimbare. Fără a lua în serios constatarea „circ pe străzi – și în casele voastre”, „același spectacol/ dacă incluzi și dacă nu incluzi televizorul”.

„un copil în prag rămâne orfan între păpuși”

Volumul surprinde printr-o poezie a urbei, o poezie a poetului în cetate: „la următoarele alegeri vom avea de ales între blana de câine și coada de câine”. E animalul tărcat, e bestia bălțată a politicii noastre din cetatea cea nouă, o lume pestriță în care „prin geam licăresc acoperișurile unor blocuri țipător colorate”. Un univers amestecat. Din acest spațiu al derivei există însă posibilitatea unei escapade salvatoare în dimensiunea unei „lumi paralele”, așa cum „vine o zi când fiecare locuitor al orașului are câte un înger”. Este urbea imaginară – „o noapte cu un mic oraș văzut în depărtare”, e „orașul cu îngeri”. Detașarea asigură senzația unei fericiri posibile. E distanța necesară poeților pentru a configura in mente o lume mai bună.

Poemele sunt (re)construite și din amintiri, aceste „flori tăiate din rozariul bunicii”, din jocul copilăriei cu „păpuși din păpușoiște” dintr-o „casă cu amintiri”. Păpușile sunt la ele acasă în aceste pagini, „în copilărie mina visa/ că e mama tuturor păpușilor din vitrine”. Aceste jucării cu chip uman sunt și simbolul unei dezrădăcinări, al unei pierderi umane: „un copil în prag rămâne orfan între păpuși”. Un obiect-simbol al fragilității umane, dar și al simulării vieții adulte.

Reperăm o poezie plină de magia satului natal, a vieții și a morții: „un trunchi/ acolo unde mai devreme creștea un copac”, „moartea e un copac ale cărui mâini nu se mai agață de viață”. Lectura scoate la iveală sacrul și profanul unei existențe mariale, relația binară – o „stea pe cer” și „groapa de gunoi”, cartea de rugăciuni și răzorul cu roze, celestul și teluricul. Și bunica Maria care „se temea de moarte deși nu arăta nimănui”. E Marea Trecere a micilor noastre vieți: „se zbate/ ca un animal/ cu fața în lumină”. Moartea este tema centrală, spre ea converg toate, „în casa în care se moare”. Un jurnal, un pomelnic, de la amintirile despre „zăpada în care îngroapă un prunc în inima siberiei”, „din moarte de iubire născut, copil/ al iubirilor moarte”, la înmormântarea bunicii Maria: „i-au închis ochii/ i-au închis gura/ au îmbrăcat-o în haine albe/ mustăcioasă/ bătrână/ numai bună de speriat copiii/ scumpa noastră/ draga noastră”. Imagini și stări oximoronice. Tonul e calm, aproape neutru. Nu e bocetul de „la capul unui mort”. E seninătatea rațiunii care se apropie de moarte și reverberează. De acolo vine poezia. Luciditatea acesteia uimește și încântă.

Vorbim despre o poezie-joncțiune – o existență urbană care revine mereu la lumea rurală de ieri, unde e „copilăria mea roasă de îndoieli și temeri”. Axul acelei copilării sunt „mâinile mamei”, obiectele din casă, acele accesorii sugestive, și bunicile, vrăjitoarele cele bune, de la care înveți mereu să te reinventezi. Unele texte transpun și marea angoasă familială: „anca a moștenit pustiul de la mama ei care l-a moștenit de la bunica”. Poemele rămân a fi „urmele trecerii prin moarte”, dar și mărturiile unei eterne zbateri umane între Eros și Thanatos, cu gândul că „l-ar fi iubit până la moarte”.

Svetlana Corobceanu proiectează în textele sale o lume viabilă, cu dramele și fericirile ei. Detaliu deloc lipsit de importanță în aceste pagini este faptul că Thanatosul e învins de Logos. Chiar dacă uneori avem impresia că e mai degrabă doar o bătălie câștigată într-un război continuu. Poezia care iese în fața morții, iată conceptul forte al acestei cărți. Zoon Politikon, animalul politic din noi, se poate salva prin cuvânt și iubire. Moartea, aparent răul cel mai rău, e și ea o salvare luminoasă. Poți rosti (poezie), poți iubi și poți muri – iată cele trei ipostaze ale eliberării umane.

O carte distinsă prin intensitatea ideilor și a imaginilor. O intensitate care te zguduie și te scoate din starea unui om anchilozat. „Rozariu” e departe de a fi însă rodul întâmplării unei agitații poetice de care suferă din ce în ce mai mult poezia noastră recentă, o poezie accelerată care nu oprește de mult în toate gările.

Corobceanu, Svetlana. Rozariu // Svetlana Corobceanu. – ARC: Chișinău, 2014.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, februariebrie, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activități ştiinţifice, biblioteca centrala, Cafenea literară, Critica, critică literară, cultura, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, lectura, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, prezentare de carte

Poezia și cotele inocenței


Debutul lui Virgil Botnaru cu volumul „Return to Innocence” (Casa de Pariuri Literare, București, 2014) punea în evidență un titlu-manifest și un tânăr poet care era conștient de faptul că omul este o ființă a eternei deveniri, pe de o parte, dar și a eternei reveniri, pe de altă parte. Căutarea unei candori a spiritului este mai degrabă un joc poetic, decât o realitate. Întoarcerea totală la o stare pură, nevinovată e imposibilă. Și această carte este un spectacol al acestei neputințe de a reapărea în trecut, o reprezentație a reluărilor de tot felul (vârstele omului, ale speciei și ale literaturii/ culturii). Romantismul de ieri nu mai este frecventabil, dar dacă acesta nu mai poate fi invitat în capul mesii, atunci îl supunem ironiilor de tot felul.

„la terase ieftine / mușterii cu dantura stricată / se pronunță critic”

Dacă congenerii lui practică o poezie mult mai categorică ca exprimare, un limbaj de multe ori terorist, împresurat de concepte anarhice și vădit deconstructiviste, atunci Virgil Botnaru luptă în alte tranșee – cele ale detaliului delicat și ale subtilităților de sens. Preocuparea de detaliu nu este însă una sinonimă cu un fel de contemplare, ci mai degrabă cu o disecție vizuală a lumii și a vieții. I se trage probabil și de la studiile medicale pe care le-a făcut înainte de facultate. Virgil Botnaru fragmentează realitatea, o analizează, o străpunge și o reconfigurează într-o proprie machetă poetică.

Poetul produce limbaj, el simte limba și o declanșează înspre poezie: „la stația victoriei am coborât/ ca din pat”. Scriitura se face din partea cealaltă a limbajului. Poetizarea limbii se produce dinspre experiență și nu dinspre visele unui poet imberb. E o poezie matură care ar dori să revină/ să pară că revine la inocență. Una care nu poate să scape de lecturi, de formarea filologică a poetului și atunci unica escapadă este ironia, pastișa și desprinderea de marile metafore ale culturii. În poemul „vizită la bătrânul maestru” este schițată o situație dintr-un cotidian academic: „cineva dintre noi dădea buzna/ trântind ușa cu/ curul de perete/ pentru ca mai apoi/ aruncat cu furie peste geam/ incongruentul liric/ să revină/ așteptam judecata dintâi”. Există un spirit divergent în aceste texte, unul care se opune tacit lumii de până la clipa prezentului, cu toate cele pe care le conține: cultură, literatură, existență pur umană – „la terase ieftine/ mușterii cu dantura stricată/ se pronunță critic”. Și, ca o rezistență în fața criticii lor, poetul vine cu titluri în engleză, cu poeme și citate în limba lui Shakespeare. Venim din marea literatură a trecutului! – pare să spună poetul într-un gest demonstrativ, diferența e că noi o citim în original! Voi, marii cititori și maeștri ai noștri, în ce limbă ați citit-o?!

Virgil Botnaru este un poet intertextual, i se trage de la calitatea sa personală de a fi un bun cititor. Titlul unui ciclu, „candid & pesimismul” sau al poemului „el nu auzise cântecul lui lorelei” confirmă aceasta. Unele poeme alunecă înspre haiku: „peste buza rujată a ceștii/ aburii cred în a doua venire”; „la masa tăcerii/ scaunele-și dau/ picioare-n fund” („haiku basarabean”). Un haiku al unor stări mai puțin visătore, ci mai degrabă al unei realități persiflate. Tot de acolo poetul își extrage antimetaforele – „să ne luăm câte șase beri/ și un pachet de mirabile semințe”. Este darea preste cap a unor imagini plastice deja uzate, referințe care atentează la textele zilei de ieri prin răsturnare, prin ambiguizare voită.

Vorbim despre un poet care mereu se caută – „cred că mi-a rămas identitatea acolo”. Nu este însă un autor care să se elaboreze, să se inventeze din nimic. Își asumă lumea rurală din care vine și face din ea poezie. De acolo preia directețea percutantă a rostirii și expresivitatea sensurilor: „precum eu în copilărie/ când prietena de joacă/ îmi băga mâna/ în buzunarul pantalonilor/ ca într-un cuib de vrăbii/ ce ascundea ouă”; „alună culcată în iarbă/ ca într-o strană” („sexul ei”). Texte profund erotizate în maniera unor poeme soresciene. E senzualitatea unor imagini care devin poezie: „țâțele ei mari/ oftează în tactul lecturii”. Este corporalitatea poetizată de un prezent care se alimentează din fondul de imagini ale trecutului – „ca o lupoaică/ între țâțele căreia/ scâncesc copii abandonați”. O poezie a vorbelor pipărate preluate dintr-un univers al satului, „marie/ dărâm cu scula mesele din berărie”.

Eul poematic participă și el discret la marea deconstrucție a lumii, a lumii celei vechi de până ieri. Poetul vine dinspre marginea satului, dinspre extremitatea „umbrelor balcanice” înspre centru, „intru în viață/ pe ușa din spate”. Marile teme sunt scoase din alergatul lor centrifug, divinitatea e alta, raportarea la ea nu mai este aceeași, așa cum „Dumnezeu/ și-a cumpărat creioane”. E o dumnezeire fizică a obiectelor, a materialității ce vine dintr-o lume care ignoră suprasensul și suprasensibilul. E un Dumnezeu al lui acum și aici. Unul care „doarme”, e divinitatea care mai ațipește.

Și, dacă credința și inocența nu mai pot fi păstrate în totalitate, Virgil Botnaru recurge la o „Schimbare de altitudine” în cel de-al doilea volum al său apărut în 2017 la aceeași editură. Altitudinea este cea a glasului care strigă în deșert. Lumea e marea târfă a Babilonului, „bărbați nervoși trecuseră prin patul ei până am deschis bine/ ochii”. Reaparițiile, refacerile nu își mai au rostul, așa cum „nu mai ai răbdare să revii în/ locurile-n care ceva te strânge/ de gât”. Și dacă nu poți întoarce puritatea copilăriei și a adolescenței, modifici traiectoria zborului.

„pentru mine există / doar incidentele / în singurătate

O temă care revine și în cel de-al doilea volum este cea a singurătății. „Până și singurătatea ar fugi cu altul”, versul apare, de altfel, în ambele volume. Cel care scrie e un eu solitar, în fața paginii stă doar solitudinea, pe toate celelate poetul le lasă afară – „ies în oraș/ să-mi plimb singurătatea”. E o selecție poetică aplicată vieții, „pentru mine există/ doar incidentele/ în singurătate”. Erosul și el se poate împlini doar atunci când „parcă eram din nou singuri”, o solitudine împărțită deja la doi într-o livrescă „ultimă noapte de dragoste”. Singurătatea este și simptomul pierderii definitive a inocenței și a credinței în Celălalt.

Simbolurile frumosului de ieri nu mai funcționează, iubirile mari sfârșesc în „flori ofilite”, idealurile și idolii unor timpuri infantile dispar. Părinții coboară din icoane și fac amor (a se vedea și „Epistola din Filipeni”, 2012, a lui Anatol Grosu). Copilul descoperă cealaltă față a lunii și a lumii: „într-o zi m-am întors mai devreme acasă/ ai mei erau în pat […]/ m-am dus în grădină și am plâns/ tata m-a întrebat cine m-a bătut la școală”. Profesorii nu mai fac nici ei parte dintr-un imaginar al sacrului, „acum doamna profesoară/ are un magazin în curte/ unde e umbră/ mai toată vara/ vinde bere țigări/ și prezervative cu arome”. Este plecarea voită dintr-un Eden al zilei de ieri, este abandonarea conștientă a ideii de a căuta inocența și castitatea de cândva.

Sacrul și profanul coexistă în „nopțile rustice”, în „exercițiile rustice”, atunci când „de Sfântul Dumitru ne ia pe toți în beci”, atunci când „la țară sâmbăta se pomenesc morții […]/ setea mea e o văduvă șchioapă/ un copil călcat de mașină/ un flăcău ucis în armată”. E naturalismul fiziologicului uman proiectat asupra unor rituri comunitare. Acesta nu lipsește însă nici în lumea orașului din „sonet urban”. Amalgamul de idei înalte și stări umane primare (sete, foame, amor etc.) este o marcă a poemelor lui Virgil Botnaru. Una care îl scoate din rând, din rândul acelor poeți care se întâmplă să poarte măști, care se inventează artificios, urmând o modă poetică a generației care se vrea cu tot dinadinsul progresistă, urbană și hi tech.

În „Schimbare de altitudine”, poetul caută numenul de o manieră aparte. Metafizicul însă, să îl luăm, spre exemplu, pe cel din „poem metafizic” are următoarele cuvinte-cheie: „colțul patului”, „terasa barului”, „muște”, „datorii la stat”, „căminul de familiști”, „film horror”, „monștri domestici”. E un circuit electric conectat la pământ. Și această împământare este o mișcare joculară a stopării unor căutări inutile ale metasensului abstract. Or, metafizicul lui Vorgil Botnaru e fizic de tot! Este un alt exod din innocence, din puritatea unui ideal secol de aur al umanului. Este redobândirea sinelui, un metafizic interior (la care ne îndeamnă și piesa cu același nume interpretată de Enigma).

Erotismul din primul volum nu dispare, ci, din contra, se impune printr-o senzuală topografie a corporalității: „ai toată noaptea înainte să mă străbați de la un capăt la altul” în „goliciunea unui pat”. De la topografia iubirii se trece cu ușurință la o geografie a nordului și la „caligrafia nordică” a unei urbe care „te seduce cu câteva cafenele bune”. Toate rezonează și cu alte întâmplări din „chișinăul de seară”. Astfel, într-un film privit cu încetinitorul de la sfârșit înspre început, vom repera o reprezentație a poeziei care atinge cotele unei altitudini a devenirii urbane într-ale literaturii, care își ia însă începuturile în acele inocente „exerciții rustice” ale poetului. Și dacă două volume îmi pot crea această bildungspanoramă a poeziei, atunci vorbim despre un autor de luat în calcul. Un calcul al poeticului, cu siguranță. Întrebarea firească care survine ține de următoarele proiecte-cote la care va urca Virgil Botnaru și de schimbările pe care le va tot opera el în poezia sa.

Botnaru, Virgil. Return to Innocence // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2014.

Botnaru, Virgil. Schimbare de altitudine, // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2017.

*

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, ianuarie-februariebrie, 2020, ISSN 0132-6635.

Publicat în Activitate expoziţională, COLECŢII BC, istorie, literatura artistica

Cărți din domeniul Literatură și Istorie


Ca de obicei, vrem să vă bucurăm ochiul și inima cu cărți nou achiziționate la biblioteca noastră. De data asta cu cărți din domeniul Istorie și Literatură.

Lorenz, Marita. Eu am fost spioana care l-a iubit pe Fidel Castro / Marita Lorenz. – București : RAO, 2018. – 281 p.

„Puține persoane pot spune, că Ilona Marita Lorenz, că au trăit o viață ca-n filme: de la lagărele de concentrare ale naziștilor la Fidel Castro, de la CIA la asasinarea lui Kennedy. Povestea Maritei este aceea a unei spioane care, mai presus de toate, l-a iubit pe Fidel Castro.

Cartea ne prezintă povestea romanțată a acestei femei, cu lumini și umbre, cu adevăruri spuse pe de-a-ntregul sau numai pe jumătate, lăsându-l pe cititor să aleagă ce este autentic și ce este ficțiune.

Autoarea își relatează întreaga viață, din frageda pruncie până în momentul publicării cărții, marcând mai cu seamă copilăria tristă din zilele războiului, peregrinările alături de tatăl ei pe marile lumii, relațiile sale sentimentale cu Fidel Castro, cu Marcos Perez Jumenez, fostul dictator venezuelean și cu membri ai Mafiei.

Povestește despre acțiuni ale CIA și FBI la care a luat parte, mândră că, la un moment dat, i se spunea Mata Hari de Caraibi.”

Tănase, Stelian. Conversații cu Regele Mihai / Stelian Tănase; ediție îngrijită: Elena Vijulie. – București : Corint, 2018. – 282 p.

„Acest volum cuprinde 12 dialoguri cu regele Mihai înregistrate de scriitorul Stelian Tănase în aprilie 2005. Ele au avut loc la Palatul Elisabeta din București.

Interviurile urmau să continue și să facă parte dintr-un serial de televiziune, care trebuia să se difuzeze la televiziunea publică după cele 22 de episoade din filmul Dinastia, realizate, de asemenea, de Stelian Tănase. Diferite obstacole apărute în timp au amânat finalizarea proiectului.”

Grann, David. Z. Orașul pierdut. Povestea amazoniană a unei obsesii fatale / David Grann; traducere din engleză și note: Ioana Miruna Voiculescu. – București : Art, 2018. – 365 p.

„În 1925, exploratorul britanic Percy Fawcett pornea în expediție în jungla amazoniană în căutarea unei civilizații legendare. Avea să fie ultima lui călătorie, din care nu s-a mai întors. Decenii la rând, alți aventurieri l-au urmat, în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat cu el și de a găsi orașul pierdut Z. Biografia lui Fawcett semnată de David Grann elucidează cel mai tulburător mister al explorărilor din ultimul secol.”

„Narațiune fascinantă, cu valențe științifice și istorice, cu personaje obsedante”

Entertainment Weekly

MacMillan, Margaret. Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea / Margarert Macmillan; traducere din engleză: Smaranda Câmpeanu. – București : Editura Trei, 2018. – 710 p.

„Între ianuarie și iunie 1919, după încheierea „războiului care urma să pună capăt tuturor războaielor”, oamenii din toate colțurile lumii au sosit la Paris pentru Conferința de Pace. Cele mai importante personalități prezente au fost conducătorii celor trei mari puteri – Woodrow wilson, Lloyd George și Clemenceau –, dar la Paris au sosit mii de alți delegați, fiecare cu propria sa agendă. Regi, prim-miniștri și miniștri de externe, însoțiți de suitele lor de consilieri, stăteau cot la cot cu jurnaliști și lobbyști, luptând pentru o serie întreagă de cauze, de la independența Armeniei până la drepturile femeilor. T. E. Lawrence, regina Maria a României, Maynard Keynes, Ho și Min – tot mapamondul avea ceva de rezolvat la Paris în acel an. Lumea nu mai văzuse ceva asemănător și nici că avea să mai vadă vreodată.”

Service, Robert. Ultimul țar. Nicolae al II-lea și Revoluția Rusă / Robert Service; traducere din engleză: Irina Negrea. – București : Editura Trei, 2019. – 416 p.

„Deși moartea lui Nicolae și a familiei lui în 17 iulie 1918 necesită incontestabil o analiză actualizată în lumina documentelor noi și vechi existente, se cuvine ca lunile precedente să fie studiate, de asemenea, cu atenție. Privat de libertate, Nicolae a avut răgazul să reflecteze la perioada sa de domnie începând cu anul 1894. Cu toate acestea, este surprinzător să constatăm cât de rar s-a întâmplat ca însemnările lui zilnice și conversațiile consemnate să fi fost folosite pentru a putea desluși mai bine modul lui de a gândi.”

Pe lângă romanul propriu-zis, veți vedea hărți, lista ilustrațiilor, bibliografie, note și indice.

Atkinson, Kate. Un zeu năruit / Kate Atkinson; traducere din limba engleză și note: Irina Negrea. – București : Art, 2018. – 650 p.

„Dacă în Viața după viață Atkinson prezintă posibilele vieți ale Ursulei Todd în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Un zeu năruit propune o schimbare a perspectivei, în centrul atenției fiind acum fratele Ursulei, Teddy, căpitan de bombardier în timpul conflagrației. Autoarea dislocă voit cronologia evenimentelor, ceea ce face să aflăm înainte de vreme amănunte din viața lui Teddy, dar, paradoxal, acest lucru nu diminuează, ci amplifică suspansul relatării, lăsându-ne să ne întrebăm, cu fiecare capitol parcurs: cum de s-a ajuns aici? Romanul este, printre altele, o reflecție etică asupra războiului și, în contextul morții, asupra a aceea ce înseamnă a fi de partea binelui sau a răului.”

Walsh, Rosie. Bărbatul care n-a mai sunat / Rosie Walsh; traducere din limba engleză: Oana Bogzaru. – București : Nemira, 2018. – 335 p.

„Imaginează-ți că întâlnești un bărbat, că petreceți împreună șase zile de neuitat și că te îndrăgostești nebunește de el. Sentimentul este reciproc, o simți cu toată ființa ta. Așa că, atunci când pleacă într-o călătorie și promite să te sune de la aeroport, nu ai nici un motiv să crezi că n-o mai face.

Dar el nu mai sună.

Săptămânile trec, toți prietenii te îndeamnă să-l uiți, dar tu știi că trebuie să i se fi întâmplat ceva, trebuie să existe un motiv pentru tăcerea lui.

Și dacă descoperi că ai avut tot timpul dreptate? Dar că motivul este singurul lucrul pe care nu vi l-ați împărtășit unul altuia?”

Fallada, Hans. Fiecare moare singur / Hans Fallada; traducere din limba germană și note: Gabriella Eftimie. – București : Art, 2018. – 727 p.

„În timp ce Hitler alimentează cu carne de tun fronturile din întreaga Europă, în Berlinul anului 1940, Otto și Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, după ce își pierd singurul fiu în război, trec de la resemnare tacită și indiferență la furie mocnită și hotărăsc că a venit timpul să lupe împotriva sistemului. Rezistența lor pare lipsită de semnificație – denunță regimul nazist prin cărți poștale și scrisori pe care le distribuie la întâmplare –, dar este egală cu sfidarea supremă într-o lume unde chiar și cea mai mică nesupunere înseamnă moarte”

Fiecare moare singur vorbește despre sadismul grotesc de care e capabilă omenirea și, înr-un contrast izbitor, despre simplitatea binelui și noblețea decenței. Poate că, întradevăr, fiecare moare singur, dar nimeni nu trăiește singur sau în deplină intimitate, mai ales într-un oraș sufocat de teroare, suspiciuni și crime.”

Publicat în biblioteca centrala, Critica, critică literară, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, PREZENTARE DE CARTE

Liliana Armașu sau poezia ca jokering


     Chiar tu ești singurătatea

          Nu știu dacă am citit o poetă sau un poet mai însingurat ca Liliana Armașu. Deși, la un moment dat, am avut impresia că ea este autoarea care ar căuta solitudinea dacă aceasta i-ar lipsi. Au consemnat-o, de altfel, și alții, poezia ei este o asceză. Simțind acut această lume, intensificându-i sensurile și rosturile, ea știe să vină cu verdicte poetice: „pentru un însingurat/ noaptea e mai mult decât întunericul”. Poezia și poeta devin un filtru al realității, o prismă prin care se polarizează luminile lumii: „și iată că nu te mai poți certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuți/ și nici cu Dumnezeu,/ căci chiar tu ești singurătatea/ în care el se odihnește Duminica”. Divinitatea e o prezență aparte a acestor texte, deloc una manifestă, poeta nu are nevoie de parade gălăgioase ale credinței. Dumnezeu există, El e în text, El este text. După chipul și asemănarea biblică avem în aceste cărți de poezie un model de raportare la alteritate – „ne regăsim pe noi înșine/ în chipul celuilalt”, e chipul universal al divinității, dar și al semenilor. Celălalt este un alibi al existenței, el confirmă și probează traiul unui eu retras: „m-aș preface în propria ta singurătate/ să te-nsoțesc în moarte”. Și dorința vine dintr-un Eros și Thanatos care coexistă în ființa umană dintotdeauna. „Nu înțelegeam cum poate fi/ atât de frumos împrejur/ și eu atât de singură”, e întrebarea după care se ajunge la „fericirea însinguratului”. Și aceasta din urmă este rezultatul unei purificări prin separarea și detașarea de ceilalți. Rămâne credința, „îmi fac semnul crucii/ de la A la Z”, e credința totală în existență, în poezie și în posibilitatea salvării prin ea. „Nu am nimic, Doamne, nici liniște”, astfel, neliniștea echivalentă cu eterna căutare este marca poeziei Lilianei Armașu.

armasu 1

       La marginea marginii

            Există în aceste poeme un impas emoțional aproape exemplar, o ducere în extremă a unor stări umane printr-un gest de care doar un poet este în stare. Este omul blocat într-un spațiu și un timp al nefericirii. Este lumea omului care zice: „nu am nici măcar unde înainta”, „trăiesc la marginea marginii”. Marginalul – iată personajul poematic din volumele Lilianei Armașu. Și, în acest univers ermetic, frumosul e unul suicidal – „tăcere/ în care se sinucid cei mai frumoși dintre/ îngeri”. Eul e unul suferind la cotele cele mai înalte, „am un animal sălbatic în casă” și acesta e chiar sinele care trăiește prin poezie. „Tristele bucuriile mele” – în tristețea bucuriei este întreaga poezie a poetei care există cumva oximoronic în „durerea și bucuria acestei neînțelese neliniști”. Poezia e salvarea, poezia e rostul a toate, așa cum poeta știe că „strict ale mele rămân/ revolta, neliniștea,/ poezia…” Toate se supun poeziei – „…e ca și cum ai muri în ziua aceea/ pe care o dedici poeziei”, care e o „mantie de foc”. Poezia e imanența a toate, e valoarea supremă, e o altă dimensiune a divinului. „Poemul se zbate în mine/ ca peștele pe uscat” și este pulsul poeziei de zi cu zi, oră cu oră, căci Liliana Armașu nu este poetă doar de la ora opt la optsprezece. Ea e poeta de zi și poeta de noapte. În pofida încurcăturii artistice prin care trece astăzi lumea, ea gândește la „rolul artistului/ pe vremuri de criză”. Unicul pisc de escaladat este poezia, ea e mai presus de toate: „peste munții poeziei nicidecum nu pot trece”.

            Poeta exclamă: „e înfricoșător să fii femeie”, „nu mă căuta printre femei”. Poezia ei de călugăriță, după cum deja a calificat-o critica literară, care e „jumătate femeie/ jumătate sfântă” este un reușit exercițiu de regândire și eternă reinventare a identității umane care stă în spatele poemului. „E greu să fii… Liliana Armașu” și din această cauză poeta se rupe de existența sa onomastică. Ființa poetică e dincolo de micile iubiri ale teluricului, de morțile de zi cu zi, chiar dacă Erosul e o imanență a vieții și poeziei, de unde trista constatare că „dragostea nu se cultivă în sere”, de unde și „nostalgia păcatului neîmplinit”.

          Libertatea, îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe

            Nostalgiile clipei umane îmbracă haina unei emancipări de alt ordin. Poeta se salvează cu gândul la libertate. E fuga de rutină, „la serviciu,/ unde, printre manuscrisele grele,/ visezi cu jind la fructul/ neatins al libertății”. Libertatea e mai presus de dragoste și moarte în aceste texte. Ea e dincolo de toate, e idealul suprem. „La picioarele mele se gudură/ o felină de rasă rară, numită solemn/ Libertatea,/ îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe/ și să-i mângâi la nesfârșit beregata” – este jocul vieții cu toate cele care ți se dau și ți se tot iau, este ironia față de fantasma libertăților de tot felul. Și aici mi se pare că putem identifica un grad de maturitate poetică la care puțini poeți ajung. Majoritatea volumelor de poezie, începând cu debutul, indiferent de stil și maniera generației sale, se cramponează într-o existență egocentrică, uitând de lume și de rosturile ei. A pune problema libertății în poezie mi se pare o marcă a valorii și a unei deveniri poetice superioare. Versul „ai încremenit de secole într-o mare Statuie a Libertății/ pe care o torturează cu privirile lor toți călăii lumii” concentrează în sine argumentul – avem un eu care reprezintă o totalitate umană, avem un întreg univers uman și avem ideea unei libertăți torturate. E un concept sferic al unei umanități care mereu cade în păcatul oprimării.

armasu2

Dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!

Devenirea întru poeziei vine din „timpul lungilor ani de bibliotecă”, „cu profesori care vorbeau singuri prin biblioteci”, „în căutarea unei fericiri de hârtie”. Fericirea omului izolat de lume caută dialogul ideatic, polifonia cărților. E fericirea unui homo legens. Cel care nu se teme nici de moarte, știind că există cartea: „ce frumos s-ar încheia viața/ dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!” Biblioteca devine un procedeu al existenței și orânduirii acestei lumi –  „sufletul/ aranjat perfect sub formă de/ bibliotecă a/ sentimentelor”. Poeta e conștientă de iluziile care ne pasc mereu printre „clituri de cărți cu himere”, ea înțelege și dimensiunea de morgă a acestei lumi livrești atunci când „frecventezi zilnic cimitirele bibliotecilor”. Dar cărțile oricum rămân a face parte din marele spectacol al lumii în care „am văzut călătorind astfel orașele mari ale lumii/ castelele de lux și subteranele/ crâșmele și bibliotecile”. Universul cărților devine un laborator al existenței poetice, acolo se produce marea alchimie a stărilor care devin literatură: „suntem deja în biblioteci/ la mesele noastre de scris/ cerneala din pixuri curgând”. Poetul se naște printre cărți și tot acolo își găsește sfârșitul, este o situație firească în marele lanț al evoluției ideilor, e ciclul vieții poeziei și al poetului care constată cu un fel de calm: „am mers la locul meu de veci din această lume/ – în bibliotecă”.

            Înmormântăm idealuri și bem

         De la marile idei ale libertății, ale libertății prin scris și lectură, poeta coboară și spre marea temă a nimicului, e tema generației sale, care vine în primul deceniu al noului secol și mileniu. Florile și fluturii aproape pastelați din poezia șaizecistă, transformați peste noapte în citate livrești la unii poeți de după 1970 și preponderent la cei de după 1980, în poezia noului mileniu, aceste delicate imagini ale frumosului, se transformă în metafora abia sesizabilă a marilor iluzii venite din „politica duplicitară a fluturilor de noapte”. Într-o lume a bruiajului informațional, a strigătelor media și de tot felul, „minciuna e singurul mijloc de refugiu”. Omul populează un univers de teleshow, totul e la vedere, trăim deja pe un mare ecran și moartea e deja un bun public, un spectacol de arătat și de văzut. Iată de ce mai nou căutăm neapărat un „un mormânt de cristal”, pentru a spori marea iluzie a transparenței care ni se tot inoculează după 2000. Până la urmă „înmormântăm idealuri și bem”. E beția lumii, nicidecum beatitudinea spiritului.

            Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet, iar tu crezi că i-ai văzut sufletul

        În plină aparență a transparenței, poeta constată cu regret că „lumea e un tablou de mult uitat”. Adevăratele esențe ne scapă, tabloul veridic a ceea ce suntem nu există sau nu mai contează. Și toate se întâmplă „într-un colț de țară aproximativă”, într-o „patrie – ceva dureros și nesigur”, „tocmai acum când sărbătorim apocalipsul”. Și această sărbătoare a neînsemnătății à la Kundera e redundantă, e obositoare, așa cum „sfârșitul fiecărei zile e ca o mică/ apocalipsă”. Vorbim despre o viață în care „se fac țăndări, una câte una,/ păpușile – iluziile tale”.  „Sunt cel mai bun colecționar de iluzii/ pierdute” – iată opinia definitivă, iată diagnoza de sine a poetei. De aici dorința de a spune în poezie „despre lucrurile mărunte și delicate”. Și, dacă „toate iau încet/ forma nimicului”, „cel mai mare eveniment din viața ta/ e atunci când (nu) ți se întâmplă nimic”. Este o risipă a ființei. Este marca unei schimbări de paradigmă existențială și poetică. Se trece de la o lume a grandorii și măreției la „o grămadă de mărunțișuri risipite”. Un univers în care cele vechi nu mai funcționează, iar cele noi încă nu sunt înțelese: „alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,/ iar tu crezi că ai întâlnit omul./ Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată,/ iar tu crezi că ai regăsit copilul./ Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet,/ iar tu crezi că i-ai văzut/ sufletul”. Este o lume nouă a obiectelor, a unei materialități care ține din ce în ce mai mult să ocupe zona metafizicului, așa cum „mâine urmează să apară din nimic”.

          Și în această dimensiune a căutării apare o nouă generație de poeți, „noi – rătăciți în neunde”. Este „o generație pierdută în proteste/ și în mari adunări naționale”, este generația care a plecat, este generația care e plecată, chiar dacă a rămas, e generația unui exil interior într-o țară a nimicului. O țară în care poezia nu mai contează, în care politicienii spun cu ironie că ei fac declarații serioase și nu spun poezii. De aici declarația-manifest: „tăiați acest poem și scrieți altul mai bun/ l-am scris special pentru a fi negat,/ redus la nimic, nimicit”. Și o stare poetică simptomatică a acestei generații deziluzionate este lipsa oricăror așteptări, „eu nu aștept nimic, nici dimineață, nici amiază, nici seară”. Godot e pensionat din marile așteptări umane, Estragon și Vladimir au făcut carieră politică, se zgaibără la microfoane în săli parlamentare și prin scuaruri la sfârșit de august basarabean. Unica soluție rămâne a fi poezia.

         Unica modalitate de a rezista e jokering-ul, e amuzamentul de-a râsul-plânsul pe care îl vom juca cu toții noi cei care venim după 2000. Vom tot exclama odată cu Liliana Armașu: „fac zilnic, în fața oglinzii, exerciții de râs”, vom învăța ironia nimicului și drama (auto)nimicirii și ne vom mai salva din când în când prin „seri de lecturi în stele”. În acest sens, Liliana Armașu vine cu un fel de poezie care va deveni cap de serie pentru tot ce se va face în poeziei în noul secol. Poezia care râde în loc să plângă – iată manevra pe care a aplicat-o poeta în bătăliile poeziei la început de mileniu trei. Și trebuie să recunoaștem că a fost o operație reușită. Stratagema poetică a unui Joker solitar.

*

Armașu, Liliana. Singurătatea de miercuri // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2010. – 96 p.

Armașu, Liliana. Mâine va fi altfel // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2015.  – 96 p.

Armașu, Liliana. Eu scriu… Tu scrii… El este // Lialiana Armașu. – Târgu-Jiu: Ed. Centrului Județean al Creației Populare Gorj, 2001. – 62 p.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, noiemebrie-decembrie, 2019, p. 95-97, ISSN 0132-6635.

Publicat în EXPOZIȚII DE CARTE, literatura artistica

Gail Honeyman, Chloe Esposito și alții: romane de citit în sala de lectură a bibliotecii noastre


Ca de obicei, continuăm prezentarea de cărți nou achiziționate în bibliotecă.

Cărțile pot fi consultate în sala de lectură a bibliotecii noastre. 

Expoziție virtuală de carte

Ahnhem, Stefan. Victimă fără chip / Stefan Ahnhem. – București: Litera, 2018. – 631 p.

19   Inspectorul criminalist Fabian Risk a părăsit Stockholmul împreună cu soţia sa, Sonja, şi cei doi copii ai lor, pentru a începe o viaţă nouă în oraşul natal, Helsingborg. Deşi şi-a planificat o vacanţă de şase săptămâni înainte de a începe lucrul la noul loc de muncă din cadrul Brigăzii Omucideri a poliţiei, după doar câteva ore de la sosire este rugat să investigheze o crimă de o violenţă extremă. Corpul lui Jorgen Pâlsson, unul dintre colegii de clasă ai lui Risk, a fost descoperit cu ambele mâini tăiate. Curând sunt găsite cadavrele altor colegi, iar Risk se vede angrenat într-o cursă contracronometru: vor putea prinde criminalul înainte ca acesta să ucidă întreaga clasă?

„Un roman grandios şi ambiţios care anunţă apariţia unui nou autor de succes în galaxia scriitorilor suedezi de romane poliţiste.”

Daily Mail, Marea Britanie

Esposito, Chloe. Nebună / Chloe Esposito. – București: Litera, 2018. – 441 p.

9  Alvina Knightly e o epavă: fără vreun scop în viaţă, debusolată şi mai tot timpul beată. Existenţa lui Alvie pare şi mai inutilă în contrast cu cea a surorii ei gemene şi perfecte, Beth. Alvie îşi trăieşte viaţa pe reţelele de socializare, mănâncă chebap la micul dejun şi e oprită la controlul de securitate când jucăria sexuală din bagajul ei de mână începe să vibreze. Beth este căsătorită cu un italian chipeş şi bogat, îşi iubeşte la nebunie băieţelul şi a fost întotdeauna preferata mamei sale. Zilele când gemenele aveau ceva în comun, în afară de aspectul fizic, sunt de mult apuse.

Când Beth îi trimite lui Alvie un bilet de avion la clasa întâi pentru a o vizita în Italia, Alvie e reticentă. Dar după ce e concediată de la slujba pe care o urăşte şi colegii de apartament o dau afară din casă, o vilă de lux în opulenta Taormina pare brusc mai atrăgătoare. Beth îi cere lui Alvie să facă schimb de locuri cu ea doar câteva ore, astfel încât să poată ieşi neobservată de soţul ei, iar Alvie se grăbeşte să profite de oportunitatea de a trăi viaţa surorii sale, fie şi numai pentru scurt timp. Dar când noaptea se sfârşeşte cu Beth moartă pe fundul piscinei, Alvie îşi dă seama că aceasta este şansa ei de a-şi schimba viaţa…

„Alegând ca fundal Sicilia, cu arhitectura sa superbă, vilele şi bărbaţii săi sexy, Esposito creează un roman de debut de neuitat, cu o protagonistă care nu cunoaşte limite.”

Library Journal

Hesse, Monica. Fata cu palton albastru / Monica Hesse. – București: Youngart, 2018. – 294 p.

7   Amsterdam. 1043. Hanneke procură şi livrează mărfuri de pe piaţa neagră, le ascunde părinţilor îngrijoraţi adevărata natură 2 ocupaţiei sale şi-n fiecare clipă e cu gândul la iubitul ei ucis pe front când nemţii au invadat ţara.

După o livrare obişnuită, o clientă îi cere ajutorul. Aşteptân-du-se ca doamna Janssen s-o roage să obţină carne sau cafea veritabilă. Hanneke este şocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruţa unde bătrâna doamnă o ascundea. Iniţial, Hanneke nu vrea să se implice intr-o misiune atât de periculoasă, dar este atrasă curând intr-un păienjeniş de mistere şi de descoperiri uimitoare care o conduc in interiorul Rezistenţei, îi deschid ochii în faţa maşinăriei de război naziste şi o obligă să acţioneze.

Fata cu palton albastru este un roman extraordinar despre curaj, durere şi dragoste în nişte vremuri imposibile.

..O carte minunat scrisă, cu o eroină pe care n-o s-o uitaţi prea uşor.“

The Guardian

Honeyman, Gail. Eleanor Oliphant se simte excelent / Gail Honeyman. – București : RAO Distribuție, 2019. – 407 p.

13   Uimitorul roman de debut al lui Gail Honeyman – povestea unei fete care a învăţat să supravieţuiască fără să ştie însă cum să trăiască sau să iubească – este o capo­doperă din punct de vedere al dezvoltării unui personaj.

„Personajul lui Gail Honeyman, Eleanor Oliphant, este precum o Jane Eyre contemporană: ea este o femeie marcată de o singurătate profundă, trăind cu umbra unei copilării chinuitoare, de care nici măcar nu suportă să-şi amintească. încetul cu încetul şi cu un curaj extraordinar, Eleanor înlătură straturile de amorţeală protectoare, lăsându-i pentru prima dată pe alţii în apropierea sa şi aspirând să ajungă la viaţa pe care credea că nu o merită. Romanul de debut al lui Gail Honeyman este plin de compasiune şi extrem de emoţionant. Eleanor te va cu­ceri iremediabil.”

Paula McClain, autoare

Khalaf, Farida. Povestea Faridei : fata care a învins ISIS / Farida Khalaf. – București : Editura RAO, 2016. – 278 p.

15   Farida a dovedit un curaj incredibil într-o situaţie care părea fără ieşire şi s-a hotărât să facă publică povestea ei de viaţă. Ne aflăm în prezenţa unor memorii impresionante, care arată ce înseamnă cu adevărat lupta pentru supravieţuire a unor oameni nevinovaţi, prinşi în vârtejul răzbunării inexplicabile a membrilor ISIS.

 

„Dacă ar fi luptat toţi bărbaţii yazidiţi aşa ca tine, atunci nu i-am fi învins.”

Abdul Hamid, soldat ISIS

La Plante, Lynda. Văduve / Lynda La Plante. – București: Litera, 2018. 456 p.

17   Un thriller excepţional de la regina romanului poliţist

Un jaf asupra unei autospeciale blindate pentru transport de valori eşuează lamentabil şi trei femei rămân văduve.

Când Dolly Rawlins descoperă planurile soţului său pentru jaful ratat, o idee prinde contur în mintea ei…

AR PUTEA EA Şl CELELALTE SOŢII SĂ TERMINE TREABA PE CARE SOŢII LOR AU ÎNCEPUT-O?

Pe măsură ce femeile pun la cale jaful, devine clar că altcineva trebuie să fi fost implicat.

Dar numai trei cadavre au fost găsite la locul faptei.

CINE A FOST CEL DE-AL PATRULEA BĂRBAT?

Şl UNDE ESTE ACUM?

Lundberg, Sofia. Caietul cu nume pierdute / Sofia Lundberg. – București: Litera, 2018 . – 316 p.

11  Doris, o bătrână de nouăzeci şi şase de ani, locuieşte singură în apartamentul ei din Stockholm. Are puţini vizitatori, dar convorbirile săptămânale pe Skype cu Jenny, nepoata ei din America, sunt un motiv de mare bucurie şi îi amintesc de vremea tinereţii.

Când era copilă, Doris a primit de la tatăl ei o agendă, un caiet cu coperte roşii în care a trecut numele tuturor celor pe care i-a întâlnit şi i-a iubit de-a lungul anilor. Răsfoind caietul şi revăzând acele nume, ale unor oameni de mult dispăruţi, Doris simte nevoia de a-şi rememora trecutul. Va reuşi ea oare ca, scriind despre experienţele ca servitoare în Suedia şi model în Parisul anilor ’30, despre fuga în Manhattan în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, să o ajute pe Jenny, marcată de o copilărie dificilă, să dezvăluie secretele familiei lor şi să privească spre viitor? Şi ce s-a întâmplat cu Allan, bărbatul pe care Doris l-a iubit întreaga viaţă?…

Ransmayr, Christoph. Cox sau mersul timpului / Christoph Ransmayr. – Buucești: Humanitas Fiction, 2018. – 244 p.

5   Pe fundalul Chinei secolului al XVIII-lea, cu tablouri ce zugră- j vesc fastul imperial, rafinamentul sadic al execuţiilor ori strălucirea metalică a râurilor otrăvite cu mercur, Christoph Ransmayr ne oferă un roman magistral, stratificat tematic: de la stranietatea unei lumi exotice dominate de frică şi experienţele extreme de durere şi clarificare interioară, până la o reflecţie filozofică asupra timpului.

Faimosul ceasornicar şi constructor de automate Alister Cox este invitat la Curtea sa de Qianlong, marele împărat al Chinei, spre a inventa mecanisme care să poată măsura timpul interior: al fericirii, al iubirii, dar şi al bolii, decrepitudinii şi morţii. în Oraşul Interzis, dispunând de resurse nelimitate şi având libertatea să folosească oricâte nestemate şi metale există în trezorerii şi în mine, Cox şi asistenţii lui creează automatele cele mai uimitoare. Numai că împăratul se dovedeşte a împărtăşi, pentru o clipă, visul maestrului şi-i cere acestuia să construiască un ceas care măsoară însăsi eternitatea.

Vargas Llosa, Mario. Paradisul de după colț. Mario Vargas Llosa. – București: Humanitas, 2014. – 392 p.

21   Unde ar fi de găsit Paradisul? într-o societate egalitară care trebuie edificată sau intr-un efort de întoarcere la valorile lumii primitive?

Două vieţi: Flora Tristân, care se dă de ceasul morţii în lupta ei pentru drepturile femeii şi muncitorilor, şi Paul Gauguin, cel care îşi descoperă pasiunea pentru pictură şi lasă baltă existenţa burgheză ca să trăiască în Tahiti, unde caută o lume încă necontaminată de convenţiile occidentale.

Două concepţii despre sex: cea a Florei, care vede în el doar un instrument de dominare masculină şi alunecă ocazional într-o experienţă lesbiană, şi cea a lui Gauguin, care îl simte ca pe o forţă vitală esenţială, o dată chiar la nivel homosexual, de vreme ce ajută la expansiunea creativităţii sale.

Ce au în comun aceste două vieţi opuse, dincolo de relaţia de familie – Flora fiind bunica pe linie maternă a lui Gauguin? în Paradisul de după colţ, Mario Vargas Llosa ilustrează prin două cronici paralele lumea utopiilor din secolul XIX, relatând amănunţit aspiraţia paradiziacă a celor doi eroi şi decăderea lor, inevitabilă când o idee ajunge să fie aplicată mecanic.

Zusak, Markus. Podul de lut / Markus Zusak. – București: RAO Disribuție, 2019. – 552 p.

3„Una dintre acele cărţi monumentale care te transportă prin spaţiu şi timp în viaţa unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.”

The Washington Post

Delaney, J.P. Fata dinainte / J.P. Delaney. – București: Litera, 2017. – 371 p.

  Vă rog să faceţi o listă cu toate bunurile pe care le consideraţi esenţiale pentru viaţa dumneavoastră.

Cererea pare ciudată, chiar indiscretă, iar pentru cele două femei care răspund, consecinţele sunt devastatoare.

EMMA

1   Traumatizată de o spargere la vechea locuinţă, Emma îşi doreşte un loc nou în care să trăiască. Dar nici unul dintre apartamentele pe care le vizionează nu este sigur sau la un preţ accesibil. Până la One Folgate Street. Casa e o capodoperă arhitecturală: design minimalist din piatră de culoare deschisă, sticlă şi tavane înalte. Dar există anumite reguli. Arhitectul enigmatic care a proiectat casa păstrează un control total asupra ei: fără cărţi, fără perne aruncate, fără fotografii sau obiecte personale de orice fel. Spaţiul e destinat să-l transforme pe cel care-l ocupă – şi asta se şi întâmplă.

JANE

   După o tragedie personală, Jane simte nevoia unui nou început. Atunci când găseşte One Folgate Street, ea este atrasă instantaneu de casă – şi de creatorul ei rezervat, dar seducător. Curând după ce se mută, Jane află despre moartea prematură a chiriaşei anterioare, o femeie care îi seamănă, ca vârstă şi ca înfăţişare. În timp ce încearcă să separe adevărul de minciună, Jane urmează fără să ştie aceleaşi tipare, face aceleaşi alegeri, întâlneşte aceleaşi persoane şi trece prin aceeaşi teroare ca fata dinainte.

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poţi lăsa din mână, aşa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situaţie şi cu un final care nu trebuie ratat!”

Lisa Gardner