Publicat în Aniversări (scriitori în ceas aniversar), critică literară, literatura romana

Strunele orfice în creația lui Grigore Vieru


Victoria Fonari, doctor conferențiar, poet și critic literar

Criticul literar Eugen Simion analizând poezia lui Grigore Vieru și-a întitulat articolul semnificativ „Un poet cu lira-n lacrimi”. La început pare un titlu generalizat pentru un poet, dar în timpul nostru lira devine mai mult siglă, șablon. Poetul Grigore Vieru păstrează simbolul nu ca un iacuson. Strunele-i sunt ferecate în sânge. Cercetătorul Eugen Simion va semnala anume melodia ce vine din poezia populară, argumentând că în creația viereană se recitește: „O jale de popor îmbătrânit în suferință, o respirație ușoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul… toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă” [Simion: 1998, 189]. O altă carte care s-a pretat la elucidarea orficului în literatură constituie Eternul orfeu, elaborată de Margareta Curtescu. Deși cercetează minuțios Universul mitului, există un singur segment în care abordează subiectul raportat la creația viereană – Euridice, spațiu al operei (Grigore Vieru), unde este interpretată o singură poezie Pădure verde, pădure [vezi: Curtescu: 2005, 183-184]. Nu ne vom referi la această poezie pentru că „inițierea pein intermediul absenței iubite” nu constituie unica modalitate de a interpreta mitul antic în creația acestui poet. Investigarea noastră se va axa nu pe generalizarea conotativă, dar pe mai multe texte în care lucrează orfismul.  

Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș, care a abordat miturile nu doar în plan creativ, dar și cel interpretativ, inclusiv prin traducerile realizate, stipula cu privire la Orfeu: „…tot ce Verbul izbutește să păstreze din ea (Euridice) este doar sentimentul, plin de îndoială, că realul îl urmărează pe poet” [Doinaș: 1971, 74]. Evident că majuscula de la cuvântul Verb ne duce la versurile presupuse ale lui Orfeu din Testamente: „Zeiescul Verb cu drag privește-l. în preajmă stând, cu el să-ți umpli / Ulciorul inimii și-al minții; pășește drept pe cale bună / Și veșnic ațintește-ți ochii spre singurul stăpân al firii!” [Orfeu: 1987, 179]. Imaginea din acest fragment concentrează forța spirituală în raport cu existența. Atitudinea față de concordanța semantică este una ce stipulează descoperirea misterului lumii. Lumea interioară se suprapune cu cosmosul. Deși versurile sunt extrase dintr-o altă cultură, alte timpuri, dar ele amintesc de verseturile din Evanghelia după Ioan, scrise în varianta limbii latine: „In princio erat Verbum” (Ioan 1:1). Verbum din poemul lui Orfeu apare cu sensul de cuvânt care are forța de a energiza, are puterea acțiunii, a realizării. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – universul. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii și-al minții” determină împăcarea senzațiilor cu rațiunea. Emoția și gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoașterea firii ontologice.

Instrumentul lui Orfeu este cel cu strune, în ce privește suflantele – acesta sunt în posesia lui Pan. În unele legende anume Orfeu creează lira, deși sunt varinate în care invenția aparține lui Apollo sau Hermes. Instrumentul muzical cu coarde se deosebește de cele suflante, pentru că nu sunt făcute totalmente din element vegetativ, strunele fiind create din intestinele mieilor bine prelucrate.  Instrumentul cu strune este de origine nordică, are o funcție magică de a depăși natura fizică prin perceperea celei celeste prin muzica.

Instrumentul muzical insistă în poezia Harpa. Eul liric, similar unui creator, enumeră drept material pentru strune: părul mamei, vița-de-vie și șerpii. Lira grafic are trei coarde. Spectrul utilizat este deosebit de cel al unui instrument veritabil. Harpa poetică include atitudinii (încrederea, admirația și dragostea, echivalentă în text cu sacralitatea). Explicăm prin textul vierean: „Să cânte pot (credeam) și șerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Și sfântul fir de păr al mamei”. Sunt trei elemente concentrate în simbolism. Se cunoaște predilecția lui Grigore Vieru pentru fondul folcloric, menționat minuțios de criticul literar Mihai Cimpoi, șerpii au o conotație dublă de la îngerul ocrotitor al casei – simbol al toiagului ciobanului până la întruchiparea răului. În poezie se resimte speranța catartic a artei de a îmbuna răul absolut. Materia respectivă vine parcă din predilecția pentru contrast, pentru evoluția schimbării pozitiviste. Elementul romantic nu trece în decadență, dar, prin structura extrem de concentrată reia emblema avangardei de a inunda totul prin expresia unei singure imagine, ce ar fi una dominantă, celelalte fiind înghițite de această forță a sugestiei. Prerogativa se remarcă prin enunțurile: „Ei blând cântau”; „Au prins a șuiera sălbatic, / Săreau să-mi muște mâna, fața, / Să-i sugă cântecului viață”. Poezia Harpa conține mai multe tonuri muzicale: siguranță, mimare, durere, pericol, distrugere. Din selecția pe care o face poetul este unica materie ce se exprimă la plural.

Apărută în volumul din 1968 această poezie deține crezul său artistic. Tema creației este abordată la nivel sincopat în care se îmbină originea genului liric – de a fi rostit și cântat. Poetul trăiește arta arhetipal. La nivel ritualic este perpcepută viața construită pe fresca pământului – poama, fiind vița-de-vie, nici de cum nu roadele vreo unei altei plante – trăsătura unui pământ roditor, mirific, în alianța muncii și a gustului de viață. Sacralitatea apare în „sfântul fir de păr al mamei” – arhetipul relevă maternitatea – o conexiune dintre neant și naștere, mama va semnifica continuu viața în lupta cu moartea. Cuvântul „fir” va tezauriza firul de iarbă, firul de nisip, firul de rază, firul vieții. Este acel element care leagă și dezleagă eul liric în cunoașterea artistică. Dezlegarea apare ca o reacție, după teoria lui Dilthey, care se include în cea de a doua categorie din expresiile vieţii.

Șerpii – dușmanii, angoasele, incertitudinile, cenzura editorială, maleficul absolut – conotațiile pot fi multiple. În aceste două coerențe antitetice prevalează frumosul artistic în sensul sacrului matern. Acțiunile șerpilor catalizează frumosul etern concentrată într-un vampirism energetic „Să-i sugă cântecului viață”. Drumul pe care îl parcurge eul liric în „neagra noapte, trecând prin codru, singuratic” amintește  de poemul dedicație „Divina tragedie” al lui Daniel Corbu, care a simțit versul lui Grigore Vieru și prin itinerarul biografic al scriitorului elucidat în cartea „Taina care mă apară” [vezi: Corbu: 2008, pp. 16-26]. Traseul în lumea lui Hades coincide cu lumea infernului. Singurătatea artistului în lume este inevitabilă întru creație, și după tipologia propusă de George Meniuc în nuvela „Marea Neagră”. Singurătatea constă și în asumarea responsabilității cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. Deaceea în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăiește și reacția propriilor acțiuni. După opinia poetului, efectele coardelor cu venin își păstrează unica menire – de a otrăvi. Hidosul, oribilul, nu contribuie la înseninarea. Împărtășirea sacrului cu răul nu are efect de sincopă (de oprire a maleficului) malefică, dar apare descoperirea-sinteză a eului liric: „Văzui c-o strună-ncărunțise”. Suferința este proprie celor sensibili, compătimirea, admirația, nu sunt trăsături comune. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieții sale, cuvântului rostit. Este polemica dintre inspirație și scriere, dintre gând și perceperea lui de alții. Încărunțirea strunei determină consecințele drumului parcurs. Dacă Dante ajunge din Infern prin Purgatoriu în Paradis, atunci eul liric traversează parcursul lui Orfeu, care nu poate trăi exact, pe aceeași notă melodică, după ce o pierde a doua oară iubita. În cazul lui Vieru frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărțire. Arta are funcția de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu.

O conexiunea a viziunilor fixează poezia „Între Orfeu și Hristos”, dedicată lui Ștefan Andronic. Continuă ideea descoperirii morții: „Pentru că a văzut, / Ochiul meu a murit”. Ochii oglinda sufletului. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput și prin atingere: „Lacrima: piatră funerară / Pe mormântul ochiului meu”. Scurgerea lacrimii simbolizează durerea la limita autosacrificării. Versurile adună repetiția imaginii de „oculus mundi”, ochiul universal, care se resimte și în versurile lui Nichita Stănescu ce fluidizează „Poezia este ochiul care plânge. / ea este umărul care plânge / ochiul umărului care plânge” (Poezia).

Orfeu este cel ce cunoaște moartea iubitei, dar nu și moartea iubirii. De aici apare sensul sentimentului ce înveșnicește. Eul liric trăiește ipostazele omului cu iubirea telurică și cea de artist, dar adună în emoțiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. Creația sa se stabilește pe Biblie prin spusele Sf. Apostol Pavel: „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit” (1 Corinteni 13: 8, p. 205) – este iubirea întru Hristos și prin această iubire poetul își asumă: „În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte”. Piatra, frontiera ce închide și deschide, nu se supune timpului, dar se lasă dată la o parte prin credința învierii.

Arta, în conotația frumosului, are darul îmlinirii, de aceea poetul exclamă Despre fericire: „Sunt fericit / C-aud cum sună-n față, / Prea tainic și integru, / Un cântec drag, / Atât de cunoscut, / Și că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia…” Eul liric trăiește momentul inspirației determinat de estetica artei în care crede, e o ipostază a Euridicăi de a plana după melosul orfic înspre lumină, care se opune spațiului păzit de Cerber. Fericirea constă în eliberare, în perceperea sublimului, în a crea din esențele lumii primordiale, ce îmbina cuvântul, fapta și gândul, unde materia folosește spiritului. În această poezie, precum și în Cosite, florile de dor, dedicate Doinei și lui Ion Aldea-Teodorovici, întâlnim disecarea problemei receptării: „Nu-i o rușine să nu cânți, / Rușine e să nu-i asculți”. Înțelegerea devine similară cu apropierea, acceptarea, coparticiparea. În text lucrează antiteza susținută prin mimarea negației „să nu cânți”, „să nu asculți” prin acolada cuvântului „rușine”. Deducem că pentru Grigore Vieru este important îmbinarea eticii cu estetica. Perspectiva orfică se proiectează în cunoașterea durerii, care schimbă tranșant viziunea asupra propriilor sentimente și interacțiunea memoriei cu prezentul: „Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaște” (E-o liniște iubirea?). Durerea devine un punct cardinal cu izomorfismele: compătimire, singurătate, milă, distanțare, izolare, tristețe.

Parcursul orfic se oglindește în itinerarul liricii vierene prin „harpă”, „strune”, „lacrimă”, „plânge de dor”. Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Poetul tinde să extragă din Sacralitate, aşa cum spune legenda la auzul cântecului lui Orfeu leii se linişteau, războaiele încetau, natura se îmblânzea. Cercetătorul George Lateş în studiul său Punctul genezic valorifică relaţia Orfeu – Orfic – Orfism, conchide: „Orfismul, în varianta luiliterară, singura rezistentă în timp, e proba maturității unei culturi, care, la întâlnirea cu acest fenomen reordonator de sensuri, își încearcă rezistența din perspectivă retrospectivă dar și prospectivă” [Lateş: 2002, 124], de la acest binom delphic criticul literar extrage „vocaţia renascentistă”. În cazul lui Grigore Vieru, continuăm ideea exegetului în mit, cu Renaşterea naţională. Cartea care a adunat articole critice, dedicaţii poetice, interviuri – un omagiu pentru creaţia lui Grigore Vieru la 70 de ani – se numeşte sugestiv Un discipol al lui Orfeu,este o secvenţă din aprecierea oferită de Marin Sorescu: „este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă?” [Sorescu: 2005, coperta 4].

Ce înseamnă pentru poetul Grigore Vieru întoarcerea privirii. Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ține coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărțirea de satul natal, de mamă. Tristețea, nostalgia, regretul sunt prezente și în poezia de dragoste. Privirea poetului ține de profunzimea percepției în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferența.

În concluzie: Imaginea lui Orfeu a fost valorificată individual. Critica literară a perceput imaginile legate de Orfeu în creația lui Grigore Vieru. Optica investigativă oferă racursuri noi de a percepe tragismul timpului în care a activat. Cercetarea noastră dezvăluie componentele conceptului artistic vierean în baza poeziilor analizate. Perceperea morții este raportată la două viziuni în creația lui Grigore Vieru: la cea orfică și la cea creștină. Poetul le îmbină elucidând importanța păstrării sacrului arhetipal și dragostea creștină. La Vieru dragostea își ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. Poetul trăiește acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei.

Bibliografie:

Doinaș, Ștefan Augustin. Orfeu și tentația realului. București: Eminescu, 1971.

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. // În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. / ediție realizată de Grigore Vieru și Daniel Corbu. – Iași: Princeps, 2008. ISBN 978-973-1783-61-1.

Curtescu, Margareta. Eternul Orfeu. – Chișinău: Știința, 2005. ISBN 9975-67-490-9.

Lateş, George. Punctul genezic. – Iași: Junimea, 2002.

Orfeu. Fragmente din poeme orfice. // În: Hesiod – Orfeu. Poeme / tălmăcire, prefață, prezentări și note de Ion Ascan. București: Minerva, 1987.

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. București. Chișinău: David • Litera, 1998. ISBN 973-9355-03X; ISBN 9975-74-089-8.  

Sorescu, Marin // În: Discipol al lui Orfeu. / Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. – Chişinău: Prut Internaţional, 2005.ISBN 9975-69-726-7.

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, Creație, critică literară

Hyperion perspectiva multiplului superior: de la astru, planetă, până la satelitul lui Saturn


Pe unda dublului, perspectiva titanică apare în textul eminescian într-o asamblare a corpurilor cereşti: pe de o parte o imagine a planetei Venus, pe de altă parte cel mai mare satelit neuniform al planetei Saturn. Propunem o interpretare a conotaţiilor astronomice în caracterul personajului Hyperion.

Victoria Fonari în dialog cu academicianul Mihai Cimpoi


Inițial prezentăm opțiunea acad. M. Cimpoi: „Hyperion (în greceşte: „cel ce merge deasupra”), în mitologia greacă, fiul lui Uranus şi al Geei, titan reprezentând prima generaţie de zei. Apare la Eminescu, drept „cuvânt dintâi”, născut din Dumnezeu” [1, p. 302].
Viziunea antică este specificată astfel: „Hyperion – zeul luminii. Fiu al cuplului Gaia (Pământ) – Uranus (Cerul) şi unul dintre titani. Se căsătoreşte cu sora sa, titanida Theia, de la care are trei copii: Helios (Soarele), Selene (Luna), şi Eos (Aurora); toţi împărtăşesc caracterul luminos al părinţilor. (…) Probabil că Hyperion nu intră în luptă. (…) Copiii săi vor fi chemaţi de către Zeus în Olimp, ei fiind cei care oferă lumină lumii, împreună u alţi aştri, mai puţin importanţi. Uneori Helios, este numit şi Hyperion” [6, p. 216]. Este interesant că în varianta engleză a textului homeric s-a păstrat numele de Hyperion în acest context, iar în varianta română traducătorii preferă să fie înlocuit prin cuvântul soare.
Revenind la ideea eminesciană de a sonda numele pentru a înţelege conţinutul apare o întrebare: De ce Hyperion, ca un corp ceresc, nu este identificat drept satelitul lui Saturn, sau identificat cu Soarele ca în epopeile homerice, odată ce a fost descoperit în 1848 de către William Cranch Bond, George Phillips Bond şi William Lassell?
Hyperion în preajma lui Saturn ţine de corelaţia mitologică, fiind din generaţia titanilor. Caracteristicile satelitului Hyperion se reflectă în unele trăsături din poemul eminescian: este unul dintre cel mare din cei 61 descoperiţi actualmente. Traseul său orbital este eliptic. Şi în poemul lui Eminescu Hyperion are dorinţa de a merge pe un alt traseu. Deşi orbita sa este haotică, aceasta se raportează în paralel cu ecuatorul lui Saturn. Saturn ar putea explica ordinea din optica Demiurgului din poemul eminescian. Or, anume acesta ştie foarte bine corespondenţele temporale: timp şi veşnicie. Spaţiile în aceste coordonate apar neesenţiale. Acestea pot fi transformate, revigorate, distruse.
Forma pe care o are acest satelit contribuie la presupuneri de a fi fărâmiţat în urma unui impact cu vreo cometă sau de a fi doar un fragment dintr-un alt corp ceresc. Amprenta distrugerii explică forma ovală, dar şi Hyperion diferă de cel de la începutul poemului „țesând cu recile-i scântei / o mreajă de văpaie” (începutul poemului Luceafărul)” de cel care „simte”. Deşi, după mitologie, Hyperion face parte din titanii luminoşi, satelitul emană o culoare a tristeţii.

Victoria Fonari, critic literar, conf. univ.


Mihai Eminescu era atras să-şi completeze cunoştinţele astronomice sau astrologice. La sigur, era tentat să afle şi aceste noutăţi. De ce Luceafărul, care e planeta Venus, preia trăsăturile satelitului Saturn. Probabil pentru aceeaşi interferenţă populară pe care a vrut să o păstreze. Planeta Venus nu mai este valorificată din optica zeităţii romane, decât la sfârşit „amoru-mi luminează”. Aceasta nu apare într-o ipostază feminină, care, din punct de vedere astronomic, se deosebeşte de celelalte planete ale sistemului solar prin modul de a se roti în jurul axei sale culcat. Luceafărul conturează o imagine înălţătoare care pare să implice din punct de vedere vizual apariţia şi dispariţia Luceafărului, dar, concomitent, trăirile pe care le suportă seamănă cu urmele vulcanilor părăsiţi de durerea unei lovituri în spaţiu, urme care nu pot fi şterse, rămânând în percepţia temporalităţii umane – veşnice.
Antiteza este explicată de acad. M. Cimpoi din perspectiva monadei, care se caracterizează prin dinamica alterităţii de a fi într-o reflecţie concomitentă. Şi haosul, şi cosmosul, trecute prin spirit, devin iniţieri continue în cunoaşterea universului.

Doctor conferenţiar Victoria FONARI
e-mail: victoria_fonari@yahoo.com
Facultatea Litere, Universitatea de Stat din Moldova

Publicat în Cafenea literară, critică literară, ORE DE LECTURĂ

Mihai EMINESCU, poetul avea o cultură solidă în disciplinele preferate: literatură, istorie şi filosofie


Începând cu anul 1869, pe când Eminescu avea 20 de ani şi se afla la studii la Viena, şi până în anul 1883, când se întrevăd primele semne ale bolii, putem desprinde mai multe etape în viaţa sa. A fost un om activ, implicat în construcţia civică a ţării sale, fie că era student la Viena (1869 – 1872) sau la Berlin (1872-1874), bibliotecar, revizor şi inspector şcolar (1874-1876), gazetar la ziarul Timpul, în Bucureşti (1876-1883). în toate aceste perioade, poetul a manifestat un interes autentic faţă de dezvoltarea şi modernizarea României.

Contribuţia lui Mihai Eminescu la deşteptarea şi educarea sentimentelor naţionale este impresionantă. A dat dovadă de patriotism înflăcărat, conştiinţă, muncă, generozitate, militând pentru unitatea culturală a tuturor românilor. A slujit interesele generale ale ţării nu doar prin condei.

Nu este mai puţin adevărat câdupă 1989, publicistica lui M. Eminescu a fost acuzată de xenofobie şi etnocentrism. în scrierile lui Leon Volovici şi Ruxandra Cesereanu sunt aduse argumente pertinente in acest sens, însă fără o prezentare a contextului istoric naţional şi european, care ar fi revelat curente antisemite şi în ţările occidentale cu care ne comparăm adesea, tocmai pentru a evidenţia decalajele. Fără a eluda aceste aspecte, dorim să arătăm, prin acest articol, şi ceea ce a făcut foarte bine Eminescu în spaţiul public. Modernitatea poetului, care putea fi comparat cu personalităţile culturale europene ale timpului său, nu ţine doar de domeniul literaturii. Eminescu a fost modern şi prin exigenţa sa în raport cu societatea şi instituţiile româneşti ale vremii. Nu poate fi contestat meritul „poetului nepereche” (G. Călinescu) de a se fi străduit, prin conduita personală şi cuvântul tipărit, să promoveze demnitatea şi deşteptarea naţiei.

Cum primea bani, îşi cumpăra cărţi

În 14-16 august 1871, din iniţiativa studenţilor români aflaţi la studii la Viena, s-a sărbătorit în Bucovina cea de-a 400-a aniversare de la zidirea Mănăstirii Putna de Ştefan cel Mare şi s-a organizat primul Congres studenţesc al românilor de pretutindeni. Marea manifestare îi avea printre organizatori pe Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici. Printre participanţi s-au remarcat intelectuali cu autoritate în spaţiul public, o punte de legătură între trecutul glorios (Ştefan cel Mare, ale cărui rămăşiţe au fost înmormântate la Mănăstirea Putna), trecutul apropiat – Revoluţia de la 1848 (M. Kogălniceanu şi Vasile Alec- sandri au participat la eve-niment) – şi viitor – studenţii, generaţia care va pregăti Marea Unire din 1918. Se considera, pe bună dreptate, că orientarea eforturilor spre păstrarea identităţii de neam, de limbă şi de credinţă va ţine trează conştiinţa românească din Regatul României şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpâniri străine: Transilvania, Bucovina şi Basarabia. De aceea, scopul urmărit era crearea unei legături strânse între tinerii din ţară şi din străinătate. Discursul festiv, care a fost susţinut de istoricul A.D. Xenopol, cel care, în acel an, tocmai se întorcea de la Berlin cu două doctorate – în Drept, respectiv Filosofic -, a fost ales dintre mai multe propuneri de T. Maiorescu, V. Alecsandri, I. Negruzzi şi V. Pogor.

Pentru a înţelege mai clar rolul lui Mihai Eminescu la acest eveniment, trebuie să refacem traseul şcolar al poetului. Când părăsea Cernăuţiul pentru Viena reuşise să termine doar două clase gimnaziale (din lipsa mijloacelor materiale – Eminescu era al şaptelea copil dintre cei 11 –, abandonează şcoala, hotărându-se să se pregătească în particular pentru examene), fiind nevoit să o repete pe a doua. Totuşi, Mihai Eminescu avea o cultură solidă în disciplinele preferate: literatură, istorie şi filosofie. Pasiunea sa era lectura, citea în limba germană şi, mai apoi, în limba franceză, în original. în şcoală, la fel ca atâţia alţi intelectuali de formaţie umanistă, nu avusese veleităţi pentru matematică. Peste ani, când îl vor preocupa problemele ştiinţifice, va mărturisi că modul de predare bazat pe memorare, şi nu pe judecată l-a făcut să urască matematica şi că fără cunoaşterea adecvată a acestei discipline este imposibilă descifrarea universului.

Atmosfera în care Eminescu începe să se dezvolte şi să-şi conştientizeze propria identitate, adică pe la vârsta de 10-12 ani, este marcată de lecţiile profesorului său îndrăgit de la gimnaziul din Cernăuţi, Aron Pumnul, şi de cărţile româneşti de literatură şi istorie naţională din biblioteca magistrului său. Aron Pumnul, născut în Braşov, cu studii de filosofie la Cluj şi teologice la Viena, în urma participării la Revoluţia de la 1848 din Transilvania, este nevoit să se refugieze la Cernăuţi. Acesta este mediul în care i s-au format şi dezvoltat viitorului poet acele convingeri şi atitudini care vor alimenta mai târziu sentimentul datoriei şi sensibiiitatea la problemele culturale şi sociale ale ţării.

Trimis de tatăl său la Viena în 1869 şi neavând bacalaureatul, Eminescu se înscrie la universitate ca auditor la Filosofie, dar frecventează şi alte cursuri. Face cunoştinţă cu Slavici, care îşi urma atât stagiul militar, cât şi cursurile Facultăţii de Drept. Şi aici Eminescu citea mult. Slavici spune despre el că „era deci în curent şi cu publicaţiunile nouă, şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. în acelaşi timp ţi-nea să citească-n tignă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice. Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni în anii studenţiei la Viena, în capitala Imperiului Austro-Ungar se puteau întâlni studenţi români din pro-vinciile româneşti, aflate, pe atunci, sub stăpâniri străine, în principal din Transilvania, Banat, Bucovina. Spre deosebire de Eminescu, mulţi dintre aceşti tineri ştiau să vorbească foarte puţin în limba maternă. Drept urmare, nici gradul de coeziune dintre ei nu era foarte mare. Existau şi două societăţi studenţeşti (Societatea studenţească ştiinţifică socială „România şi Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena), cu o activitate puţin însemnată pe teren naţional. Eminescu se înscrie la ambele. în plus, faţă de aceşti studenţi, Eminescu vine şi cu o experienţă de cunoaştere a realităţilor româneşti din mai multe zone. Înainte de a ajunge la Viena, în anii 1866-1869, viitorul poet a fost sufleor în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly. Peregrinările l-au purtat de la Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti.

Bună-credință și destoinicie

Cele mai multe informaţii despre serbările de la Putna, care vin să ilustreze şi felul în care reacţiona Eminescu în viaţa de zi cu zi, aducând în prim-plan şi o altă faţetă a complexei sale personalităţi, de regulă, stereotipizată doar în imaginea unui poet romantic şi mereu îndrăgostit, provin din Amintirile lui I. Slavici: „Eminescu n-a fost între iniţiatorii serbării, dar ideea congresului de la el a pornit şi serbarea nu s-ar fi făcut dacă el n-ar fi stăruit ca ea să se facă cu orice preţ pentru ca congresul să fie cu putinţă. Ştiindu-l poet, chiar şi mulţi dintre cei ce l-au cunoscut personal s-au deprins a-l lua drept un visător inaccesibil pentru preocupările zilnice. Aşa însă el era numai în ceea ce priveşte propria lui existenţă; când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenea om de iniţiativă şi de acţiune, stăruitor neînduplecat, care nu ne dea răgaz, ci ne mâna mereu înainte”.

O observaţie interesantă, ce provine tot de Ia Slavici, face referire la aptitudinile organizatorice ale poetului, dezvăluite cu prilejul festivităţii de la Putna. Eminescu, dându-şi seama de importanţa muncii în echipă, spunea: „Pune pe fiecare să facă ceea ce face cu plăcere şi nu numai lucrurile merg bine, dar ţi-i mai faci şi pe oameni prieteni buni”.

În anii 1874-1876, Mihai Eminescu a fost, pe rând, bibliotecar, apoi profesor suplinitor Ia laşi şi revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Aşa cum era exigent faţă de el însuşi, Eminescu pretindea şi de la ceilalţi. Eminescu a fost un om cu mult simţ al datoriei, toate activităţile în care se implica erau fără cusur. Stilul său de lucru era unul perfecţionist. îşi înde-plinea îndatoririle cu conştiinciozitate, ba chiar mai mult, privit din exterior, îşi asuma fiecare rol, ca şi când acesta ar fi reprezentat adevărata sa vocaţie.

În rolul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, numire făcută pe timpul ministeriatului Iui T. Maiorescu la Instrucţie, Eminescu nu se mulţumea să facă ceea ce, în mod stereotipic, am putea crede că se petrece într-o bibliotecă. Pentru el, nicio muncă nu a fost o sinecură. Ca urmare, porneşte la inventarierea volumelor din bibliotecă, întocmeşte rapoarte către instituţiile de resort, în vederea procurării unei colecţii de manuscrise, şi ia legătura cu un anticar pentru cumpărarea unor cărţi etc.

Ca suplinitor al cursului de logică, la Institutul Academic din Iaşi, susţinut înaintea sa de A. D. Xenopol, în lipsa unui manual de logică, Eminescu strânge material pentru a concepe unul în anul şcolar 1874-1875. În semestrul următor, ca suplinitor al profesorului de limba germană, poetul depune un mare efort în predarea limbii lui Goethe. Modul său de predare rămâne inovator şi în zilele noastre. împarte elevii după aptitudini, notează evoluţia acestora, îi examinează des şi e foarte exigent. Elevii, majoritatea proveniţi din familii bogate, se revoltă, iar direcţiunea îl găseşte ţap ispăşitor pe Eminescu.

El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti şi în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei, şi acum în destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.

Ioan Slavici

Scris mereu actual

Activitatea lui Eminescu, alături de Slavici şi Caragiale, la ziarul conservator Timpul a fost îndelung studiată. Ca orice profesionist de excepţie, Eminescu punea mare preţ pe integritate, astfel că în criticile sale se regăseau nu doar reprezentanţii guvernului liberal, aflaţi la putere, ci şi politicieni conservatori.

Despre această perioadă, prietenul său Slavici avea să noteze: „Nu combătea guvernul pentru că era redactor la un ziar opoziţional, ci intrase la acel ziar opoziţional pentru că ardea de dorinţa de a lovi fără de cruţare în cei ce după părerea lui dezorganizau so-cietatea română… I se părea câteodată că aceste apucături nu sunt o notă specială numai la adversarii politici, ci se ivesc şi în mijlocul partidului reprezentat de Timpul; el lovea atunci şi în ai săi cu încă mai multă lipsă de cruţare”. Prin urmare, mai mulţi lideri conservatori au mentorului Junimii ca Eminescu să-şi tempereze atacările la adresa lor, invocând ca motiv faptul că Timpul era organul oficios al Partidului Conservator. Însuşi redactorul-şef al ziarului, I. A. Cantacuzino, solicita ca Eminescu să nu-şi exprime sistemul său de convingeri şi credinţe în gazetă.

Problemele privind viciile instituţiilor statului român, denunţate de Eminescu în articole de opinie, sunt relevante. De aceea, nu mai au nevoie de nicio analiză. Iată o mostră. „Sunt mii de cazuri de acestea [numiri în funcţii publice – C.S.], pe cari le-am putea cita spre ruşinea ge-neraţiei actuale şi spre mai marea ruşine a neamului românesc, care sufere toate aceste în tăcere, care îngăduie ca sudoarea lui, destinată a se întrebuinţa în mod productiv, să se risipească în plăţi de sinecure şi spre înavuţirea incapabililor de tot soiul. Cine se crede capabil a îndeplini cu egală conştiinţă trei-patru funcţiuni, acela sau îşi face iluzii asupra capacităţii sale, şi atunci e fără de dreaptă judecată, sau nu-şi face această iluzie şi atunci e… ceva şi mai rău”.

De cele mai multe ori când avem de-a face cu personalităţi excepţionale, asemenea lui Mihai Eminescu, descoperim că scrisul acestora rămâne mereu actual, că doar data publicării s-a schimbat.

Într-un context politic şi istoric suprasaturat de probleme şi neîmpliniri, într-un sistem care genera presiuni de tot felul şi în care angajările în instituţiile statului nu se realizau pe principii meritocratice, numai o voinţă sănătoasă precum cea pe care a avut-o Mihai Eminescu putea să lase în urma sa o moştenire atât de uriaşă. Să reflectăm la viaţa Iui Mihai Eminescu şi la importanţa conceptelor de integritate şi de onestitate în orice perioadă istorică, cu atât mai mult astăzi.

Articol scris de dr. Cristina SIRCUŢA pentru revista Magazin istoric, ianuarie 2019.

Pentru alte articole din domeniul istorie și literatură, puteți consulta revista citind-o în sala de lectură a bibliotecii noastre.

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, aniversari culturale, Cenaclul Literar „Magia cuvântului”

Poezia Magdei Isanos în viziunea copiilor (partea a doua)


La 17 aprilie anul curent, Magda Isanos ar fi împlinit 104 ani. O viață fulminantă – doar 28 de ani. Ne-a lăsat versuri deosebit de frumoase. În această primăvară poeziile Magdei Isanos parcă ne spun mai multe decât altă dată. Ne bucurăm că de data aceasta Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, din cadrul Bibliotecii Centrale, BM „B.P. Hasdeu”, i-a adunat pe unda on-line pe elevii Liceului Teoretic „Ion Creangă” din Raionul Dubăsari, Satul Coșnița: Loredana Verlan, Ana Verlan, Gabriela Soltan, Gabriela Boșcăneanu, Adriana Pasat, Cristina Stratulat, Adriana Verlan. Ghidați de profesoara lor de limbă și literatură română, tinerii cititori vă prezintă sensibilitatea poeziei Magdei Isanos prin imagini, textul poetic și o interpretare proprie.

Stimați cititori, dornici de a percepe lumea în poezie, vă îndemn să redescoperim poezia Magdei Isanos și să admirăm selecția poetică!
Sperăm să ne revedem cât mai repede la bibliotecă, moderatoarea Cenaclului Literar „Magia cuvântului”, Victoria Fonari, dr. conf.

Publicat în critică literară, literatura romana, Republica Moldova

Cărți noi din domeniul criticii literaturii române la Biblioteca Centrală


Vă invităm să consultați noile achiziții din domeniul criticii literaturii române.

Coroban, Vasile. Studii. Articole. Eseuri / Vasile Coroban; sel. Și îngrijirea textelor de Mihai Papuc; pref. de Mihai Cimpoi. – Chișinău : Știința, 2018. – 299 p.

corobanEdiția de față pezintă o selecție sumară din cele mai relevante studii, articole și eseuri ale  criticului și istoricului literar Vasile Coroban cu referință la scriitorii români precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir etc., dar și universali, dar și la probleme de istorie și teorie literarăă. Portretul literar este conturat de academicianul Mihai Cimpoi. Nota asupra ediției este scrisă de Mihai Papuc.

Lucrarea se adresează liceenilor, studenților, profesorilor din instituțiile de învățământ de profil, dar și celor interesați de critică literară.

butnaru

Butnaru, Leo. A fisau a nu fi? – acesta e răspunsul. Alte interviuri din secolele XX-XXI / Leo Butnaru. – Iași : Editura Junimea, 2018. – 453 p.

Lucrarea este împărțită în două părți: Interviuri și Chestionare.

În cele două părți sunt incluse interviurile și chestionarele acordate de scriitorul Leo Butnaru pentru presa din Republica Moldova și România.

Alexei Mateevici – un poet aș renașterii basarabene / Acad. De Științe a Moldovei; sel. Și îngrijirea textelor: Vasile Malanețchi (coord.). – Chișinău : Știința, 2018. – 323 p.

Monografia are patru părți: Analize. Cercetări. Interpretări; Mărturii. Evocări. Creionări în timp; Alexei Mateevici prin sine însuși și Viața în imagini. Lucrarea are un cuvânt înainte scris de academicianul Gheorghe duca, un tabel cronologic și o biografie a lui Alexei Mateevici.

Postolachi, Veronica. Ecouri mitologice în lirica românească din Basarabia. Lexic mitologic / Veronica Postolachi. – Chișinău : Pontos, 2017. – 303 p.

Lucrarea are două părți și face referință la tărâmul purificator al miturilor biblice, reverberații ale miturilor din Panteonul greco-roman, lexic mitologic în limba română ec. Lucrarea are un cuvânt înainte, referințe critice și o bibliografie selectivă.

Ineditul Eugen Cioclea / coord.: Vitalie Răileanu. – Iași : Junimea, 2018. – 306 p.

Lucrarea are patru părți:

  1. Fulminantul poet Eugen Cioclea;
  2. Pretext pentru amintiri și un portret completat;
  3. Masa rotundă a unor dialoguri;
  4. Poeme eugeniene inedite, cunoscute-necunoscute, publicate-nepublicate.

De asemenea, mai include datele biografie ale lui Eugen Cioclea, o bibliografie selectivă și un catalog adnotat al volumelor semnate de poetul Eugen Cioclea.

Ilie, Rodica. Emil Brumaru / Rodica Ilie. – Bucureși : AULA, s. a. – 111 p.

Lucrarea are cinci părți și face referință l opera lui Emil Brumaru, texte teoretice, antologie comentată de texte etc.

La final sunt incluse date bio-bibliografice.

turcanuȚurcanu, Lucia. Manierismul românesc. Manifestări și atitudini / Lucia Țurcanu. – Chișinău : Cartier, 2015. – 230 p.

„Manierismul literar românesc se produce la mai bine de treisecole de la perioada deînflorire a acestei mișcări artistice în Italia, Spania, Franța, Anglia sau Germania, în anii ’70 ai secolului al XX-lea, având efecte catalizatoare asupra evoluției poeticii românești. Anume acum, când nu se mai pot realiza pe deplin din cauza bornelor imăuse de regimul politic, scriitorii români, cu precădere poeții, pun în funcțiune retorica manierismului  postrenascentist, ca modalitate de refugiu, de evazionism, dar și ca formă de reacție la o lume ale cărei valori s-au dezagregat, iar echilibrul se clatină, devine problematic” afirmă autoarea, lucia Țurcanu.

Lucrarea face referință la istoricul conceptului de manierism, tendințe manieriste în literatura română, configurații ale manierismului în poezia română a anilor ‘70 etc.

Dobrescu, Alexandru. Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români: în vol. – Iași : Ed. Emolis.

Vol. 1. – 2007. – 375 p.

Volumul 1 face referință la cronicari, savanță, dascăli și  anexe.La final este un idice de nume.

Botnaru, Vasile. Decântece pentru vin. Microantologie cu oenogramede. Pictură în vin. / Vasile Botnaru; studiu introductiv: Răzvan Voncu. – 80 p.

Lucrarea include lucrîrile în vin a jurnalistului Vasile Botnaru, dar și versurile lui Lucian Blaga, Ion Pillat și Tudor Arghezi.

cimpoiCimpoi, Mihai. Mihai Eminescu: dicționar enciclopedic / Mihai Cimpoi. – Ediția a II-a, revăzută și adăugită. – Chișinău : Gunivas, 2018. – 800 p. : il.

„Ediția de față a Dicționarului nostru consemnează, cu datele de care dispunem, noile realizări ale eminescologilor, aparițiile bibliografice (ediții, monografii, studii, traduceri) ținând cont de imperativele impuse de schimbările de paradigmă, de procesele integraționiste și de discuțiile care se duc în jurul valorilor, culturii, studiului interdisciplinar, modelelor, limbajului, raportului Eu/celălalt, dialogismului, pluriperspectivismului, ființei și ființării” se afirmă în Argument la ediția a II-a.

Această prezentare necesită JavaScript.