Publicat în literatura, PREZENTARE DE CARTE

Afganistan. Annemarie Schwarzenbach era acolo în 1939. Și ea a scris despre asta


Nimic nu ne face imaginația să zboare mai departe sau mai sus decât cărțile de călătorie. Toate drumurile sunt deschise, ea propune o călătorie dublă, pe de o parte, evidentă și explicită a scriitoarei prin Iugoslavia, Turcia, Iran și Afganistan și, pe de altă parte, călătoria interioară în căutarea ei însăși, a fericirii, a speranței și multiplele argumente care se fac pe parcurs.

Întrucât toată Europa începe un război total în 1939, Annemarie Schwarzenbache întreprinde o călătorie periculoasă împreună cu un alt coleg și un Ford special pregătit, cu paradoxul că ar fi fost mai periculos să rămâi acasă. Proaspăt dintr-un leac de detoxifiere a morfinei, speră să-și redescopere experiența de viață în această călătorie, care, deși are scopuri cunoscute: cărți, articole etc., transcende în lumea ei internă cu copleșitoare melancolie și introspecție.

Este o poveste rece, uscată, tristă și prăfuită din acel an pe drum. Adânc amar și melancolic, este capabil să ne modifice spiritele în căutarea catastrofei din fiecare scenă, dar nu apare, doar fluxurile viitoare, geografia transcende și oamenii, orașele și traseele marchează ritmul poveștii.

Titlul devine real, toate drumurile sunt deschise, dar când îl citim am putea adăuga că nu duc nicăieri. Toate neajunsurile acelor locuri și ale acelor oameni nu numai că rămân deschise, dar s-au înrăutățit în acest timp, iar scriitoarea însăși nu numai că nu s-a regăsit, dar, din păcate, a murit într-un accident de bicicletă absurd, la scurt timp după întoarcere. „Îngerul devastat” ne-a lăsat ultima sa amintire, frântă și tulburătoare.

În iunie 1939, Annemarie Schwarzenbach a început o nouă călătorie, de data aceasta cu prietena ei scriitoarea elvețian Ella Maillart. Ele fac turnee prin Balcani, Turcia, Iran și Afganistan într-un Ford încărcat cu material fotografic. Între timp, în Europa, izbucnește un război virulent, departe și în același timp aproape. Toate drumurile sunt deschise este o selecție a textelor pe care Annemarie le-a scris despre acea călătorie nesfârșită cu mașina. Ele reflectă magia peisajelor îmbătătoare, curiozitatea sa perceptivă pentru societățile din est, dar și dorința sa imposibilă de a scăpa, marcată de o tragedie de război și de un dor chinuit de fericire. Imaginile splendide și sensibilitatea sporită a acestor scrieri ne duc în lumea fascinantă a acestui „înger devastat”, așa cum este definit de Thomas Mann.

Conform wikipedia.org, Annemarie Minna Renée Schwarzenbach a fost scriitoare, jurnalistă și fotografă elvețiană. Mama ei bisexuală a crescut-o într-un stil masculin, iar imaginea sa androgină s-a potrivit cu boema societate berlineză a vremii, în care s-a complăcut cu entuziasm.
S-a născut pe 23 mai 1908, la Zürich, Elveția. A decedat pe 15 noiembrie 1942, Sils im Engadin/Segl, Elveția.

Sursa articolului este publicația elpalcerdelalectura.com. Articolul a fost publicat pe 20 august 2021.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, literatura, Provocarea verii

Provocarea verii. Turul I


Programul estival „Provocarea verii” ediția a III-a, a fost lansat în acest an, la 1 iunie de către Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. Programul se desfășoară sub genericul „Citește și descoperă Chișinăul”, pentru perioada 7 iunie-31 iulie, iar toate cele 27 de filiale ale BM au propus utilizatorilor o agendă a activităților dedicate orașului Chișinău (#Chișinău585).

Copiilor li s-a povestit istoria monumentului Ștefan cel Mare


Biblioteca Centrală a realizat o agendă personalizată în baza Ghidului pentru bibliotecari, iar activitățile redate în agendă au provocat micii utilizatori să se înscrie în turul I a programului estival.
În turul I, la Biblioteca Centrală a BM au fost înregistrați 14 utilizatori cu vârsta cuprinsă între 7-12 ani, care au participat la 30 de activități cu componentele citește și descoperă, fiind gidați de Maria Bivol, Ludmila Plescan și Elena Șendrea, bibliotecari la Biblioteca Centrală. Copiii au lecturat despre Chișinău pe înțelesul lor: din Jurnalul micului călător din Chișinău și întâlnire cu autoarea Victoria Fonari; despre Grădina Botanică și Grădina Zoo; din volumul „Chișinăul și chișinăuienii”. Au descoperit cele mai interesante locații din preajma bibliotecii: Parcul Ștefan cel Mare și Sfânt; Aleea Clasicilor Literaturii Române; Arcul de Triumf; istoria stăzilor adiacente bibliotecii.
Micii utilizatori au fost provocați să realizeze macheta Arcului de Trumf, să picteze monumentul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, au creat aplicând tehnica creionului 3D specii ale florii și faunei din Chișinău; au jucat jocul de rol „Ce ași face dacă ași fi primar… ” etc.


În cadrul Turnirului lecturii utilizatorii au citit la dorință, cronometrând timpul și fixarea lui în Fișa cronometru.
La final au câștigat turnirul contra cronometru: Daniel Tușinschi (426 min.), Estera Munteanu (401 min.), Samuel Tușinschi (363 min.), Doroteia Rusu (292 min.).


La finalul turului I al programului estival Provocarea verii, participanții au rămas încântați de activitățile la care au participat, recomând și altora copii de vârsta lor să vină la noi.

Nadejda Mășcăuțanu,
Șef filială Biblioteca Centrală

Publicat în critică literară, literatura

nu mai spune că dragostea e poveste


Maria PILCHIN

„Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv” (Charmides, 2019) de Gabriela Feceoru este o carte în care vechile basme prind deodată alt contur. E revizitarea imaginarului fantastic de ieri cu instrumentarul creatorului de azi. Sunt texte în care întâmplări din viața cotidianului pur devin poezie. Ni se relatează stări și trăiri. Descoperim personaje din realitatea imediată care are nevoie stringentă de încântare. Și din această necesitate apare o scriitură fină, ca atingerea mătăsii. În spatele ei se ascunde o profundă durere umană, una însă emancipată de sentimentalisme și expresii lacrimogene. Graiul rezistă cu stoicism oricărei tentații de a deveni bocet.

Făt-Frumos

Cel drag este marea absență. Chipul lui îl deducem din spusele ei: „am așteptat un făt frumos”. El e un antierou, e personajul-alegorie citit altfel, e cel care se alimentează din amor, „faptul că te știi iubit îți dă puteri nebănuite”. Fata ajunge o prizonieră a propriului atașament, „deja prizonieră deja/ uitată-n regat”, „eu sunt Regina promisă și caut cu lumânarea prin regat”. E imaginea celui care nu și-a onorat promisiunile: „dar nu îmi vorbești deodată ai ferecat ușile palatului și deodată taci/ ai spus slujitorilor că nu vrei să mai fii deranjat și te-ai retras de lume”. Este Erosul închipuit, sentimentul neîmpărtășit: „din/ acest băiat mi-am făcut altar și m-am închinat”.

Făt-Frumos nu crede în magia pajului Cupidon, el „spune că dragostea e poveste”. Reperăm o parafrază a întâmplării din „Cenușăreasa”. Prințul nu își onorează angajamentele. Fiul de crai fuge de sărăcie: „eu sunt săracă și casa mea e șubredă/ eu n-am ce să-ți dau dar ți-aș putea umple palatul cu/ multă bucurie știu să cos știu să fac ornamente florale/ știu să gătesc știu să tricotez iarna fulare și botoșei știu/ să fac o curățenie impecabilă știu să mănânc fără zgomot”, „îmi accept condiția de fată proastă”. În această atmosferă de antipoveste, există un fundal al socialului vulnerabil, „suntem copiii născuți/ pe rampa gunoiului/ acei copii inexistenți pentru/ țara lor”. Neaverea aduce nerealizarea, aduce nefericirea.

Ochii

Iată descrierea crăișorului: „ochii tăi sunt albaștri-foc”, „băiat cu mări în ochi”. Afecțiunea pare să fie minunea care îl trezește din somn pe tânăr, „dintr-o dată statuia mă mângâie/ și dintr-o dată ochii statuii clipesc”. Adoratoarea e copleșită de amor, „în ochii mei nu mai încape altcineva”. Sentimentul nu este reciproc și atunci versurile devin un instrument al trecerii peste, al supraviețuirii: „eu îmi fac văzute cuvintele”.

Inima și umbra

Inima e metonimică spiritului. Băiatul este perceput în  primul rând ca un suflet: „tu inima mea”, „arată-mi inima”. Dar această comuniune nu este posibilă, „tu vrei să fii mecanic”. Este conflictul dintre fizic și metafizic. Dezamăgirea nu întârzie să vină, „mi-am cumpărat/ o ghirlandă cu inimi”.

Din sferele celeste, revenim în spațiul teluric al unei lumi din care este izgonită iubirea înălțătoare, „am știut că sunt/ doar corp pentru tine”. Cătălina constată deodată că Luceafărul este prins de datele fizice ale existenței. Chinul induce o senzație apriorică: „ajung o umbră de corp”. Umbra sugerează și o separare, „când ai plecat n-a mai fost timp și n-au mai fost păduri/ și n-au mai fost dealuri/ … și n-a mai/ fost zgomot și n-a mai fost liniște/ …a rămas doar un corp jelind lipsa altui corp”. Observăm un trup al singurătății și al suferinței – „nu știu de când mie nu mi-a mai oblojit/ rănile cineva” și o acută nevoie de Celălalt, „cred că m-am născut să ating” „eu fără alt om nu sunt un om”.

Casa

Există o locuință a eului: „Rege al tavanului meu Rege al camerelor/ mele Rege al întâmpinării Rege al adierii Rege al aerului/ Rege al nopții Rege al zilei Rege al ploii Rege al tinereții/ Rege al veșniciei Rege al căzii Rege al lumii virtuale”. Adresarea „spune-mi cine te-a/ mai vegheat vreodată așa cine nu poate respira lângă tine de bucurie” e un cântec de leagăn al pulsiunilor erotice, care ar putea funcționa și ca un blestem, dar scrisul îl transformă într-un descântec al dragostei suferinde. Obiectele păstrează amintiri: „pătura/ care a învelit ritmul gesturilor”, „cutie cu amintiri” în „liniștea unei case”. Spațiul domestic este unul tămăduitor, este salvator, „și orice mi-ai zis negativ am transformat după cum știi în ceva pozitiv florile sunt pline și mirosul lor mă aduce acasă casa mea e locul în care nu trebuie să mă ascund casa mea e locul în care nu regret nimic casa mea e locul în care cineva mă privește imens și necondiționat casa mea nu e la tine casa mea nu e cu tine casa mea nu e acolo unde mă simt dată la o parte”. Un prozopoem exemplar, acest fragment.

Ruptura

Despărțirea se asociază în primul rând cu felul în care au comunicat cei doi, „vocea ta mă taie”, apoi urmează dezamăgirea, scindarea relației. Unicul lucru cu adevărat important care îi rămâne femeii după aceasta este copilul. E vechea idee că bărbații vin și se duc, iar copiii rămân – „eu copilul/ nu mi l-am aruncat în foc pentru oameni”. Maternitatea este ceea ce o susține, „să/ nu am timp să cad în groapa deznădejdii”. Depărtarea lasă un gol pe care ea încearcă să îl umple: „când ai plecat ți-am luat locul peste tot”, „nu pot să mă curăț de tine”, „în lipsa ta mă cert cu mine și fac/ război în lipsa ta plâng pe umerii mei în lipsa ta mă/ îmbrățișez pe mine”. Eul feminin învață supraviețuirea și reinventarea propriei ființe, „eu te-am desenat eu te voi șterge”.

Orașul

Budapesta e un cronotop al unei traume, e „orașul nostru fără rost”.

Ars dicendi

Esența acestei cărți e incantația. Toate sunt niște accesorii existențiale ale reprezentației verbale. Toate converg înspre poezie, toate sunt invocate întru poezie. Este spectacolul rostirii: „și au început să fie tot mai multe lucruri de zis”. Formula magică transformă experiențele negative, le procesează, le purifică. E purgatoriul: „reacțiile trec graniţa/ vorbesc/ din nou pozitiv/ și din nou/ pozitiv”. Creația este o modalitate de a tămădui sechelele, „mai bine-ți scriu că nu pot vorbi”, „am știut că pot să scriu sute de pagini despre tine și că vei fi la fel de rece”. Dar destinatarul nu este El, personajul-absență din acest volum. Receptorul acestor stări suntem noi cu toții, „ți-am dat și tinerețea mea și poezia mea și frumusețea/ mea și cântecele mele și pe toate le-ai aruncat în/ același coș”. Imposibilitatea unui dialog între cei doi a dat naștere necesității de a arăta lumii întregi acest tip de tensiune umană – iubirea neîmpărtășită. Astfel, „Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv” este și o revenire la Cosânzeana care populează o iluzie, visând la un semizeu, la un supraom, iar el se adeverește a fi un Făt-Frumos disimulat. Este cartea unei depășiri, „ultima noapte/ de atașament e ultimul poem/ despre tine”. Este istoria unei metamorfoze – „voi deveni puternică”, dar e și transformarea unui actant liric inocent, tânăr, credul. Tânăra care învață și devine. O bildungspoetry a unui eu feminin.

Gabriela Feceoru știe să își gândească cărțile. Toate urmează coerența unui concept, stilul, ritmul și imaginile edifică un univers plin de emoție, de energiile unei minți zbuciumate, trădând, totodată, o forță umană capabilă să se ridice din cenușă. O scriitoare talentată, o scriitoare cu școală. O linie melodică care nu poate să nu fie remarcată în orchestra poeziei române. O voce pe care o auzi distinct și știi că e vocea unei soliste. O recomandă simțul literar, capacitatea de a-și gândi și construi un volum și sensibilitatea plastică mai rar întâlnită la mulți autori ai prezentului, care alunecă înspre o retorică pur narativă din care lipsește tot mai mult expresivitatea po(i)eticului. Gabriela Feceoru este inedită prin felul ei de a scrie, dar și prin felul ei de a fi. Poezia, în cazul ei, este o formă de comunicare cu lumea și o prismă prin care ea vede această lume.

Un nume despre care vom tot auzi!

Articol scris de Maria Pilchin și publicat în revista „Scriptor”, nr. 3-4, martie-aprilie, Iași, România, p. 31-32, ISSN 2393-0888.

Publicat în cultura, literatura

Bâlciul deșărtăciunilor virtuale


Maria PILCHIN

Ne-am tot întrebat cum arată acel sfârșit al istoriei despre care predica Fukuyama. Între timp ne-am schimbat noi, între timp și-a schimbat și Fukuyama viziunile asupra istoriei și regimurilor politice. Noi, intelectualii, am tot imaginat cataclisme naturale și catastrofe globale. Ne-am adunat fricile în texte, în obiecte de artă, în discursuri și acțiuni civice. Întrebarea mai mereu retorică pe care am murmurat-o era cum va fi posibil să disloci o lume veche, edificată de milenii pe tradiția Logosului creștin care, la rândul său, a valorificat cunoșterea clasică a Antichității. Ochii minții l-au fixat mereu pe homo politicus, de acolo am așteptat să vină sfârșitul unei lumi care părea să-și fi configurat modelele.

Schimbarea însă vine pe o cu totul altă cale. Din sfera ideilor am fost propulsați cu forța unui uragan înspre o estetică sanitară care ne cultivă gândul că starea fizică a individului are mereu întâietate. Or, sănătatea va fi de acum încolo marea afacere și speculație a secolului. Cât ne va costa vaccinul? PIB-ul nostru îl va reflecta? Meritocrația, egalitatea de șanse și libertatea par să fi trecut într-un plan secund. Omul sănătos – iată idealul suprem al omenirii din 2020. Și, în acest context, cunoașterea pare să fi suferit transformări majore în ceea ce ține de definirea, dar și de aplicarea sa nemijlocită. Universitățile și școlile au trecut de la contactul direct cu studenții la cel virtual. Tehnologia virtuală a substituit sala de curs. Formele de predare/ învățare au fost supuse unor transformări uluitoare în ultima jumătate de an. Ne va lipsi privitul ochi în ochi, strângerea de mână, foșnetul hârtiei (manuale, teste, referate) și, desigur, energia umană transmisă de profesor la clasă. Ne vom bucura însă de multiplele posibilități multipedia ale educației și de siguranța medicală.

Ce fac în acest răstimp bibliotecile? Mai există biblioteci publice? Sau individul s-a baricadat în biblioteca de acasă, cu volumele de pe noptieră sau cu vreun e-book?

Pandemia a influențat și oferta serviciilor de bibliotecă, care de mult nu mai este doar un loc de păstrare și conservare a producției editoriale. Bibliotecile s-au schimbat odată cu societatea. În ultimul deceniu, spre exemplu, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a devenit un spațiu alternativ pentru comunitate, un al treilea spațiu comunitar socio-cultural și educațional. Cele douăzeci și opt de filiale din capitală de mult s-au orientat spre oferta digitală a serviciilor sale. O prioritate aparte, în acest sens, a constituit-o atragerea și menținerea scriitorului în spațiul fizic și ideatic al bibliotecii.

Din martie 2020, lecturile publice, prezentările de carte, întâlnirile cu autorii, concursurile și programele de lectură, toate au fost transferate în mediul online. Activitatea cenaclurilor, a cluburilor de lectură și de creative writing e susținută de diferite platforme și aplicații digitale. Bibliotecile produc conținut virtual: interviuri cu scriitorii, materiale video de promovare a cărților, podcasturi ș.a.m.d. Din Babilonul scris ne-am mutat în Babilonul virtual și din simpli bibliotecari a trebuit să devenim deodată jurnaliști culturali, prezentatori, interpreți de texte, promotori literari. Și totul a devenit deodată afișat, distribuit și la vedere. Toți au migrat spre rețelele sociale. Chiar și academiile, uitând de elitism, sunt acolo. Literatura era deja acolo, marea majoritate a scriitorilor în ultimul deceniu deja avea un cont pe una dintre ele, iar rețelele sociale arată a niște alei cu busturi de scriitori contemporani care se distribuie și se apreciază reciproc.

Latinii aveau câte un pat (lectus) pentru diferite scopuri, inclusiv, paturi pentru citit și scris. Lectura era o activitate plăcută a retragerii și a solitudinii. Mai târziu ne-am scos lectica în public, unde, în fața unui grup de oameni, am citit. Era lectura asocierii umane, era cititul împreună, cu voce tare. Pandemia ne-a adus în fața camerei și a aparatului foto și ne-am pus și acolo pe citit, de acolo din patul nostru virtual. Și dacă până mai ieri lecturile publice se produceau în sălile festive ale uniunilor de creație, ale școlilor și universităților, în biblioteci, muzee, piețe publice etc., acum, mai ales din martie 2020, sub amenințare pandemică, ele au fost transferate în formate digitale pe platforme de socializare, care treptat par să substituie toate aceste spații ale culturii.

Și biblioteca a acceptat regulile acestui joc. În secolul like-ului, s-a convertit și ea la contemporaneitate, ce-i drept, una zgomotoasă, bulversantă și uneori agasantă. Noua paradigmă a epistemei media ne-a plasat într-un târg al ofertelor de conținut. Instituțiile publice au ajuns să se bată pe like-uri. Căutăm cu toții impactul, raportăm cifre, fidelizăm urmăritori. În acest sens, bibliotecarul trebuie să fie un facilitator și un mediator care aduce în fața utilizatorului o bibliotecă hibrid, o instituție info-documentară și culturală care „îmbină tradiționalul, digitalul și virtualul” (Lidia Kulikovski) pentru o lume diversă și multiplă.

Chiar dacă Facebook-ul e și locul unor false identități, al veleitarismelor și narcisismelor de tot felul, e și spațiul în care unii și-au găsit editura, cititorii, o comunitate de referință și chiar celebritatea. O comunitate de avataruri căreia scriitorii nu au întârziat să i se alăture. Un bâlci al deșărtăciunilor virtuale, ar zice cineva și nu l-am contrazice. Doar că mereu e nevoie să nuanțăm – un bâlci fără de care mai nou nu se mai poate și confirmarea a venit cu acea impusă distanțare socială. Un bâlci în care conținutul cultural și educațional e nevoit să concureze cu divertismentul digital, dar și cu grafomania și egolatria umană. Desigur, criticii noii paradigme se raportează la acest tip de comunicare cu multă reticență, invocând pe „Monstrul Conținutului” digital, care dislocă profunzimea conținuturilor vechii episteme a cunoașterii. Tom Nichols în „Sfârșitul competenței” insista pe faptul că „trăim în vremuri periculoase”, așa cum toți au acces la informație, dar puțini mai și învață. Și aceasta este marea provocare a bibliotecilor care își propun să promoveze și să disemineze tot ce înseamnă literatură de bună calitate. Și cuvântul-cheie deja este viteza, așa cum lumea e împărțită astăzi între „rapid și lent” (Toffler). Dacă vom ezita, încetineala ne poate costa mult, pe noi cei din domeniul culturii. Asistăm la marea bătălie finală pentru un loc sub soare, e Armagedonul ideilor și al conceptelor, e lupta tehnologiilor, a științei, a artelor și literaturii cu ignoranța, superficialitatea, vandabilul pur și lipsa unor valori adevărate. Logosul deja a cedat din pozițiile lui. A se vedea în acest sens manualele de limbă și literatură, programele universitare, chiar și politicile editoriale globale. Sunt marile bătălii pierdute. Vom pierde oare războiul?! Acest sentiment apocaliptic care a copleșit mai mereu ființa umană ține de o situație reală? Sau poate celula noastră biologică trage alarma: vin alte generații, vine o altă lume în care nu mai este loc și pentru noi…

Trăim în epoca economiei atenției, cultivăm și stimulăm interesul pentru ceea ce facem. Ignoranța e sinonimă astăzi cu scroll-ul telefonului, degetul alunecă în jos, e gestul dezinteresului. Totul trebuie să fie laconic, vizual, incitant. Altfel, nu ai audiență. Dacă vrea să fie un bun universal, scriitorul e nevoit să fie de impact pe rețele. Nu risc însă să devin așa un bun de larg consum?! Iată întrebarea pe care ajunge să și-o pună orice scriitor adevărat, orice scriitor profesionist. O întrebare care dă de gândit acum când ne-am distanțat unii de alții, având pe fundal spectacolul media, într-o lume în care locul cărților l-au ocupat postările, iar biblioteca e din ce în ce tot mai digitală. Într-un interviu, un vlogger le reproșa scriitorilor faptul că nu sunt vizibili pe rețele, că prea s-au închis în turnurile lor elitiste. Aveam pregătită replica că literatura a fost dintotdeauna elitistă. Apoi mi-am amintit de Molière. Un scriitor al maselor mai degrabă. Unul primit mai greu la curte, așa cum comediile lui nu prezentau mare interes pentru spectatorul aristocrat. Ce știm noi astăzi despre acei mulți scriitori care erau acceptați de rege și nobili? Molière e însă aici, peste secole, cu noi.

În epoca așa-numitei High Modernity, Internetul a contribuit masiv la intensificarea interacțiunilor sociale în mediul online și la o dezrădăcinare a relațiilor sociale tradiționale. Avem cu toții un cult al prezentului și participăm cu toții la o hiper-contemporaneitate globală. Avem printre „prietenii” virtuali persoane la care nu am fi avut „acces” altă dată: scriitori și artiști cunoscuți în toată lumea, persoane publice, politicieni, miniștri, președinți etc. Îi „vedem”, probabil că ne „văd” și ei. Un voyerism total. Toți se uită la toți. Am ajuns a fi un fel de observatori virtuali.

Michael Patrich Lynch constata, pe bună dreptate, faptul că noi trăim acum în bibliotecă, populăm un nou Babel, o bibliotecă virtuală dintr-o societate abstractă. Este comunitatea-bibliotecă acaparată de „triburile din cadrul bibliotecii”, care duc un război continuu între ele în ceea ce ține de cărțile cui să fie considerate drept deținătoare de adevăr. Astfel, fiecare trib (domeniu al activității umane) se retrage în lacustra sa, în grota sa, într-o relație telematică cu lumea. Locuințele unui imaginar virtual.

Astfel, omul cavernei virtuale le privește pe toate ca pe niște umbre cu nostalgia omului din peștera lui Platon… Lumina ecranului e rece și spleenul nu întârzie să îl copleșească. E melancolia individului solitar, e frica întâlnirii cu sinele…

Editorial semnat de Maria Pilchin în Revista literară, nr. 9, 2020, p. 3, ISSN: 2345-1777.

Publicat în Activitate expoziţională, literatura

Romane despre soldatul ceh al armatei austro-ungare încorporat în Primul război Mondial, președintele american Nixon, Rusia anilor 1860, Sankt-Petersburg, foametea din Irlanda, Franța secolului al XIX-lea etc. Cărți noi la Biblioteca Hasdeu!


Vă recomandăm o expoziție virtuală de carte. Romanele sunt cărți nou intrate în fondul bibliotecii. Vă așteptăm cu drag!

Barry, Sebastian. Zile fără sfârșit / Sebastian Barry; traducere din limba engleză și note: Oana Celia Gheorghiu. – București : Litera, 2019. – 288 p.

„În vârstă de doar șaptespreze ani, supraviețuitor al foametei din Irlanda, Thomas McNulty se înrolează în armata Statelor Unite ale Americii în anii 1850. Împreună cu camaradul său de arme, John Cole, Thomas va lupta în războaiele împotriva indienilor sioux și yurok și, în cele din urmă, în Războiul Civil. Marcate de greutăți înfricoșătoare, aceste zile li se par bărbaților extraordinar de intense, în ciuda ororilor la care sutn martori și la care iau parte.”

Bernstein, Carl. Toți oamenii președintelui. Povestea celei mai importante anchete jurnalistice din istorie / Carl Bernstein, Bob Woodward. – București : Litera, 2019. – 576 p.

„Cea mai devastatoare dramă politică și detectivistă a secolului: doi repoteri de la Washington post, a căror investiție genială,  câștigătoare a Premiului Pulitzer, a declanșat scandalul Watergate, ne povestesc evenimetnele din spatele ușilor închise așa cum s-au întâmplat. Aceasta este cartea care a schimbat America. Publicată cu doar câteva luni înainte de demisia președintelui Nixon, Toți oamenii președintelui a dezvăluit scopul scandalului și l-a prezentat pentru prima dată pe misteriorul Deep Throat.”

Christie, Agatha. Crima din Orient Express / Agatha Christie; trad. din limba engleză: Livia Olteanu. – București : Litera, 2019. – 299 p.

„Un afacerist american găsit mort într-un compartiment închis pe dinăuntru din luxosul orient Express, douăsprezece călători, toți suspecți. De data aceasta însă, vixtima a cărei moarte o investighează Hercule Poirot nu mai este deloc nevinovată. Pe parcursul acnhetei sale, detectivul belgian va descoperi ce consecințe tragice a avut un celebru caz de răpire și ucidere a unui copil asupra familiei acestuia și a altor apropiați. Iar în cele din urmă, va trebui să răspundă la o întrebare cu care nu s-a mai confruntat: poate fi crima justificabilă?”

Delaney, J. P. Fata dinainte / J. P. Delaney; traducere din limba engleză și note: Mihaela Buruiană. – București : Litera, 2019. – 476 p.

„Traumatizată de o spargere la vechea locuință, Emma își dorește un loc nou în care să trăiască. Dar nici unul dintre apartamentele pe care le vizionează nu este sigur sau la un preț accesibil. Până la One folgate Street. Casa e o capodoperă arhitecturală: design minimalist din piatră de culoare deschisă, sticlă și tavane înalte. Dar există reguli. Arhitectul enigmatic care a proiectat casa păstrează un control total asurpa ei: fără cărți, fără perne arucnate, fără perne aruncate, fără fotografii sau obiecte personale. Spațiul este destinat să-l transforme pe cel care-l ocupă – și asta se și întâmplă.”

Dostoievski, F. M. Demonii / F. M. Dostoievski; trad. din libma rusă: Nicolae Gane. – București : Litera, 2019. – 815 p.

„Publicat pentru prima oară în 1872, Demonii poate fi considerat singurul roman politic scris de Dostoievski. Este o alegorie a consecințelor distrugătoare ale nihilismului politic și moral care lua avânt în Rusia anilor 1860, dar, făcând portretul vremurilor sale, Dostoievski atinge de fapt condiția umană în general, problema existenței lui Dumnezeu, a diferenței dintre bine și rău, a dorinței de putere.

Personajele romanului sunt orbite de convingeri politice și de construcții teoretice ale moralității, dezlănțuindu-și proprii demoni interiori.”

Dostoievski, F. M. Idiotul: roman în patru părți / F. M. Dostoievski; trad. din limba rusă: Nicolae Gane. – București : Litera, 2019. – 911 p.

„Întors la Sankt-Petersburg după un tratament de patru ani la un sanatoriul din Elveția, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este luat în râs de înalta societate a orașului, care îl consideră sărac cu duhul. Mîșkin este mereu sincer, atitudinea lui fiind luată de majoritatea oamenilor drept prostie. În candoarea lui, Mâșkin se simte atras de două femei de condiție foarte diferite: Aglaia Ivanovna, femeia cinstită, de familie bună, de care e îndrăgostit, și Nastasia Filippovna, femeia compromisă, de care prințil se simte legat prin compasiunea pe care i-o inspiră.”

Gogol, N. V. Povestiri din Petersburg / N. V. Gogol; trad. din limba rusă: Eusebiu Camilar. – București : Litera, 2019. – 252 p.

„Fie că este un bărbier mocăit, cicălit de nevastă, care intră în bucluc din cauza unui nas găsit în pâine, sau un funcționar pasionat de litere care își cheltuiește averea pe o manta, eroul scrierilor lui Gogol este un om al exceselor.”

Hašek, Jaroslav. Peripețiile bravului soldat Švejk / J. Hašek; trad. și note: Vasile Vasilache. – București : Litera, 2019. – 960 p.

„Bonom și guraliv, Švejk devine cel mai loial soldat ceh al armatei austro-ungare când este încorporat la izbucnirea Primului Război Mondial. Deși pare că singura sa dorință este să ajungă pe front, descurcărețul Švejk se folosește de toate subterfugiile posibile în relații cu medicii, polițiștii, preoții și ofițerii care îl bat la cap ca să intre în luptă, țelul său fiind să se țină cât mai departe de front.”

Kafka, Franz. Procesul / Franz Kafka; trad. din limba germană: Miruna Bolocan. – București : Litera, 2019. – 271 p.

„Chiar în ziua în care împlinea treizeci de ani, Josef K., prim-procurist bancar și celibatar, este arestat, fără să i se aducă la cunoștință motivul arestării, de doi agenți ai unei agenții nespecificate. Din acel moment, viața lui se schimbă ireversibil. Judecat de un tribunal aflat într-o clădire cu aspect deplorabil, lui K. Nu i se aduce nici o învinuire, deși toată lumea îl consideră vinovat. Totul este halucinant și ireal, iar K. va încerca în mod disperat să afle adevărul despre ceea ce i se întâmplă , pentru ca, în cele din urmă, să fie ucis ca un câine.”

Stendhal. Roșu și negru / Stendhal; trad. din limba franceză: Irina Mavrodin. – București : Litera, 2018. – 750 p.

„Considerat de critici romanul central al operei lui Stendhal, Roși și Negru este un portret incisiv și pin de viață al societății franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, măcinată de corupție, lăcomie și plictiseală. Julien sorel, profitorul fără scrupule, hotărât să se ridice deasupra originilor sale provinciale umile prin înșelăciune și egoism, rămâne până azi unul dintre personajele cele mai interesante din literatura europeană. Cariera sa triumfală îl poartă până până în cercul restrâns al lumii aristocratice pariziene.

În cele din urmă, acesta comite însă o crimă neașteptată și tulburătoare, semnându-și singur condamnarea la moarte.”