Publicat în critică literară, literatura engleza

Romanul care a fost rescris de trei ori


Cuvânt înainte

De când l-am cunoscut, Lawrence voia să scrie ceea ce numea el o povestire romantică, picarescă. Nu ştiu exact ce înţelegea prin aceasta. întreaga lui viaţă a dorit să scrie Amantul doamnei Chatterley.

Numai un englez ar fi putut să conceapă un astfel de roman. Este ultima replică dată puritanismului. Şi alte neamuri cunosc legile căsătoriei, dar mediteraneenii par să respecte încă anticul model al lui Homer: o Penelopă fidelă care aşteaptă acasă în timp ce bărbatul colindă pe la diverse Circe şi Calipso, gata să se reîntoarcă la Penelopă lui de îndată ce s-a săturat de peregrinări; o va păşi întotdeauna la post. Francezii se supun legii numite l’amour, americanii au divorţurile lor rapide şi uşoare, şi numai englezii deţin o marcă specială de căsătorie. Nu-i vorba de o legătură bazată pe interese, pe camaraderie sau chiar pe copii, ci de unitatea de esenţă divină a căs­niciei. Măreţia Angliei s-a întemeiat în mare măsură pe profunda ei concepţie asupra mariajului, şi aceasta face parte din puritanism.

Lawrence era speriat în timp ce scria Lady Chatterley. A creat-o în munţii Toscanei, într-o pădurice de pini, boltită ca o umbrelă. în apropiere de umbrela pinilor se găsea sanctuarul San Eusebio. Lawrence descoperise ]ntr-o mică peşteră o lespede lată de piatră care-i servea ie pat şi o lespede mai îngustă în chip de masă. în vecină­tate curgea un izvor limpede. Un loc încântător, unde Lawrence mergea zi de zi să scrie, mai cu seamă primă­vara. Avea de străbătut un drum nu foarte scurt, pe lângă măslini, până ajungea la umbrela lui de verdeaţă. Dru­mul era mărginit de tufişuri de cimbru şi mentă, de ane­mone liliachii şi gladiole sălbatice, de covoare de violete şi desişuri de mirt. Boi albi, domoli, trăgeau la jug.

Şi stătea în peşteră, neclintit, scriind cu repeziciune. Zăcea atât de nemişcat, încât şopârlele îi treceau peste picioare şi păsările ţopăiau în jurul lui. Câte un vânător ocazional tresărea speriat când dădea peste această statuie.

Cei câţiva ţărani din jur, locuitorii acestei îndepărtate părţi din Toscana, îi acordau lui Lawrence mai multă recunoştinţă mută decât avusese vreodată parte până atunci în orice alt loc. Nici măcar nu se arăta foarte prie­tenos faţă de ei, ci mai curând distant. Dar oamenii îl sim­ţeau instinctiv: ştiau că au de-a face cu un caz cu totul special. Nu-l luau în bătaie de joc, aşa cum procedează ei cu mare uşurinţă. Erau gata să facă orice pentru el.

În fiecare zi, după masa de prânz, obişnuiam să citesc ce scrisese în cursul dimineţii şi eram uimită şi şocată de dibăcia lui de a crea, cu egală înţelegere, un Sir Clifford şi un paznic de vânătoare. Nu reuşeam să critic nimic – tot ce scria avea un caracter de inevitabilitate.

A rescris de trei ori întregul roman. Dar versiunea mea favorită este prima. După ce a terminat această primă versiune, Lawrence aprecia cu un aer sumbru: „Vor spune despre mine ceea ce au spus şi despre Blake : «E vorba de misticism curat.» Dar de data asta n-o să le meargă cu asemenea comentarii. Nici în cazul lui Blake nu a fost vorba de misticism, şi nici în cazul meu. Tan­dreţea şi blândeţea nu au lăsat o amprentă prea puter­nică, nu s-au impus cu destulă tărie, ceea ce e puţin trist”. Pe urmă, într-o altă dispoziţie de spirit, a revizuit roma­nul. Urmărea să facă mai pregnant contrastul dintre cinismul şi sofisticarea vieţii moderne şi atitudinea paz­nicului de vânătoare. Să dea o imagine a afecţiunii vii, spontane, a bărbatului în contrast cu dragostea cere­brală, îngrădită, a femeii. Prima versiune a romanului Lady Chatterley este cea care a izvorât nemijlocit din Lawrence, din simţirea lui imediată. în celelalte două ver­siuni a ţinut seama de concepţiile contemporanilor săi.

Dacă nu greşesc, cele trei versiuni din Amantul doamnei Chatterley au fost scrise în trei ani consecutivi, între 1925 şi 1928. Încerca să accentueze tot mai mult ceea ce dorea să transmită. Anume că atunci când tratezi un lucru în mod onest, clar şi deschis, nu mai există loc pentru mister morbid. Voia să dărâme prejudecata roma­nelor pornografice, de senzaţie, scabroase. Cuvintele nu pot fi obscene prin ele însele; încărcătura pe care le-o conferi tu le poate face astfel. Şi a izbutit în mare măsură să demonstreze această idee. Romanul a fost adevărată dinamită. Cei ce nu-şi puteau schimba mentalitatea l-au detestat cu furie, dar pentru mulţi a constituit un şoc sănătos, deschizător de orizont.

Este o mare satisfacţie pentru mine că prima versiune a romanului Amantul doamnei Chatterley cunoaşte o apariţie de sine stătătoare. S-ar zice că această carte a revenit, în sfârşit, la ea însăşi.

Îmi vine greu să scriu despre Lawrence. Am senzaţia că vrăbiile de pe acoperiş ştiu totul despre el. Părea atât de transparent şi de simplu. Dar poate că vrăbiile înţeleg mai mult decât complexele fiinţe omeneşti. Poate că eu, care am văzut viaţa lui depănându-se ceas de ceas, am ajuns să-l simt în sângele şi în măduva mea. Dar e greu să transpui asemenea simţiri în cuvinte. Cuvintele ţâşnesc ca vârfurile de sparanghel tânăr, dar când le analizezi, nu par atât de convingătoare ca leguma con­servată la borcan.

Am să încerc. Cred că resortul principal al fiinţei lui era dragostea pentru oameni, dragostea pentru tot ce-i viu, iar pentru el toate creaturile naturii erau mult mai vii decât sunt în realitate. S-ar fl zis că le insufla propria lui viaţă. Nu-l poţi traduce pe Lawrence în termeni inte­lectuali, pentru că era mult mai mult decât un om cu idei, un intelectual. Dar avea o superbă înţelegere atât în lucrurile mari, cât şi în cele mici. îl exaspera să vadă cât de plictisitoare sunt vieţile celor mai mulţi oameni şi cât de puţin ştiu aceştia să guste viaţa, şi se străduia din toate puterile să-i facă să înţeleagă, să privească viaţa din toate unghiurile, să-şi schimbe mentalitatea. Şi n-a renunţat nici un moment la acest lcuru, nu s-a lăsat descurajat asemenea celor mai mulţi reformatori. Mereu făcea noi eforturi. Nu avea o viziune tragică, nu accepta niciodată ideea că umanitatea ar avea o condiţie tragică, ci numai una greşită, o greşeală pe care adevărata ra­ţiune ar putea-o remedia. Nu încerca milă; n-a insultat niciodată pe cineva prin compătimire. Oamenii trebuie sâ-şi accepte condiţia. E ciudat că Lawrence, cu independenţa lui absolută, nu a dat de necazuri mai mari. A fost atacat şi sfârtecat. Acest lucru îl înfuria, dar niciodată nu s-a autocompătimit. Dimpotrivă, critica era un sti­mulent pentru a-1 face să persevereze. Ani şi ani după moartea lui, plimbându-mă prin Buenos Aires, am văzut în vitrina unei librării multe dintre cărţile lui. A fost un şoc pentru mine. „Iată, mi-am spus, oamenii cumpără cărţile lui într-un loc în care el nu a fost niciodată.” Un omuleţ slab şi pirpiriu are asemenea forţă asupra lumii întregi. Era intens conştient de importanţa timpului, de responsabilitatea faţă de fiecare ceas şi de fiecare minut. Răstimpul dintre leagăn şi groapă este tot ce avem la dispoziţie pentru a ne oferi reprezentaţia, pentru a ne dovedi existenţa. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât se scurtează timpul care ni s-a dat. Faptul „Trăiesc” devine tot mai valoros pe zi ce trece. Lawrence a ştiut acest lucru încă din fragedă tinereţe.

A împărtăşit cu mine tot ce i se întâmpla. Viaţa lui lăuntrică era atât de puternică, încât, vrând-nevrând, trebuia să iei parte la ea. Mie mi-a fost greu să-mi dau seama că înlăuntrul multor alţi oameni nu se petrece nimic, absolut nimic.

Pentru Lawrence, toate creaturile naturii aveau viaţa lor proprie, misterioasă. Numai oamenii păreau să şi-o fi pierdut pe a lor.

Pentru el, o vacă nu însemna o sticlă de lapte lăsată în prag, ci o vietate-minune, fremătând de viaţă, o crea­tură de care trebuia să ţii seama, cum prea bine a înţeles spre amărăciunea lui.

Lawrence avea dorinţa de a cunoaşte întregul uni­vers, în diferitele lui manifestări. Ar fi vrut să scrie câte o carte, câte un roman, pe fiecare continent. Dar nu a reuşit să scrie decât în Europa, Australia şi America.

Simţea nevoia inexorabilă de a descoperi mereu locuri noi, atât pe pământ, cât şi în sufletul omenesc. Toate rasele, toate felurile de gândire, tot ce există îi stârnea interesul. A avut o viaţă plină, dar plenitudinea exista mai ales în el însuşi. Sunt atâtea experienţe de trăit, iar cei mai mulţi dintre noi trăiesc atât de puţine. O mică slujbă, o căsuţă, o nevestică e tot ce are micul George, şi George îmbătrâneşte şi într-o bună zi moare şi asta-i tot Şi-a ratat marea, vasta reprezentaţie.

După părerea mea, cel mai de preţ dar al lui Lawrence a fost acest simţ al unui univers nemărginit care ne înconjoară, fără bariere, fără mărunte sfere sociale care să-ţi dea bătaie de cap, fără ambiţia succesului. Şi totuşi, noi doi simţeam că suntem un succes, în pofida banilor puţini pe care îi aveam. Ne simţeam bogaţi. Dacă cineva posedă un tablou de Botticelli, dar mie îmi place să-l contemplu mai mult decât îi place proprietarului, atunci tabloul acela e mai mult al meu decât al lui. Nu e nevoie să ne vârâm lucrurile în buzunar pentru a ni le însuşi. A te bucura de ele înseamnă a le poseda în mai mare măsură decât proprietarul lor de drept.

Lawrence întruchipa cele mai multe dintre virtuţile britanice. Sună ridicol, dar e adevărat. Deplina ones­titate, morală şi materială, care constituie o parte din măreţia Angliei (ar fi de neconceput să poţi mitui un judecător englez sau un membru al Parlamentului), un simţ al libertăţii, mândria şi, mai presus de toate, curajul. Era nevoie de curaj să scrii ce a scris el sub ochii convenţionalismului britanic. Şi el nu a scris pour epater le bourgeois, ci pentru că aşa simţea.

Faptul că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli m-a emoţionat. Acestui lucru i se datora candoarea lui, robusteţea morală provenită de la generaţii întregi de muncă grea şi viaţă grea; nu exista în el nimic murdar, în schimb avea o mare doză de îndrăzneală.

Era un englez, dar nu un gentleman englez. Ar fi putut deveni unul, aşa cum au devenit atâţia scriitori, dar nu a vrut. Noi doi am trăit întotdeauna cu mare simplitate, el era un om care-şi vedea de drumul lui, iar eu mă ţineam după el.

Refuza orice fleac care i se părea câtuşi de puţin pre­tenţios, ca de pildă un inel cu topaz, cu blazonul familiei Richthofen, pe care i l-am oferit. S-a uitat la el, l-a găsit frumos, dar până la urmă mi-a spus: „Nu, aşa ceva nu-i pentru mine”.

Povestea lui Lincoln care, când un senator l-a găsit lustruindu-şi ghetele şi i-a spus: „Domnule Preşedinte, gentlemanii nu-şi lustruiesc propriile ghete”, i-a răspuns: „Dar ale cui ghete lustruiesc?”, era adevărată şi pentru Lawrence.

Şi lui Lincoln i s-au dat porecle. L-au numit „Maimuţă” şi „Babuin”, iar lui Lawrence i s-au dat fel de fel de nume. Au făcut o adevărată sperietoare de păsări din el! Numai că păsările nu s-au speriat niciodată de Lawrence. Unii l-au transformat într-un trist, dureros obiect de sacrificiu. Lawrence nu era de multe ori trist, dar adeseori era furios. în general, era vesel şi plin de vervă. Tristeţea lui trăia în special în mintea criticilor.

N-ar fi fost în stare să realizeze cantitatea de opere pe care a realizat-o în scurtul răstimp de numai patruzeci şi patru de ani de viaţă, dacă n-ar fi fost dotat cu vaste rezerve de energie.

Dar, pe atunci, publicul nu a primit ce avea el de dat.

Unii spuneau că e comunist. Alţii că e fascist. Nu era nici una, nici alta. Aceste concepte sunt prea strâmte pentru a defini concepţia lui de viaţă, pur umană.

Dar aceste curente existau în vremea lui şi a trebuit să ţină seama de ele.

Alţii l-au numit pervers sexual. Aşa să fi fost?

„Căci oamenii suportă să audă elogiile aduse altora numai în măsura în care se pot convinge că propriul lor talent echivalează calităţile celui lăudat. Când se depăşeşte acest punct, apare invidia şi, o dată cu ea, neîncrederea.”

Lawrence nu a fost niciodată considerat un scriitor profesionist – întotdeauna era numit geniu. Fapt care îl înfuria. „Asta-i eticheta mea – geniu – şi cu acest cuvânt m-au lichidat.”

Se pare că oamenilor le venea greu să înţeleagă. Poate că ne-am obişnuit atât de mult să ne receptăm impresiile pe o cale complicată şi ocolită, încât un contact nud şi imediat cu realitatea, ca în scrierile lui Lawrence, ne şochează.

O dată am primit o scrisoare în care un bărbat îmi declara: „Ştii, aş fi putut să mor pentru tine”. „Frazele astea stupide! s-a încruntat Lawrence. Nu poţi muri pentru nimeni – fiecare dintre noi trebuie să-şi moară moartea proprie şi să-şi trăiască viaţa proprie.”

Când tatăl meu a decedat în Germania, eu mă aflam în Anglia şi am plâns amarnic. Lawrence mi-a spus cu bruscheţe: „Te aşteptai să-ți păstrezi tatăl toată ta?”. Cuvintele lui m-au zguduit în asemenea măsură încât am încetat să mai plâng.

Dintre cusururile lui Lawrence cred că cel mai serios consta în bruştele lui schimbări de dispoziţie. Se înfuria extrem de uşor. Barometrul lui urca şi cobora cu cea mai mare repeziciune. Şi nu păstra nimic în el, totul izbucnea în afară, aşa încât nu era un partener de viaţă foarte comod. Eu aveam felul meu de a fi, care însă era ştirbit întotdeauna de reacţiile lui. Nu-i de mirare că ne certam. Insistenţa lui asupra oricărui detaliu neesenţial era înne­bunitoare. Fiecare fleac devenea o problemă ce trebuia rezolvată aşa cum vedea el. Nu era niciodată flexibil. Alegea calea grea, dură.

Când l-am întâlnit prima oară şi când a dorit, cu o hotărâre absolută, de nestrămutat, să se însoare cu mine, lucrul părea şi era nebunie curată: eram mai în vârstă decât el, aveam trei copii, un soţ şi un loc bine stabilit în lume. Iar el era un nimeni, sărac lipit. Şi m-a smuls din toate, şi a trebuit să devin soţia lui chiar dacă s-ar fi prăbuşit cerul, care aproape că s-a şi prăbuşit. Preţul pe care trebuia să-l plătesc era mai mare decât îmi puteam u îngădui, cu toate străduinţele mele. Să-mi pierd copiii, piii cărora mă dedicasem, însemna o smulgere care mă fâşia în bucăţi. Dar şi Lawrence trecea prin adevărate rituri. Cred că se întreba: „Am dreptul să o rup pe ceastă femeie de copiii ei?”. Nutrea puternice resentimente faţă de primul meu soţ. Vă amintiţi de poemul Întâlnire pe munţi, în care cunoaşte o ţărancă cu ochi căprui?

Dar cum aş putea descrie ce am simţit când ne-am tâlnit cu adevărat pentru prima dată? A fost ceva ce a rebuit să fie. Ceea ce alţii află pe alte căi, comuniunea cu tot ce trăieşte şi respiră, liniştea tuturor liniştilor, ceva ce transcende orice înţelegere, asta a fost între noi nu s-a pierdut niciodată. Iubirea poate fi un lucru mic, cu prea puţină semnificaţie, şi poate fi un lucru mare. Totul părea încărcat de valoare, până şi întâmplările runte; a trăi alături de el devenise important şi indise o aură de magnificenţă.

După prirul primul şoc şi după prima surpriză a contopirii creasta lui pentru ca noi orizonturi să ni se reveleze, mi-a încolţit gândul: „Poate că trăiesc cu un om mare”. Mi-ar plăcea să ştiu în ce consta măreţia ; căci, dacă ar fi fost evidentă, n-ar mai fi fost măreţie: pentru că unici­tatea este aceea care-l face pe un om să fie mare.

Nu eram sentimentali, gen Tristan şi Isolda. Nu exista timp de tragedie. Această lume nouă de libertate şi iubire ne ţinea în stăpânirea ei. Gândurile şi impulsurile lui ţâşneau din rădăcini din ce în ce mai profunde. Eu eram tot timpul în alertă. O experienţă de viaţă deosebită ne separă întotdeauna de oamenii care n-au încercat-o în acelaşi fel ca şi noi. Alcătuieşte o barieră.

Ne certam aprig. Dar niciodată meschin sau laş. Eram atât de apropiaţi unul de celălalt, încât ne ciocneam fără nici o reţinere, în chip nud şi direct.

Certurile astea îngrozitoare erau uneori neplăcute. Am fi putut să ne cruţăm unul pe celălalt, să ne folosim mai mult bunul-simţ, dar n-am făcut-o. Priveam totul cu foarte multă seriozitate. Uneori îi spuneam câte ceva jignitor, dar el nici nu mă lua în seamă. Alteori îj spu­neam ceva care mie mi se părea total inofensiv, iar el sărea ca ars. Dar alături de el puteam fi întotdeauna eu însămi. Nu avea idei preconcepute, anchilozate, asupra a ceea ce trebuie să fie o soţie. Eu eram eu, şi dacă uneori îi apăream derutantă, asta era.

Faptul că i-am fost alături până la sfârşitul zilelor lui îmi dă o continuă bucurie. Sunt recunoscătoare pentru că l-am văzut înapoindu-se în pământul pe care-1 iubea atât de pătimaş. A făcut din mine soţia lui în deplinul înţe­les al cuvântului, ba chiar mai mult; mi-a încredinţat spre păstrare însuşi eul lui. Nu pot concepe gândul că s-ar fi putut să mor eu înainte şi el să rămână fără mine

A murit neştirbit; niciodată nu şi-a pierdut nimic din uimirea în faţa vieţii. Niciodată nu a făcut nimic din ce nu voia să facă, şi nimic şi nimeni nu l-ar fi putut sili. Niciodată nu a scris vreun, cuvânt în care să nu fi crezut la timpul respectiv. Niciodată nu a făcut vreun conpromis cu oricare putere ar fi fost; dacă vreodată a trăit un om cu adevărat liber şi mândru, acela a fost Lawrence.

Cuvânt înainte scris de Frieda Lawrence pentru ediția romanului amantul doamnei Chatterley, apărută la editura Polirom din Iași, 2001.

Publicat în critică literară, cultura, literatura italiană

Pinocchio și răzvrătirile copilăriei


Încă din iulie 1881, când vedea lumina tiparului primul episod din asenturile năstruşnicei marionete Pinocchio, într-o publicaţie pentru copii (Giornale per i bambini), povestea a devenit una dintre cele mai cunoscute descrieri ale parcursului întortocheat şi dificil de la copilărie la adolescentă. Autorul, Carlo Lorenzini pe numele său real – numele Collodi, cum a rămas in istoria literaturii, a fost adoptat mai târziu, reprezentând, în fond, numele unui sătuc situat între Lucea şi Pistoia, locul de baştină al mamei, Angeia Orzali. se remarcase până atunci mai mult ca jurnalist si critic literar şi muzical. Iniţial. Collodi şi-a publicat scurtele episoade din Giornale per i bambini sub denumirea de Aventurile unei marionete, însă, odată cu decizia de a le da o formă compactă, într-un volum de sine stătător, a ales varianta combinată: Aventurile lui Pinocchio.

Cartea a apărut în februarie 1883, la Editura Felice Paggi din Florența, beneficiind de o ilustrație de excepție pentru acele timpuri, realizată de Enrico Mazzanti.

„Poate cea mai des tradusă lucrare din limba italiană si, după Biblie, cea mai frecvent citită” (aprecia Francelia Butler, o cunoscută autoare de literatură de copii), cu cele peste 300 de variante în limbi de pe întreaga suprafaţă a globului, Aventurile lui Pinocchio i-a atras, după cum era si firesc, ca orice poveste de succes, şi pe realizatorii de film.

Prima adaptare cinematografică datează din decembrie 1911, în plină epocă a filmului mut. A fost lansat în perioada Crăciunului în mai multe ţări – Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Spania şi Marea Britanie –, dar nu şi în Italia, locul de baştină al lui Pinocchio. S-a numărat printre cele dintâi realizări ale regizorului italian Giulio Antamoro (1877-1945), care s-a folosit de un cunoscut actor adult comicul Ferdinand Guillaume, pe numele de scenă Polidor (1887-1977) pentru a-i da viaţă lui Pinocchio.

În pelicula de aproape o oră, purtând o caraghioasă costumaţie, dublată de un complicat şi probabil greu de suportat machiaj (gândit însă pentru a-i scoate în evidenţă nasul de mincinos!), personajul lui Polidor se zbate să scape teafăr din cele mai ciudate aventuri. Povestea urmăreşte, în mare, tirul întreţesut cu trei decenii în urmă de Carlo Collodi, dar îi mai adaugă şi câteva episoade mai… colorate şi în ton cu moda vremurilor, precum întâlnirea lui Pinocchio cu un trib de indieni piei-roşii, care îi va şi ajuta, pe el şi pe Geppetto, să se salveze din burta giganticei balene.

Pelicula, grav avariată de trecerea vremii, a cunoscut un proces de recuperare şi reconfigurare, astfel că, în octombrie 2018, spectatorii prezenţi la Festivalul de scurt-metraje de la Badalona (Spania) au putut urmări integral filmul produs la început de secol (e adevărat, cu unele modificări/adaptări la prezent, precum o coloană sonoră de muzică electronică!).

Industrie mereu în schimbare, mereu deschisă la inovaţii şi în căutare de succes, cinematografia a cunoscut rapid o dezvoltare spectaculoasă. Topurile se schimbau peste noapte, producţiile spectaculoase venind una după alta. După cum sublinia unul dintre cei mai reputaţi critici de film nord-americani, Roger Ebert, „când în 1937 regizorul rus Serghei Eisenstein a văzut pentru prima oară producţia Disney Albă ca zăpada şi cei şapte pitici nu a avut nicio urmă de îndoială să o numească cel mai mare film realizat vreodată”. Au trecut numai trei ani şi, în 1940, când studiourile americane au scos pe piaţă cel de-al doilea şi, respectiv, al treilea film animat, Fantasia şi Pinocchio, cele două au devenit adevărate repere în domeniu.

În realizarea adaptării cărţii lui Carlo Collodi, pe lângă provocările tehnice, Walt Disney avea să se confrunte şi cu alte câteva aspecte neaşteptate.

Pornise hotărât să urmeze îndeaproape firul poveştii scriitorului italian, considerând, şi pe bună dreptate, că succesul înregistrat de acesta va asigura şi producţiei sale un renume pe măsură. în scurtă vreme însă, Ia o lectură mai atentă a operei, avea să realizeze că personajul Pinocchio nu era nici pe departe unul ce putea fi uşor îndrăgit atât de copii, cât şi de adulţi. Băietanul creat de Collodi aducea mai degrabă cu un drăcuşor, un „copil afurisit”, o „haimana”. Proiectul ajunsese, se pare, într-un punct mort. Disney a oprit producţia pentru a-şi lua o pauză de gândire. Se impunea o schimbare radicală, dar unde şi în ce direcţie sau direcţii?!

Prima modificare e-senţială a fost adusă de renunţarea la aspectul clasic al eroului de păpuşă din lemn, cum fusese creat de pana lui Mazzanti cu decenii bune în urmă. Adio linii alungite şi dure ale bărbiei, bine aţi venit obraji rotofei şi rumeni: noul Pinocchio din producţia Disney trebuia să semene mai degrabă cu un băieţel obişnuit decât cu o marionetă. A cerut să se lucreze şi la costumaţie. Iniţial, desenatorii merseseră pe o variantă oarecum asemănătoare cu cea propusă de colegul italian în 1883: o pălărie înaltă, un guler voluminos, pantaloni scurţi şi o haină lungă. Această tipică reprezentare de clovn nu se mai potrivea noului proiect, aşa că a fost adoptat un costum

Cu o educaţie morală strictă şi provenit dintr-un mediu destul de umil, ai căror membri nu prea aveau timp să-l petreacă alături de micuţi, înţelegându-i şi înconjurându-i cu dovezi de iubire, adultul Carlo Collodi ajunsese de-a dreptul să-i repugne orice a-propiere de micile creaturi zburdalnice şi năbădăioase şi, în special, de băieţi. Niciodată căsătorit, niciodată tată, mereu obsedat de dragostea şi atenţia pentru mamă, Collodi şi-a revărsat multe dintre resentimente în aventurile marionetei de lemn pe care a făcut-o să traverseze cele mai dure încercări, inclusiv pe cea supremă moartea.

După luni de muncă asiduă, la 7 februarie 1940, când mare parte a lumii era prinsă în a doua conflagraţie mondială, desenul animat ce purta marca studiourile Disney avea premiera de gală. Din nefericire, primirea iniţială, de acum exact 80 de ani, nu a fost tocmai cea mult sperată. În special în Italia pelicula a fost dur criticată, pentru diferenţele faţă de povestea originală.

Încetul cu încetul însă filmul şi-a câştigat binemeritatul succes, devenind chiar prima producţie de animaţie care a câştigat Premii Oscar. S-a întâmplat la decernările din 1941, când i-a revenit Distincţia pentru cea mai bună coloană sonoră şi pentru cea mai bună melodie originală.

When You Wish Upon a Star (Când îţi pui o dorinţă), muzica Iui Leigh Harline, versurile lui Ned Washington şi în interpretarea lui Cliff Edwards.

Dar producţia din 1940 a însemnat mult mai mult. Pentru criticul de film Leonard Maltin, autor al unora dintre cele mai importante cărţi despre cinematografia mondială, „Pinocchio este cel mai inovator şi substanţial film al lui Disney. Virtuozitatea tehnică n-ar însemna nimic, dacă nu ar duce la un rezultat atât de frumos”. Scenele în care s-a dat atât de multă atenţie şi celor mai mici detalii au fost făcute posibile datorită utilizării unor tehnici inovative. Adevăraţi pionieri în domeniul animaţiei, cei de la studiourile Disney au găsit modalităţi dintre cele mai neaşteptate pentru a contura pe ecran forme care să prindă dimensiuni aproape umane. „Mă întreb – scria expertul în animaţie Ernest Rister – dacă ei chiar au realizat cu adevărat că au descoperit formula perfectă prin care desenul capătă efectiv greutate şi volum?!”

O mare parte a succesului din domeniul tehnic i s-a datorat utilizării filmărilor cu o cameră multiplan. Tehnica fusese testată de Disney cu câţiva ani înainte, la producţia scurt-metrajului The Old Mill (Vechea moară, 1937), dar şi în realizarea peliculei Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, în același an. Aparatura facilita, în fond, surprinderea pe peliculă a mişcărilor într-un mod mult mai a-propiat de realitate, în planuri separate, astfel încât, prin focalizarea camerei la distanţe variate – fie mari, fie mici –, unele elemente din fundal să câştige sau, din contra, să iasă din atenţia spectatorului, creându-i, în acest mod, o experienţă vizuală aparte.

Munca asiduă a echipei ce s-a ocupat de animaţia propriu-zisă a condus la un rezultat pe măsură. Multe scene impresionează şi astăzi: flăcările ce dansează în căminul din atelierul lui Geppetto; perspectiva peştişorului Cleo asupra lui Pinocchio, din interiorul vasului de sticlă, sau prima apariţie a lui Pinocchio însuşi, dansând şi cântând de fericire.

Nu trebuie uitate nici contribuţiile de excepţie ale actorilor care au dat viaţă desenului animat. Din nou, era pentru prima oară când mari staruri ale ecranului îşi foloseau doar vocea: cazul mai sus-pomenitului Cliff Edwards care i-a dat glas vagabondului greie-raş sau al Evelynei Venable, totodată voce şi model pentru Zâna Albastră.

Costurile producţiei, estimate la aproape două milioane şi jumătate de dolari, s-au dovedit, în acea perioadă, greu de acoperit. In primul rând din cauza războiului, astfel că filmul nu a cunoscut în perioada următoare decât doar două traduceri în limbi străine, în spaniolă şi, respectiv, în portugheză. Mai mult, până în 1950, în Germania sau Japonia, nimeni nu l-a putut urmări în cinematografe.

Astăzi, conform cifrelor oferite de unul dintre cele mai cunoscute site-uri internaţionale, http://www.the-numbers.com, câştigurile înregistrate la capitolul vizionării în familie s-ar ridica la aproximativ 85.000.000 de dolari, pelicula fiind considerată printre primele trei pe care orice copil trebuie să o fi urmărit acasă, alături de părinţi.

Richard Wunderlich şi Tho-mas J. Morrissey, într-o interesantă analiză din 2014 (Pinocchio Goes Postmodern: Perils of a Puppet in the United States, Pinocchio într-o lectură postmodernistă: pericolele la care a fost supusă o marionetă în Statele Unite), demonstrează, dacă mai era nevoie, că personajul născut la sfârşitul veacului al XlX-lea a cucerit o întreagă lume. „Cu greu şi-ar fi putut imagina Carlo Collodi că personajul său va deveni nu numai un clasic al literaturii italiene, ci va cunoaşte succesul internaţional. Oricum, ar fi fost surprins de faptul că relatarea aventurilor păpuşii sale de lemn s-a transformat în America într-un adevărat material didactic pentru elevi de vârste mici şi medii. În ciuda multiplelor metamorfoze pe care le-a trăit de-a lungul trecerii vremii, odată cu repovestirea într-o variantă sau alta, cartea lui Collodi rămâne una extrem de sugestivă din multe puncte de vedere: satira acerbă, aluziile la marile eposuri din literatura occidentală, portretizarea realistă a tribulaţiilor copilăriei, tratamentul sofisticat Ia care este supus atât un adult, cât şi un copil din cauza cutumelor societăţii”. Şi, fără a-şi pierde conotaţiile iniţiale, o nouă lectură poate oferi perspective dintre cele mai neaşteptate. „Din punct de vedere al unei lecturi postmoderniste, se impun şi câteva întrebări interesante. în primul rând, apariţia efectivă pe lume a personajului: Cine şi cum i-a dat viaţă?! Cum de un părinte singur, precum Geppetto, se trezeşte cu o păpuşă însufleţită?! Sau, cum pot fi interpretate transformările repetate ale lui Pinocchio în ciudate creaturi ?!”

Dacă mulţi dintre noi, adulţii de astăzi, citind aventurile lui Pinocchio am visat cu ochii deschişi, dar şi am conştientizat pericolele la care am fi supuşi dacă nu am respecta regulile societăţii în care trăim, oare cum vor primi povestea copiii generaţiilor următoare?!

Articol scris de Theo STĂNESCU-STANCIU pentru revista Magazin istoric, februarie 2020.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, critică literară

Moni Stănilă și (de)venirea basarabeană


Chiar în primul poem care deschide volumul de debut „Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei” (Ninpress-Charmides, București, 2009), Moni Stănilă manifestă un interes sporit pentru spațiul interriveran. Gândul poetei, care a „re(de)venit” în spațiul basarabean, se îndreaptă spre datele concretului politic de atunci: „spre turnul înalt/ în care doarme Voronin”, „peste palatul național” etc. Re(de)venirea basarabeană a poetei născute la Tomești (județul Timiș) se produce cu și într-un „tren sovietic”, așa cum „viaţa mea e un tren în viteză”. Anii devenirii poetice „s-au înghițit ca o matrioșcă”, întreaga existență de până la plecare/ (de)venire pare să fie aglutinată de sosirea în republică, această insulă plutitoare a geopoliticului din ultimii două sute de ani. Volumul configurează mai mult decât un spațiu, tânăra poetă venită de peste Prut investighează o infrastructură umană a locului în care ajunge: „nu mai înţeleg dacă urcăm pe sfatul ţării/ spre atelierul lui ghenadie/ sau dacă sunt singură în faţa oglinzii”. Sunt chipurile oamenilor în care crește revolta: „urmele celor care vor trece seara/ pe puşkin cu pumnii strânşi”, sunt oamenii despre care vorbește, în general, și sunt cei doi interlocutori din poemul dedicat artistului plastic Ghenadie Popescu.

Moni3

Spațiul basarabean în imaginarul poetei este unul metonimic, prin el „s-ar putea să urc spre Siberia”, spre „toată zăpada siberiei”. Putem susține, exagerând chiar, că este vorba despre o obsesie a acelui spațiu-timp: „zăpada s-ar putea să ne acopere cu totul/ departe/ printre fesurile sovietice”. Este mai degrabă fascinația alterității proxime care mereu produce leziuni: „astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii/ o să strivim terasele/ şi o să umplem lumea de copii/ într-o singură noapte/ o să nasc prin fiecare por al pielii/ copiii care mâine vor refuza intrarea în europa/ şi vor fraterniza cu ruşii”. Este conștiința care știe că se află într-un spațiu de pe orbita lui „RAS/ putin”. E și amintirea din copilărie: „undeva în moscova nişte fetiţe cu cordeluţă/ pe scenă/ entuziasmul lor mă zdruncină/ în memorie/ îmi sună un cântec vechi din copilărie”. Astfel, „Ras/ putin” e Celălalt și totodată ceva camuflat adânc în sinele poetic. Apropierea de tata e și ea marcată de acest raport de continuitate: „tata bea vodkă la soare/ mintea mă desenează pe tine/ ca o cămaşă/ stau pe genunchii tăi şi cânţi ruseşte/ despre un câine cuminte/ când îmi linge mâinile”.

Astfel, în „Postoi paravoz…”, Basarabia e un spațiu nou în care se (de)vine. Moldova este echivalentă unei noi (și poate unice) iubiri. Amorul cel nou este primenitor, aproape cathartic. Devenirea personajului liric este una erotică și, totodată, geografică, topografică, mentală. Dogmele și experiențele cele vechi rămân undeva în cealaltă viață, precum fumul de țigară care dispare prin geamul trenului.

În „Sagarmatha” (Tracus Arte, 2012), un poem extins la o carte, Moni Stănilă are nevoie să urce la cotele cele mai înalte ale lumii. De acolo, din acele înălțimi ale timpului și ale spațiului care au fost deja escaladate de om, poeta cuprinde cu privirea întreaga lume, inclusiv un sine al limitei: „mă nasc la capătul răbdării”. Acest capăt al stăpânirii de sine aduce cu el războiul. Vocea debutantei din primul volum, capătă aici conotații bătăioase, deși marea luptă pare să fie dată, în primul rând, cu ființa proprie și apoi cu restul lumii.

Există în acest volum o intensitate aparte care vine dinspre un trecut și un prezent deloc onorabil: „mă înconjor cu morţii din închisorile comuniştilor/ mă acopăr cu slava gropilor comune”; „Aiud – Piteşti – Gherla”. Este absurdul limitării impuse omului de către om: „Antonia ia un cordon de la păpuşile ei/ face din picioarele lor garduri ghimpate”. Sunt închipuirile omenirii despre atotputernicia lor: „trenurile noastre au flori de jur împrejur/ ca nişte sicrie metalice cearşafuri albe şi cruci/ cu pomelnice/ generalii orbi le agită/ mişcând în valuri aerul rece:/ ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ FUKUSHIMA CERNOBÂL”. Un contrast aparte și necesar îl constituie afecțiunea pentru tot ce înseamnă viu, pentru „copacii pe care i-am bandajat”.

Moni4

Vorbim și despre o scriitură a empatiei pentru cei plecați pe drumul neîntoarcerii basarabene: „sunt aici pregătită/ să smulg din drumul Siberiei/ paşii care nu s-au întors”. Poezia se transformă într-un pomelnic al acestora:  „s-au făcut liste cu țăranii moldoveni/ morți în Siberia/ morți în gulag/ morți în foamete”, „mai departe doar morții – cei vii/ cei adevărați/ cei care n-au măturat grâul din poduri străine”. E și un volum în care stau „amestecaţi laolaltă soldaţii şi femeile violate”, e existența din „grădinile preşedinţilor/ seara când masa e pusă/ şi caviarul îmi ademeneşte soldaţii”.

Războiul tuturor împotriva tuturor, iată marea temă la care revine Moni Stănilă. Coborând la vale, din munții tibetani (muntele este un contrafort al unei lumi în derivă aici și în alte volume), „pe cărările muntelui unde mi-am aşezat armata/ sau pe bulevardul Moscovei privind creşterea lentă a cactuşilor/ furia mea e aceeaşi”. E furia neputinței de a înțelege și de a opri acest război: „să ne aşezăm cuminţi/ care pe bulevardul Moscovei/ care între zidurile reci şi ude/ ale Jilavei”. Dar e și necesitatea vitală de a participa. Războiul continuă și în viața de zi cu zi: „două blocuri la Ciocana numai apartamente/ armament sub podele”. E marea bătălie a fiecărei zile cu omenirea anchilozată de ură și resentiment.

Istoria nu mai poate fi un punct de reper în lumea marelui bruiaj. Adevărul este căutat mai degrabă printre oameni, decât printre cărți, aceste artefacte ale gândirii umane: „doar oase şi cărţi de istorie”; „nu citesc istoria din cărţi/ învăţ din gurile bătrânilor la foc/ după izbăvirea zilelor”; „rupeţi pagina de istorie care nu vă convine şi legaţi-o la steaguri”. Istoria este o poveste horror pentru toți: „moldovenii și rușii sunt împărțiți pe istorie/ înainte de Putin și după/ înainte de cedarea Basarabiei și după”. E rostirea care îi face pe toți cei care gândesc să trăiască un profund sentiment de rușine.

Reperăm și o artă a războiului dintre sexe: „două ore şi câteva minute în câmp/ bărbatul seduce femeia războinic/ dacă ea îl acceptă puterea lor e mai mare/ decât a Armatei Roşii/ decât a rachetelor NATO”. E cel mai vechi conflict beligerant care a existat vreodată și a cărui soluție e armistițiul. Și lui poeta îi va dedica toate volumele scrise până acum. Or, altfel nici că putea fi. Marea temă a dragostei e diluată ca o necesitate prin poezia cotidianului, marcă, dar poate și trebuință poetică a generației sale de poeți. În acest sens, e și un război al rutinei urbane: „fiecare caisă/ întreagă şi coaptă/ se striveşte de pământul uscat/ ca un corp tânăr perfect sub roţile/ microbuzelor din centrul Chişinăului/ caisele micuţe şi dulci adunate de pensionarele din bloc/ în găleţi de metal linie de distribuţie pentru finele războiului”.

Există în acest volum-poem o coerență „verticală” care poate fi asigurată doar de poezie. Textul e citit pe orizontală, așa cum e și narativ, dar și pe verticală, căci e, în primul rând, poezie. Această lectură-răscruce permite developarea unor sensuri poetice neașteptate. Și instrumentarul lor este selecția de limbaj, dar și contextul inedit al așezării cuvintelor în poem. Imaginile poetice, curgerea verbală, dar și rupturile, pauzele, interstițiile – toate configurează un volum la care merită a se face referință atunci când vorbim despre noua poezie basarabeană.

Sagarmatha e și o sagă a armatelor de tot felul. O saga despre apropiere și depărtare, despre oroarea și fascinația dușmanului, despre retragere. E și tema insularizării umane: „am crescut pe insule îndepărtate”. Și poeta va reveni peste cinci ani la această temă. Căci ostrovul e marea necesitate umană.

„Colonia fabricii” (Cartea Românească, 2015) e o altă carte-poem și carte-pomelnic în care, din primele pagini, reperăm o lume a celor două războaie mondiale: „Ne‑au luat, ne‑au dus, ne‑au pus să tragem, au tras în noi, ne‑au înfometat şi ne‑au abandonat. În Alpi. Am venit acasă pe jos, doar eu şi un ungur din Dumbrava. El era îndrăgostit.” Este istoria subiectivă care îmbracă haina poeziei: „Noi eram tineri şi flămânzi, străini şi frumoşi, români şi detestaţi”. O reușită și neobișnuită poetică a contrastelor, a opozițiilor neașteptate: tinerețea și foamea, alteritatea și frumusețea, apartenența națională și detestarea. Sau pomii și bărbații – „Acasă merii sunt mai mari, bărbaţii mai puţini. Câte un erou din două în două case”.

Viața e copleșită de istorie și memorie – „dacă ai văzut un război, nu plângi” și aceste tensiuni și stări umane produc implozii sentimentale și poetice, căci altfel nu se poate. Și toate acestea se referă la primul război, căci „În al doilea război nu am fost. Am stat acasă şi am strâns datorii. Pentru impozite, pentru pâine. Şi apoi du‑te: ţi‑a murit feciorul, facem un monument în curtea bisericii. În sat bătrâni şi femei, iar după ’45 se nasc copiii. De ziua mea, în loc de felicitări, amintirile”. Personajele poematice sunt niște depozite de rememorare și comemorare a celor care au existat.

Moni2

Alexandru Pârvoni (1900-1984) din comuna Baloşeşti (județul Severin), primul personaj al poemului, își povestește viața aproape documentar (volumul conține și unele inserturi de acte judecătorești, care, în economia cărții, funcționează întru totul diferit de menirea unui astfel de document). Spre exemplu, lista semnatarilor din adresarea către Ministerul Agriculturii și al Domeniilor poate fi și chiar este citită ca un pomelnic al unor oameni care au existat cândva, al unor vremi apuse.

O lume de după 1945 nu este nici pe deprte una mai bună: „Tot peste ani şi comuniştii, care te silesc să falsifici votările. O să îţi creştem noi nepotul. În Bărăgan. M‑am răzgândit. Daţi‑mi un pix şi câţiva membri de partid”. E omul vechi impus să fie nou: „Şi zile din ce în ce mai înghesuite în sacul cu bine şi bunuri colective, cenuşii”. Și, în această minunată lume nouă, nu întârzie să apară turnătorii: „Notele curg la primărie ca laptele dintr‑un burduf pe care nu ştii cum şi cu ce şi cât mai repede să îl peticeşti, înainte de a‑ţi umple podeaua. Să stea acolo până prinde cheag”; „Vă rugăm să binevoiţi a strânge şi a trimite referinţe despre tov. Sindea Ion din comuna Tomeşti satul Baloşeşti”.

Fuga, retragerea din această lume e una care te readuce în vechile dimensiuni ale existenței românești: „Le spun că nu mai văd. Şi abia acum începe viaţa. Îmi pot lua oile şi să plec dracului departe de toţi. O colibă, trei câini, nepotul – şi după o vreme doi boi”. Adevărata fugă însă din acea lume ideologizată și încolonată este cea în matricea familiei, în existența alături de cei dragi: „Rezumatul vieţii ca o notă de la primărie: participat la război, întors pe jos, neveste, necazuri, arhitect cu trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceaţă, plecat bătrân de acasă câteva ori pe deal la Fărăşeşti, trăit în colibă bine‑mersi, venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste moarte şi fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa pa”.

Urmează Ion (1908-1981) – „Să fii două mii de kilometri, fără arme. Când am ajuns la Zaporojie, eram cu pielea uscată. După marş, după câteva mii din ai noştri lăsaţi pe bucăţi în Bucovina şi Basarabia, nu mai gândeşti cum trebuie”. Neamul își continuă zbuciumul. Istoria vine peste el: „Ruşii ne întâmpinau cu tunuri şi avioane, noi le răspundeam cu patul puştii. De la căldură la îngheţ a fost doar un munte trecut”. Este istoria secolului trecut prin ochii unui om, ai unei familii, ai unei poete descendente a acelei familii: „Am vânat până în Crimeea, apoi am fost vânaţi”. E istoria cu toate apele ei învolburate: „Oamenii duc foame. Comuniştii ne promit case. Macu nu crede. Macu e legionar. M‑a avut în ţeava puştii de câteva ori. Şi eu pe el”. E marea dramă umană redusă la o existență individuală, la marile ei pierderi și zguduiri: „Toţi copiii vii nu valorează cât cel mort, îmi spun”.

Ulitmul în acest pomelnic este Dan (1946-2064). Și Dan e și el un Harap-Alb care îl va întâlni pe omul roșu: „comunistul pentru care până azi mă blestemă de moarte tot satul”. E omul care te încearcă: „Şi taica i‑a spus: du‑te dracu’./ Comunistul a închis botul”. E lumea care mereu îi cere individului să se încadreze: „Alteori mă trimitea colonelul: du‑te, soldat, înscrie‑te în partid şi n‑ai să rămâi căprar. Mă plimbam pe malul mării, să bage dracu’ partidul în ei scrâşneam printre dinţi. La picioare valurile îmi lăsau dâre de sare”. Și încolonarea se producea la toate nivelele sociale: „În fiecare vineri ne scoteau la careu, în faţa şcolii. Pe mine şi pe Pavel de la Bunea. Astea sunt haine, aşa visaţi să deveniţi oameni, stâlpi de nădejde ai socialismului?” Omul se opunea acestei tensiuni opresive: „Noi voiam să fim fii de chiaburi cu uniforme curate”. Sistemul nu îl slăbea: „Stănilă, spune‑i la tată‑tu să îţi plătească internatul! Şi apoi începea cu haina, cu bocancul, cu stâlpul socialismului şi al comunismului şi al clasei muncitoare şi al al al al.”

Poeta mizează iarăși pe contrastul dintre micro- și macrouniversul individului: „Iar eu aici eram mai trist ca oile noastre, ziua îmi străluceau bocancii vechi de luau ochii tuturor trecătorilor şi minţile profesorului de istorie, noaptea spuneam îngeraşul şi strângeam din dinţi. Eu nu plâng. Până într‑o zi”. Încolonarea nu se lăsa și fără traumatisme estetice: „În armată am început să fac bani doar când ne‑au trimis pe şantier. Să ridicăm gloria partidului, clădiri mari şi urâte. După chipul şi asemănarea lor” și acest urât producea angoasa care îl măcina pe om, care îl arunca în alienare. E omul care își pierde reperele: „Noaptea, printr‑un cartier aproape de locul în care azi e piaţa. Fără oi şi fără câine, ce putere aveam eu noaptea într‑un oraş străin?”

Este omul căruia i s-a luat lumea lui, omul izgonit, răpit din universal părinților: „După asta, nu a mai văzut niciodată oile păscând noaptea pe Vârful Padeş. Dacă nu plângi, n‑ai cum să vezi”. Purificarea e prin durere, prin debărăsare de absurdul prezentului. Și aceasta se produce și prin muncă, una aproape sisifică: „Curăţăm şoseaua, văruim prunii şi de la muncă patriotică la gardă patriotică în haine militare. Şi la ziare patriotice, la scânteia patriotică. Cumnatul meu Todor are cărţi interzise”. Subversiunea însă e un anticorp, un vaccin, „Ducem fetele în altă cameră să se joace de‑a cenaclul Flacăra. Noi ascultăm transmisii de la Radio Europa Liberă”. Și finalul nu putea să fie decât tragic: „L‑au împuşcat în cap în 17 decembrie. În februarie l‑au scos din groapa comună, l‑au adus acasă, l‑au expus aşa pe jumătate pământ, cu dinţii la vedere, apoi l‑au îngropat după merit. În cămaşa aia cu picăţele cu care l‑au găsit. Cum era să îl schimbe? Se desfăcea carnea de pe el, chipul eroului”.

În volumul „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni” (Charmides, 2017), chiar dacă „insula” pare să trimită la o experiență reală de vacanță a poetei, ea poate fi citită și ca o metaforă perfectă a unei existențe basarabene. E insularizarea, e retragerea din calea lumii mari. Unicul indicator geografic al cărții este totuși Moldova: „Niciodată în Moldova/ nu ai avut atâta voință, încât să te trezești măcar/ o săptămână la rând/ ca să vezi cum răsare soarele/ peste câteva acoperișuri de stuf”. E insula căutată, dorită, e plaurul avut acasă, dar niciodată trăit până la capăt, e „experiența insulei” ca necesitate. Insula este sinele. Un sine al retragerii în tihnă și iubire, căci „fericirea e în interior”.

Moni 1

Întrezărim în aceste texte o vibrație aparte a poeziei la realitățile umane, una care se transmite și căreia nu poți să nu îi răspunzi. Cititorul constată o fericită întâlnire dintre formă și fond, dintre o frumoasă limbă română și o poeticitate organică, plină de vitalitatea unei poezii care e produsul unei acute sensibilități. Căci poemele acestea nu trăiesc în tihnă, ele zvâcnesc, pulsează, se zbuciumă în matricea cărții. În acest sens, Moni Stănilă e poeta care face o figură aparte în poezia basarabeană și cea română, în general. Afirmăm cu toată încrederea că (de)venirea poetei în spațiul basarabean contribuie din plin la devenirea poeziei române dintre Nistru și Prut și la integrarea ei firească în albia literaturii române de pretitindeni. Moni Stănilă este poeta care va duce poezia noastră mai departe, asta dacă admitem o dialectică a poeticului, una cronologică, conceptuală și estetică. Eu, cel puțin, cred în mișcarea în timp a poeziei și în poeții care o scot mereu din starea de imobilitate!

*

Stănilă, Moni. Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei // Moni Stănilă. – Ninpress-Charmides: Bucureşti, 2009.

Stănilă, Moni. Sagarmatha // Moni Stănilă. – Tracus-Arte: Bucureşti, 2012.

Stănilă, Moni. Colonia fabricii // Moni Stănilă. – Cartea Românească: Bucureşti, 2015.

Stănilă, Moni. O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni // Moni Stănilă. –Charmides: Bistrița, 2017.

*

Articol scris de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, septembrie-octombrie, 2019, p. 78-81, ISSN 0132-6635.

Publicat în Activitate expoziţională, ACTIVITĂȚI BC, COLECŢII BC, Expoziție aniversare, LISTE BIBLIOGRAFICE, literatura artistica, revistă bibliografică virtuală

Un om al epocii luminilor: Ion Budai-Deleanu


Ioan-budaideleanuÎn anul 2018, scriitorul Ion Budai-Deleanu aniversează 255 ani de la naștere.

Se naşte la 6 ianuarie 1763 (?) în comuna Cigmău. Primul din cei zece copii ai preotului  greco-catolic Solomon Budai din localitate. A fost  scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene. Își face studiile la Viena, unde, pe lângă pregătirea teologică, studiază filologia și dreptul. Își alege o carieră funcționărească, de înalt consilier imperial, dar este preocupat cu precădere de probleme filologice și de literatură. Cunoaște mai multe limbi, între care latina, italiana și franceza, pe lângă germană și maghiara. El se implică în mișcarea iluministă de emancipare intelectuală a românilor, prin studii individuale sau scrise în colaborare cu ceilalți reprezentanți ai Școlii Ardelene.

Este autor al unor importante lucrări istorice (De originibus popularum Transylvanie. De unione trium nationum) și lingvistice (Temeiurile gramaticii românești, Lexicon pentru cărturari, Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc).

Ion Budai-Deleanu se înscrie în eternitate mai ales prin epopeea sa Țiganiada, capodoperă a literaturii noastre și operă de valoare universală, scriere uimitoare pentru vremea respectivă și pentru stadiul de evoluție, de la accea dată a literaturii române.

În continuare, vă prezentăm atît operele autorului, cât și critica literară a lucrărilor și care le puteți găsi și consulta la biblioteca noastră.

Listă bibliografică virtuală

Opera scriitorului Ion Budai-Deleanu

  • Budai-Deleanu, Ion. De originibus populorum Transylvaniae Despre originile popoarelor din transilvania: în 2 vol. – București: Editura Enciclopedică, 1991.
  • Vol. 1 / Ediție de Ladislau Gyemant, cu o introducere de Ștefan Pascu și Ladislau Gyemant; note și traducere de Ladislau Gyemant. București: Editura Enciclopedică, 1991. – 336 p.
  • Vol. 2 / Ediție de Ladislau Gyemant, cu o introducere de Ștefan Pascu și Ladislau Gyemant; note și traducere de Ladislau Gyemant. – București: Editura Enciclopedică, 1991. – 559 p.
  • Budai-Deleanu, Ion. Ţiganiada / Ion Budai-Deleanu; prolog: Leonachi Dianeu. – Bucureşti: Editura Simplu, 2008. – 328 p.
  • Budai-Deleanu, Ion. Ţiganiada / Ion Budai-Deleanu; prolog: Leonachi Dianeu. – Bucureşti – Chișinău: Editura Litera Internațional, 2001. – 400 p.
  • Budai-Deleanu, Ion. Ţiganiada / Ion Budai-Deleanu; prolog: Leonachi Dianeu. – Bucureşti: Editura Litera, 1997. – 368 p.
  • Budai-Deleanu, Ion. Ţiganiada / Ion Budai-Deleanu; prolog: Leonachi Dianeu. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1994. – 127 p.
  • Budai-Deleanu, Ion. Tiganiada ou Le campement de tsiganesa / Ion Budai-Deleanu; trad. în lb. fr.: Romanița, Aurelia și Valeriu Rusu; adapt.: Framcoise Mingot-Tauran. – București: Editura Biblioteca Bucureștilor, 2003. – 453 p.

Critica operei scriitorului Ion Budai-Deleanu

  • Alexandrescu, Emil. Ion Budai Deleanu – Țiganiada / / Emil Alexandri Literatura română în analize și sinteze. – București, 2005. – P. 99. – 100.
  • Ciocanu, Ion. Ion Budai Deleanu – Țiganiada //  Ion Ciocanu. Literatura română. Stidii și material pentru învățământul preuniversitar. – Chișinău, 2003. – P. 32. – 34.
  • Sorohan, Elvira. Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu / Elvira Sorohan. – București, 1984. – 294 p.

Sursa biografiei:  slideshare.com

Sursa foto: wikipedia.org

 

 

 

 

Publicat în Activitate expoziţională, ENCICLOPEDIA CĂRȚILOR, lectura, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, PREZENTARE DE CARTE, REVISTE BIBLIOGRAFICE

Romanele lui Dan Brown – adevăr sau provocare


Dan Brown a devenit cunoscut graţie romanului Codul lui Da Vinci. Romanul a devenit subiect de discuţie din cauza stilului în care a fost scris, informaţiile care au fost prezentate. Ecranizarea romanului, la fel, a fost subiect de discuţie, Biserica interzicând chiar vizionarea acestui film, ceea ce, de fapt, a intrigat opinia publică în ceea ce priveşte atât filmul cât şi cartea.

În urma acestui „scandal” la nivel naţional, dar şi internaţional au fost făcute diverse cercetări în baza simbolurilor din romanul Codul lui da Vinci, în vederea explicării semnificaţiilor şi reflectarea adevărului. Dan Brown însuşi afirmă că toate referinţele care au fost incluse în roman sunt bazate pe date reale, documentându-se şi din sursele a cinci membri din cadrul organizaţiei Opus Dei (trei activi, doi foşti membri), care şi-au împărtăşit opiniile lor, atât pozitive cât şi negative, cu privire la activitatea lor în cadrul Ordinului. Alte surse utile în ceea ce priveşte documentarea în scrierea romanului au fost: Muzeul Louvre, Ministerul Francez al Culturii, Proiectul Gutenberg, Colecţia Muniment de la Westminster, tatăl lui Dan Brown – Richard Brown – scriitor şi profesor de matematică – pentru ajutorul în privinţa numărului de aur şi a Şirului Fibocacci, dar şi alte surse.

În acest context vă prezentăm cărţile ce reflectă acest subiect, inclusiv romanele lui Dan Brown. Cărţile ce urmează a fi prezentate se află în colecţiile Bibliotecii Centrale „B.P. Hasdeu”. Citește în continuare „Romanele lui Dan Brown – adevăr sau provocare”