Publicat în Activitati ştiinţifice, ACTIVITĂȚI BC, Cafenea literară, Critica, critica literara, literatura artistica, Poezia, prezentare de carte

un animal cu fața în lumină


S-a întâmplat să revin la cartea Svetlanei Corobceanu „Rozariu” (Arc, Chișinău, 2014). M-a făcut atentă versul: „nu vă transformați în martiri/ sunt destui și dintr-aceștia/ pe adevărul lor/ se înalță sate, orașe”. E istoria noastră basarabeană în care suntem cu toții niște mimi sau clovni veniți întâmplător la o „procesiune funerară”. Ne tot martirizăm, fără a face ceva substanțial pentru schimbare. Fără a lua în serios constatarea „circ pe străzi – și în casele voastre”, „același spectacol/ dacă incluzi și dacă nu incluzi televizorul”.

„un copil în prag rămâne orfan între păpuși”

Volumul surprinde printr-o poezie a urbei, o poezie a poetului în cetate: „la următoarele alegeri vom avea de ales între blana de câine și coada de câine”. E animalul tărcat, e bestia bălțată a politicii noastre din cetatea cea nouă, o lume pestriță în care „prin geam licăresc acoperișurile unor blocuri țipător colorate”. Un univers amestecat. Din acest spațiu al derivei există însă posibilitatea unei escapade salvatoare în dimensiunea unei „lumi paralele”, așa cum „vine o zi când fiecare locuitor al orașului are câte un înger”. Este urbea imaginară – „o noapte cu un mic oraș văzut în depărtare”, e „orașul cu îngeri”. Detașarea asigură senzația unei fericiri posibile. E distanța necesară poeților pentru a configura in mente o lume mai bună.

Poemele sunt (re)construite și din amintiri, aceste „flori tăiate din rozariul bunicii”, din jocul copilăriei cu „păpuși din păpușoiște” dintr-o „casă cu amintiri”. Păpușile sunt la ele acasă în aceste pagini, „în copilărie mina visa/ că e mama tuturor păpușilor din vitrine”. Aceste jucării cu chip uman sunt și simbolul unei dezrădăcinări, al unei pierderi umane: „un copil în prag rămâne orfan între păpuși”. Un obiect-simbol al fragilității umane, dar și al simulării vieții adulte.

Reperăm o poezie plină de magia satului natal, a vieții și a morții: „un trunchi/ acolo unde mai devreme creștea un copac”, „moartea e un copac ale cărui mâini nu se mai agață de viață”. Lectura scoate la iveală sacrul și profanul unei existențe mariale, relația binară – o „stea pe cer” și „groapa de gunoi”, cartea de rugăciuni și răzorul cu roze, celestul și teluricul. Și bunica Maria care „se temea de moarte deși nu arăta nimănui”. E Marea Trecere a micilor noastre vieți: „se zbate/ ca un animal/ cu fața în lumină”. Moartea este tema centrală, spre ea converg toate, „în casa în care se moare”. Un jurnal, un pomelnic, de la amintirile despre „zăpada în care îngroapă un prunc în inima siberiei”, „din moarte de iubire născut, copil/ al iubirilor moarte”, la înmormântarea bunicii Maria: „i-au închis ochii/ i-au închis gura/ au îmbrăcat-o în haine albe/ mustăcioasă/ bătrână/ numai bună de speriat copiii/ scumpa noastră/ draga noastră”. Imagini și stări oximoronice. Tonul e calm, aproape neutru. Nu e bocetul de „la capul unui mort”. E seninătatea rațiunii care se apropie de moarte și reverberează. De acolo vine poezia. Luciditatea acesteia uimește și încântă.

Vorbim despre o poezie-joncțiune – o existență urbană care revine mereu la lumea rurală de ieri, unde e „copilăria mea roasă de îndoieli și temeri”. Axul acelei copilării sunt „mâinile mamei”, obiectele din casă, acele accesorii sugestive, și bunicile, vrăjitoarele cele bune, de la care înveți mereu să te reinventezi. Unele texte transpun și marea angoasă familială: „anca a moștenit pustiul de la mama ei care l-a moștenit de la bunica”. Poemele rămân a fi „urmele trecerii prin moarte”, dar și mărturiile unei eterne zbateri umane între Eros și Thanatos, cu gândul că „l-ar fi iubit până la moarte”.

Svetlana Corobceanu proiectează în textele sale o lume viabilă, cu dramele și fericirile ei. Detaliu deloc lipsit de importanță în aceste pagini este faptul că Thanatosul e învins de Logos. Chiar dacă uneori avem impresia că e mai degrabă doar o bătălie câștigată într-un război continuu. Poezia care iese în fața morții, iată conceptul forte al acestei cărți. Zoon Politikon, animalul politic din noi, se poate salva prin cuvânt și iubire. Moartea, aparent răul cel mai rău, e și ea o salvare luminoasă. Poți rosti (poezie), poți iubi și poți muri – iată cele trei ipostaze ale eliberării umane.

O carte distinsă prin intensitatea ideilor și a imaginilor. O intensitate care te zguduie și te scoate din starea unui om anchilozat. „Rozariu” e departe de a fi însă rodul întâmplării unei agitații poetice de care suferă din ce în ce mai mult poezia noastră recentă, o poezie accelerată care nu oprește de mult în toate gările.

Corobceanu, Svetlana. Rozariu // Svetlana Corobceanu. – ARC: Chișinău, 2014.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, februariebrie, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Publicat în Activitati ştiinţifice, ACTIVITĂȚI BC, biblioteca centrala, Cafenea literară, Critica, critica literara, cultura, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, lectura, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, prezentare de carte

Poezia și cotele inocenței


Debutul lui Virgil Botnaru cu volumul „Return to Innocence” (Casa de Pariuri Literare, București, 2014) punea în evidență un titlu-manifest și un tânăr poet care era conștient de faptul că omul este o ființă a eternei deveniri, pe de o parte, dar și a eternei reveniri, pe de altă parte. Căutarea unei candori a spiritului este mai degrabă un joc poetic, decât o realitate. Întoarcerea totală la o stare pură, nevinovată e imposibilă. Și această carte este un spectacol al acestei neputințe de a reapărea în trecut, o reprezentație a reluărilor de tot felul (vârstele omului, ale speciei și ale literaturii/ culturii). Romantismul de ieri nu mai este frecventabil, dar dacă acesta nu mai poate fi invitat în capul mesii, atunci îl supunem ironiilor de tot felul.

„la terase ieftine / mușterii cu dantura stricată / se pronunță critic”

Dacă congenerii lui practică o poezie mult mai categorică ca exprimare, un limbaj de multe ori terorist, împresurat de concepte anarhice și vădit deconstructiviste, atunci Virgil Botnaru luptă în alte tranșee – cele ale detaliului delicat și ale subtilităților de sens. Preocuparea de detaliu nu este însă una sinonimă cu un fel de contemplare, ci mai degrabă cu o disecție vizuală a lumii și a vieții. I se trage probabil și de la studiile medicale pe care le-a făcut înainte de facultate. Virgil Botnaru fragmentează realitatea, o analizează, o străpunge și o reconfigurează într-o proprie machetă poetică.

Poetul produce limbaj, el simte limba și o declanșează înspre poezie: „la stația victoriei am coborât/ ca din pat”. Scriitura se face din partea cealaltă a limbajului. Poetizarea limbii se produce dinspre experiență și nu dinspre visele unui poet imberb. E o poezie matură care ar dori să revină/ să pară că revine la inocență. Una care nu poate să scape de lecturi, de formarea filologică a poetului și atunci unica escapadă este ironia, pastișa și desprinderea de marile metafore ale culturii. În poemul „vizită la bătrânul maestru” este schițată o situație dintr-un cotidian academic: „cineva dintre noi dădea buzna/ trântind ușa cu/ curul de perete/ pentru ca mai apoi/ aruncat cu furie peste geam/ incongruentul liric/ să revină/ așteptam judecata dintâi”. Există un spirit divergent în aceste texte, unul care se opune tacit lumii de până la clipa prezentului, cu toate cele pe care le conține: cultură, literatură, existență pur umană – „la terase ieftine/ mușterii cu dantura stricată/ se pronunță critic”. Și, ca o rezistență în fața criticii lor, poetul vine cu titluri în engleză, cu poeme și citate în limba lui Shakespeare. Venim din marea literatură a trecutului! – pare să spună poetul într-un gest demonstrativ, diferența e că noi o citim în original! Voi, marii cititori și maeștri ai noștri, în ce limbă ați citit-o?!

Virgil Botnaru este un poet intertextual, i se trage de la calitatea sa personală de a fi un bun cititor. Titlul unui ciclu, „candid & pesimismul” sau al poemului „el nu auzise cântecul lui lorelei” confirmă aceasta. Unele poeme alunecă înspre haiku: „peste buza rujată a ceștii/ aburii cred în a doua venire”; „la masa tăcerii/ scaunele-și dau/ picioare-n fund” („haiku basarabean”). Un haiku al unor stări mai puțin visătore, ci mai degrabă al unei realități persiflate. Tot de acolo poetul își extrage antimetaforele – „să ne luăm câte șase beri/ și un pachet de mirabile semințe”. Este darea preste cap a unor imagini plastice deja uzate, referințe care atentează la textele zilei de ieri prin răsturnare, prin ambiguizare voită.

Vorbim despre un poet care mereu se caută – „cred că mi-a rămas identitatea acolo”. Nu este însă un autor care să se elaboreze, să se inventeze din nimic. Își asumă lumea rurală din care vine și face din ea poezie. De acolo preia directețea percutantă a rostirii și expresivitatea sensurilor: „precum eu în copilărie/ când prietena de joacă/ îmi băga mâna/ în buzunarul pantalonilor/ ca într-un cuib de vrăbii/ ce ascundea ouă”; „alună culcată în iarbă/ ca într-o strană” („sexul ei”). Texte profund erotizate în maniera unor poeme soresciene. E senzualitatea unor imagini care devin poezie: „țâțele ei mari/ oftează în tactul lecturii”. Este corporalitatea poetizată de un prezent care se alimentează din fondul de imagini ale trecutului – „ca o lupoaică/ între țâțele căreia/ scâncesc copii abandonați”. O poezie a vorbelor pipărate preluate dintr-un univers al satului, „marie/ dărâm cu scula mesele din berărie”.

Eul poematic participă și el discret la marea deconstrucție a lumii, a lumii celei vechi de până ieri. Poetul vine dinspre marginea satului, dinspre extremitatea „umbrelor balcanice” înspre centru, „intru în viață/ pe ușa din spate”. Marile teme sunt scoase din alergatul lor centrifug, divinitatea e alta, raportarea la ea nu mai este aceeași, așa cum „Dumnezeu/ și-a cumpărat creioane”. E o dumnezeire fizică a obiectelor, a materialității ce vine dintr-o lume care ignoră suprasensul și suprasensibilul. E un Dumnezeu al lui acum și aici. Unul care „doarme”, e divinitatea care mai ațipește.

Și, dacă credința și inocența nu mai pot fi păstrate în totalitate, Virgil Botnaru recurge la o „Schimbare de altitudine” în cel de-al doilea volum al său apărut în 2017 la aceeași editură. Altitudinea este cea a glasului care strigă în deșert. Lumea e marea târfă a Babilonului, „bărbați nervoși trecuseră prin patul ei până am deschis bine/ ochii”. Reaparițiile, refacerile nu își mai au rostul, așa cum „nu mai ai răbdare să revii în/ locurile-n care ceva te strânge/ de gât”. Și dacă nu poți întoarce puritatea copilăriei și a adolescenței, modifici traiectoria zborului.

„pentru mine există / doar incidentele / în singurătate

O temă care revine și în cel de-al doilea volum este cea a singurătății. „Până și singurătatea ar fugi cu altul”, versul apare, de altfel, în ambele volume. Cel care scrie e un eu solitar, în fața paginii stă doar solitudinea, pe toate celelate poetul le lasă afară – „ies în oraș/ să-mi plimb singurătatea”. E o selecție poetică aplicată vieții, „pentru mine există/ doar incidentele/ în singurătate”. Erosul și el se poate împlini doar atunci când „parcă eram din nou singuri”, o solitudine împărțită deja la doi într-o livrescă „ultimă noapte de dragoste”. Singurătatea este și simptomul pierderii definitive a inocenței și a credinței în Celălalt.

Simbolurile frumosului de ieri nu mai funcționează, iubirile mari sfârșesc în „flori ofilite”, idealurile și idolii unor timpuri infantile dispar. Părinții coboară din icoane și fac amor (a se vedea și „Epistola din Filipeni”, 2012, a lui Anatol Grosu). Copilul descoperă cealaltă față a lunii și a lumii: „într-o zi m-am întors mai devreme acasă/ ai mei erau în pat […]/ m-am dus în grădină și am plâns/ tata m-a întrebat cine m-a bătut la școală”. Profesorii nu mai fac nici ei parte dintr-un imaginar al sacrului, „acum doamna profesoară/ are un magazin în curte/ unde e umbră/ mai toată vara/ vinde bere țigări/ și prezervative cu arome”. Este plecarea voită dintr-un Eden al zilei de ieri, este abandonarea conștientă a ideii de a căuta inocența și castitatea de cândva.

Sacrul și profanul coexistă în „nopțile rustice”, în „exercițiile rustice”, atunci când „de Sfântul Dumitru ne ia pe toți în beci”, atunci când „la țară sâmbăta se pomenesc morții […]/ setea mea e o văduvă șchioapă/ un copil călcat de mașină/ un flăcău ucis în armată”. E naturalismul fiziologicului uman proiectat asupra unor rituri comunitare. Acesta nu lipsește însă nici în lumea orașului din „sonet urban”. Amalgamul de idei înalte și stări umane primare (sete, foame, amor etc.) este o marcă a poemelor lui Virgil Botnaru. Una care îl scoate din rând, din rândul acelor poeți care se întâmplă să poarte măști, care se inventează artificios, urmând o modă poetică a generației care se vrea cu tot dinadinsul progresistă, urbană și hi tech.

În „Schimbare de altitudine”, poetul caută numenul de o manieră aparte. Metafizicul însă, să îl luăm, spre exemplu, pe cel din „poem metafizic” are următoarele cuvinte-cheie: „colțul patului”, „terasa barului”, „muște”, „datorii la stat”, „căminul de familiști”, „film horror”, „monștri domestici”. E un circuit electric conectat la pământ. Și această împământare este o mișcare joculară a stopării unor căutări inutile ale metasensului abstract. Or, metafizicul lui Vorgil Botnaru e fizic de tot! Este un alt exod din innocence, din puritatea unui ideal secol de aur al umanului. Este redobândirea sinelui, un metafizic interior (la care ne îndeamnă și piesa cu același nume interpretată de Enigma).

Erotismul din primul volum nu dispare, ci, din contra, se impune printr-o senzuală topografie a corporalității: „ai toată noaptea înainte să mă străbați de la un capăt la altul” în „goliciunea unui pat”. De la topografia iubirii se trece cu ușurință la o geografie a nordului și la „caligrafia nordică” a unei urbe care „te seduce cu câteva cafenele bune”. Toate rezonează și cu alte întâmplări din „chișinăul de seară”. Astfel, într-un film privit cu încetinitorul de la sfârșit înspre început, vom repera o reprezentație a poeziei care atinge cotele unei altitudini a devenirii urbane într-ale literaturii, care își ia însă începuturile în acele inocente „exerciții rustice” ale poetului. Și dacă două volume îmi pot crea această bildungspanoramă a poeziei, atunci vorbim despre un autor de luat în calcul. Un calcul al poeticului, cu siguranță. Întrebarea firească care survine ține de următoarele proiecte-cote la care va urca Virgil Botnaru și de schimbările pe care le va tot opera el în poezia sa.

Botnaru, Virgil. Return to Innocence // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2014.

Botnaru, Virgil. Schimbare de altitudine, // Virgil Botnaru. – Casa de Pariuri Literare: București, 2017.

*

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, ianuarie-februariebrie, 2020, ISSN 0132-6635.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, Activități de promovare, Activităţi de promovare, întâlnire cu scriitorii, întîlnire cu personalitate, BMservicii, Chisinau, cultura, Discuție publică, LANSĂRI DE CARTE, LECȚII PUBLICE, PREZENTARE DE CARTE, prezentare de carte

“Brandul personal ești tu” de Hustiu Bibire Alexandra


În acest moment la Biblioteca Centrală a B.M. „B. P. Hasdeu” are loc lansarea cărții Brandul personal ești tu de Hustiu Bibire Alexandra

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, LANSĂRI DE CARTE, prezentare de carte

Arborele Poeziei de Mihai Eminescu


Pe 16.11.2018, ora 15:00, la Biblioteca Municipală ”B.P.Hasdeu” va avea loc prezentarea cărții bilingve ”Arborele Poeziei” cu lirica lui M. Eminescu (trăducător Varvara-Valentina Corcodel) și cu poezii dedicate poetului de Veronica Micle. Sunt invitați bibliotecarii municipiului (și alții), elevii liceului ”Dante Alighieri”, scriitorii și toți doritorii spre a gusta din deliciile frumoaselor poezii eminesciene și a aculta pe cele muzicate (CD-Eugen Doga).

arborele

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, întîlnire cu personalitate, Cenaclul literar Magia cuvântului, cultura, LANSĂRI DE CARTE, lectura, prezentare de carte

„Oglinda spovedaniei” semnată de Tatiana Afanas-Creciun își ia zborul spre inimile cititorilor


Evenimentul a fost moderat de scriitoarea Victoria Fonari, dr. conf., relevând meritele fiecărei personalități ce a dorit să vorbească despre carte, despre creație și cuvântul artistic. Rănile și fericirile eului liric a fost explicate, analizate, admirate de scriitorul Ion Cuzuioc, poeta Diana Dărănuță, acad. Vasile Căpățână, poeta și criticul literar Lidia Grosu, jurnalista care scrie versuri Ecaterina Iurcu-Urâtu, poeta Zinaida Ambroci, părintele Anatolie Gârbu. Compozitorul Ilie Văluță, istoricul Alexandru Moraru, cântăreața Angela Brașoveanu. Artistul plastic Victor Cobzac a definit cartea „o arhivă de scrisori netrimise” Un finiș coronat au constituit emoțiile de armonie venite din partea Gutierei Prodan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cea care îmbină metafora cuvântului cu ce al culorii picturale. Cartea „Oglinda spovedaniei” semnată de Tatiana Afanas-Creciun își ia zborul spre inimile cititorilor.

Această prezentare necesită JavaScript.