Publicat în Activitate expoziţională, literatura

Romane despre soldatul ceh al armatei austro-ungare încorporat în Primul război Mondial, președintele american Nixon, Rusia anilor 1860, Sankt-Petersburg, foametea din Irlanda, Franța secolului al XIX-lea etc. Cărți noi la Biblioteca Hasdeu!


Vă recomandăm o expoziție virtuală de carte. Romanele sunt cărți nou intrate în fondul bibliotecii. Vă așteptăm cu drag!

Barry, Sebastian. Zile fără sfârșit / Sebastian Barry; traducere din limba engleză și note: Oana Celia Gheorghiu. – București : Litera, 2019. – 288 p.

„În vârstă de doar șaptespreze ani, supraviețuitor al foametei din Irlanda, Thomas McNulty se înrolează în armata Statelor Unite ale Americii în anii 1850. Împreună cu camaradul său de arme, John Cole, Thomas va lupta în războaiele împotriva indienilor sioux și yurok și, în cele din urmă, în Războiul Civil. Marcate de greutăți înfricoșătoare, aceste zile li se par bărbaților extraordinar de intense, în ciuda ororilor la care sutn martori și la care iau parte.”

Bernstein, Carl. Toți oamenii președintelui. Povestea celei mai importante anchete jurnalistice din istorie / Carl Bernstein, Bob Woodward. – București : Litera, 2019. – 576 p.

„Cea mai devastatoare dramă politică și detectivistă a secolului: doi repoteri de la Washington post, a căror investiție genială,  câștigătoare a Premiului Pulitzer, a declanșat scandalul Watergate, ne povestesc evenimetnele din spatele ușilor închise așa cum s-au întâmplat. Aceasta este cartea care a schimbat America. Publicată cu doar câteva luni înainte de demisia președintelui Nixon, Toți oamenii președintelui a dezvăluit scopul scandalului și l-a prezentat pentru prima dată pe misteriorul Deep Throat.”

Christie, Agatha. Crima din Orient Express / Agatha Christie; trad. din limba engleză: Livia Olteanu. – București : Litera, 2019. – 299 p.

„Un afacerist american găsit mort într-un compartiment închis pe dinăuntru din luxosul orient Express, douăsprezece călători, toți suspecți. De data aceasta însă, vixtima a cărei moarte o investighează Hercule Poirot nu mai este deloc nevinovată. Pe parcursul acnhetei sale, detectivul belgian va descoperi ce consecințe tragice a avut un celebru caz de răpire și ucidere a unui copil asupra familiei acestuia și a altor apropiați. Iar în cele din urmă, va trebui să răspundă la o întrebare cu care nu s-a mai confruntat: poate fi crima justificabilă?”

Delaney, J. P. Fata dinainte / J. P. Delaney; traducere din limba engleză și note: Mihaela Buruiană. – București : Litera, 2019. – 476 p.

„Traumatizată de o spargere la vechea locuință, Emma își dorește un loc nou în care să trăiască. Dar nici unul dintre apartamentele pe care le vizionează nu este sigur sau la un preț accesibil. Până la One folgate Street. Casa e o capodoperă arhitecturală: design minimalist din piatră de culoare deschisă, sticlă și tavane înalte. Dar există reguli. Arhitectul enigmatic care a proiectat casa păstrează un control total asurpa ei: fără cărți, fără perne arucnate, fără perne aruncate, fără fotografii sau obiecte personale. Spațiul este destinat să-l transforme pe cel care-l ocupă – și asta se și întâmplă.”

Dostoievski, F. M. Demonii / F. M. Dostoievski; trad. din libma rusă: Nicolae Gane. – București : Litera, 2019. – 815 p.

„Publicat pentru prima oară în 1872, Demonii poate fi considerat singurul roman politic scris de Dostoievski. Este o alegorie a consecințelor distrugătoare ale nihilismului politic și moral care lua avânt în Rusia anilor 1860, dar, făcând portretul vremurilor sale, Dostoievski atinge de fapt condiția umană în general, problema existenței lui Dumnezeu, a diferenței dintre bine și rău, a dorinței de putere.

Personajele romanului sunt orbite de convingeri politice și de construcții teoretice ale moralității, dezlănțuindu-și proprii demoni interiori.”

Dostoievski, F. M. Idiotul: roman în patru părți / F. M. Dostoievski; trad. din limba rusă: Nicolae Gane. – București : Litera, 2019. – 911 p.

„Întors la Sankt-Petersburg după un tratament de patru ani la un sanatoriul din Elveția, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este luat în râs de înalta societate a orașului, care îl consideră sărac cu duhul. Mîșkin este mereu sincer, atitudinea lui fiind luată de majoritatea oamenilor drept prostie. În candoarea lui, Mâșkin se simte atras de două femei de condiție foarte diferite: Aglaia Ivanovna, femeia cinstită, de familie bună, de care e îndrăgostit, și Nastasia Filippovna, femeia compromisă, de care prințil se simte legat prin compasiunea pe care i-o inspiră.”

Gogol, N. V. Povestiri din Petersburg / N. V. Gogol; trad. din limba rusă: Eusebiu Camilar. – București : Litera, 2019. – 252 p.

„Fie că este un bărbier mocăit, cicălit de nevastă, care intră în bucluc din cauza unui nas găsit în pâine, sau un funcționar pasionat de litere care își cheltuiește averea pe o manta, eroul scrierilor lui Gogol este un om al exceselor.”

Hašek, Jaroslav. Peripețiile bravului soldat Švejk / J. Hašek; trad. și note: Vasile Vasilache. – București : Litera, 2019. – 960 p.

„Bonom și guraliv, Švejk devine cel mai loial soldat ceh al armatei austro-ungare când este încorporat la izbucnirea Primului Război Mondial. Deși pare că singura sa dorință este să ajungă pe front, descurcărețul Švejk se folosește de toate subterfugiile posibile în relații cu medicii, polițiștii, preoții și ofițerii care îl bat la cap ca să intre în luptă, țelul său fiind să se țină cât mai departe de front.”

Kafka, Franz. Procesul / Franz Kafka; trad. din limba germană: Miruna Bolocan. – București : Litera, 2019. – 271 p.

„Chiar în ziua în care împlinea treizeci de ani, Josef K., prim-procurist bancar și celibatar, este arestat, fără să i se aducă la cunoștință motivul arestării, de doi agenți ai unei agenții nespecificate. Din acel moment, viața lui se schimbă ireversibil. Judecat de un tribunal aflat într-o clădire cu aspect deplorabil, lui K. Nu i se aduce nici o învinuire, deși toată lumea îl consideră vinovat. Totul este halucinant și ireal, iar K. va încerca în mod disperat să afle adevărul despre ceea ce i se întâmplă , pentru ca, în cele din urmă, să fie ucis ca un câine.”

Stendhal. Roșu și negru / Stendhal; trad. din limba franceză: Irina Mavrodin. – București : Litera, 2018. – 750 p.

„Considerat de critici romanul central al operei lui Stendhal, Roși și Negru este un portret incisiv și pin de viață al societății franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, măcinată de corupție, lăcomie și plictiseală. Julien sorel, profitorul fără scrupule, hotărât să se ridice deasupra originilor sale provinciale umile prin înșelăciune și egoism, rămâne până azi unul dintre personajele cele mai interesante din literatura europeană. Cariera sa triumfală îl poartă până până în cercul restrâns al lumii aristocratice pariziene.

În cele din urmă, acesta comite însă o crimă neașteptată și tulburătoare, semnându-și singur condamnarea la moarte.”

Publicat în Activitate expoziţională, enogastronomie, literatura franceza, rețete tradiționale

Alexandre Dumas şi secretele bucătăriei


Cel mai mare specialist în ale gastronomiei: necesitatea! • Cu orez, un bob de unt şi câteva roşii – o mâncare delicioasă! • Prea multul coniac din raci i s-a urcat la cap unei invitate • Supă din coadă de cangur şi friptură din picioare de elefant • „Ouăle călugărului” sau „ouăle omului de rând” • O salată specială cu sfeclă, ansoa și trufe

„Eu nu mănânc oaia aşa cum o mănâncă Maiestatea Voastră”, replica Porthos în Vicontele de Bragelonne, stârnindu-i uimirea lui Ludovic al XlV-lea: „Auzi! Auzi! Şi cum o mănânci dumneata?”. Dovedind nu numai plăcerea de a se înfrupta din toate bucatele (probă şi rotunjimile din ce în ce mai vizibile ale trupului), ci şi ştiinţa bucătăriei, muşchetarul i-a împărtăşit regelui reţete cu care se delecta acasă: „Eu pun să mi se frigă berbecul întreg […] Iată cum: bucătarul meu – năzdrăvanul e german, sire – bucătarul meu împănează berbecul cu cârnăciori, pe care-i aduce de la Strasbourg, cu şunculiţe, pe care le aduce de la Troyes, cu prepeliţe, pe care le aduce din Pithiviers, prin nu ştiu ce mijloc îi scoate apoi oasele, ca dintr-o pasăre, lăsându-i însă pielea, care se întăreşte şi se rumeneşte; şi când îl taie în felii, ca pe un cârnat gros, se scurge din el o zeamă aurie, care e plăcută la vedere şi deosebit de bună la gust”.

Şi nu este singurul episod în care eroii Iui Alexandre Dumas tatăl îşi pun la bătaie cunoştinţele culinare: apreciază o ciozvârtă bine rumenită, o supă consistentă sau un dulce aromat, asociin-du-le cu vinuri alese. Iar asta i se datorează scriitorului, cel care le-a dat viaţă, mare pasionat de gastronomia mondială.

Alexandre Dumas a copilărit într-un orăşel din Picardia, Villers-Cotterets. Acolo, bunicul din partea mamei, Charles Labouret, ţinea un han pe drumul spre Soissons. Pentru a câştiga ceva bănuţi, băietanul îşi petrecea adesea timpul prin bucătărie sau servind la mese. Au fost primele contacte cu arta culinară, dovedind însă şi câteva iniţiative interesante, în special pentru pregătirea fripturilor la proţap: să lege un pui cu aţă deasupra focului pentru a se perpeli bine pe toate părţile sau să asambleze un soi de ţepuşă cu trei niveluri, cu ajutorul căreia puteai pregăti deodată mai multe tipuri de păsări: pe primul – o gâscă, grăsimea ei ajutând becaţele şi prepeliţele aflate dedesubt să capete suculenţă şi savoare.

Tot de acolo i-au rămas întipărite în memorie gusturi spectaculoase, precum cel al cârnaţilor andouiellette. În mod tradiţional, făcuţi din colon şi stomac de porc, ei sunt emblema, cu precădere, a oraşului Troyes. Dar, pentru Dumas, „cei mai buni andouiellette pe care i-am mâncat, chiar mai buni decât cei din Troyes, sunt cei din Villers-Cotterets. Măcelarul care îi prepara se numea Lemerré”.

Dacă e să dăm crezare unuia dintre biografi, Jean Tulard, pasiunea pentru bucătărie ar fi moştenit-o de la mamă sau, după cum a mărturisit la un moment dat scriitorul însuşi, „mă întrebaţi de unde această aplecare – este precum poezia, o simt din aer, îmi vine dinspre înalturi”.

„Am studiat reţetele şi manierele de a găti ale tuturor şefilor, dar, mai ales, pe cele ale celui mai mare specialist – cel care se numeşte necesitate!”. O ironie fină, dar, totodată, şi ilustrarea unei realităţi: puţini ştiu că autorul Celor trei muşchetari a fost şi un excelent bucătar. Stăpân al propriei bucătării, nu a ezitat niciodată să dea sfaturi sau să lucreze cot la cot cu cei care preparau mâncarea prin diversele hoteluri şi pensiuni prin care a trecut.

„Dumas, numai în cămaşă, îşi sufleca mânecile, prepara o omletă fantastică, punea la fript un pui pe care îl legase cu aţă […], tăia ceapa, punea oalele pe foc, arunca vreo 20 de franci personalului [de la hotelul de Mantes, unde se afla pe atunci] şi o îmbrăţişa cu foc pe bucătăreasa ce se arăta extrem de recunoscătoare că a primit un asemenea ajutor”. Aşa i-l prezenta poetul şi dramaturgul Louis Bouilhet (1821-1869) prietenului său Gustave Flau-bert, într-o scrisoare datată mai 1858.

Câţiva ani mai târziu, într-o zi de februarie a anului 1866, George Sand îşi nota, la rându-i, în jurnal, amintirea unei cine excelente, la care au participat Alexandre Dumas tatăl, dar şi fiul: „Dumas tatăl a gătit toate felurile de mâncare, de la supă şi până la salată. Opt sau chiar zece feluri de-a dreptul minunate”. Una dintre numeroasele relaţii amoroase ale scriitorului poate scoate la iveală şi interesante detalii cu privire la talentele sale culinare. Este vorba de scurta, dar focoasa legătură cu o tânără cântăreaţă de operă de origine austriacă, Caroline Unger (1803-1877). Extrem de temperamentală, Caroline – alintată de apropiaţi Carlotta – prinsese obiceiul să concedieze servitorii în cele mai nepotrivite momente. Aşa s-a întâmplat de câteva ori pe când locuia împreună cu Dumas tatăl într-o vilă din apropierea Parisului. într-o duminică, de pildă, când erau aşteptaţi la masă câţiva prieteni ce veneau din Capitală, Alexandre s-a trezit fără niciun ajutor în bucătărie. în Ultimii ani ai lui Alexandre Dumas (1883), Gabriel de Bellemare descria cum autorul Muşchetarilor a reuşit să iasă din încurcătură. A intrat în bucătărie, a scotocit prin rafturi, dând de ceva orez, puţin unt şi câteva roşii proaspete. Cu ele a făcut de-a dreptul minuni, pregătind un fel de mâncare nu numai săţios, dar şi foarte gustos.

Nu era neapărat un geniu culinar, ci un învăţăcel atent, dar şi talentat.

Tot de Bellemare povestea că, cu toate că a petrecut câţiva ani buni în Italia, Alexandre Dumas nu prea a fost atras de paste şi nici nu s-a interesat de reţeta de preparare. Mult mai târziu, pe când scria sfaturi gastronomice într-unul dintre numeroasele periodice pe care le sponsoriza, a fost pus într-o situaţie extrem de supărătoare când un cititor l-a întrebat care ar fi secretul celor mai bune macaroane. Pentru a nu mai fi prins pe picior greşit, şi-a luat carnetul cu notiţe şi a dat fuga la una dintre cele mai cunoscute bucătărese de origine italiană din Paris.

Dintr-un alt voiaj în Spania (toamna anului 1846), prilejuit de căsătoria Isabellei a Il-a (1830-1904) cu Ferdinand I de Asis de Bourbon de Cadige (1822-1902) – mariaj influenţat de Ludovic Filip al Franţei a deprins pasiunea pentru supa cu şofran sau ouăle fierte, alegând meniul ce conţinea trei – „ouălele călugărului” –, în detrimentul celui cu două – „ouăle omului de rând”.

Numeroasele laude cu privire la mâncărurile degustate la Alexandre Dumas la masă au dat naştere şi la zvonul că ele nu ar fi avut cum să fie pregătite de scriitorul însuşi. Amintirile unui apropiat al său, jurnalistul şi scriitorul britanic Albert Vandam (1843 – 1903), fac referire la un simpatic episod. Pentru a-i răspunde unui celebru medic al timpului care nu dădea doi bani pe cunoştinţele culinare ale maestrului şi, în special, pe reţetele sale pentru crap, Dumas l-a invitat la cină. Şi, pentru a demonstra că el a pregătit efectiv bucatele ce au ajuns pe masă, a gătit cu martori. Printre ei, Vandam însuşi: „La ora trei am ajuns la locuinţa sa de pe strada Chaussee d’Antin şi am fost condus imediat în bucătărie, unde I-am văzut pe marele scriitor înconjurat de ustensilele sale, în marea lor majoritate din argint. Cu excepţia unei supe de varză, pe care, după propria-i mărturisire, o făcuse de dimineaţă, toate celelalte ingrediente pentru pregătirea cinei erau în stare proaspătă – bineînţeles, spălate şi curăţate. îi erau alături bucătarul său şi un ajutor, dar el însuşi, cu mânecile suflecate până la coate, un şorţ mare în jurul taliei şi pieptul dezgolit, conducea întreaga operaţiune. Nu cred să mai fi văzut vreodată ceva la fel de distractiv… La şase şi jumătate au început să sosească şi invitaţii; la şapte fără un sfert, Dumas s-a retras să se schimbe; iar la şapte punct s-a anunţat că masa poate fi servită. Cina a constat în mai sus pomenita supă de varză, un crap la cuptor, un sos ragu pe bază de carne de oaie în stil unguresc, friptură de fazan şi salată japoneză (salată creaţă, ardei şi morcovi). Niciodată nu am mai mâncat ceva la fel de bun… ”.

Fiul unui prieten al scriitorului, Henri Franţois Lhote, consemna, la rându-i, atât o reţetă specială, creaţie a lui Alexandre Dumas însuşi (un platou de raci, pe care i-a tras atât de mult prin coniac, încât una dintre invitate, după ce s-a ghiftuit bine, a trebuit să fie ajutată să se ridice de la masă, deoarece se deplasa cu mare… greutate!), cât şi atenţia pe care acesta o acorda ingredientelor. „Imediat după ce se instala într-un nou loc, Dumas îşi lua servitoarea şi plecau la piaţă, să cumpere cele necesare pentru cină”.

Nu mai era un secret că. odată invitat să mănânci la Alexandre Dumas acasă, trebuia să te pregăteşti pentru un adevărat festin. „Prin 1844 sau 1845 am început să am remuşcări că las să dispară acele minunate supeuri, unde străluciseră atâta spirit şi bună dispoziţie. Eram prieten cu aproape toţi oamenii de spirit ai epocii: pictori de talent, muzicieni la modă, cântăreţi iubiţi de public. Am comandat o masă de 15 locuri, am invitat o dată pentru totdeauna 15 prieteni să vină la mine în fiecare miercuri de la orele 11 seara, rugându-i ca, atunci când nu pot să vină, să mă anunţe cu trei sau patru zile înainte, astfel încât absenţii să poată fi înlocuiţi. Aceste supeuri se compuneau în general din-tr-un pateu de vânat, o friptură, un peşte şi o salată, cu menţiunea că se putea pune peştele înaintea fripturii, […] patru sau cinci potârnichi, un iepure sălbatic şi doi iepuri de casă formau umplutura pateului” (Marele dicţionar de bucătărie).

Pasionat călător, scriitorul a reuşit să aducă în Franţa gusturi şi reţete exotice (precum carnea de vită cu varză sau supa din cozi de creveţi), dar şi să le combine, inventând feluri noi (un sos pentru peşte, o reţetă de salată cu ouă, ţelină şi trufe).

Cu toate că nu a încetat niciodată să se laude cu talentele sale culinare, abia spre sfârşitul vieţii, în 1869, s-a decis să îşi dedice zilele realizării unui dicţionar de specialitate. Şi, pentru a găsi liniştea atât de necesară scrisului, s-a retras în micuţul port Roscoff, în Peninsula Bretania, însoţit doar de bucătăreasa sa dragă, Mărie. In martie 1870, a terminat manuscrisul şi l-a trimis editorului, Alphonse Lemerre, cu doar câteva luni înainte de moarte (survenită la 5 decembrie 1870). Izbucnirea războiului franco-prusac (19 iulie 1870-10 mai 1871) a întârziat cu mult apariţia Marelui dicţionar de bucătărie, astfel că Dumas nu a reuşit să îşi vadă ultima operă tipărită.

Lemerre le-a încredinţat destul de complicata sarcină de a pregăti dicţionarul pentru publicare unor mai puţin experimentaţi în domeniu – poetul Leconte de Lisle (1818-1894) şi scriitorul Anatole France (1844 – 1924) – şi, într-un final, lucrarea a văzut lumina tiparului în 1872.

În realizarea monumentalei lucrări, Dumas tatăl nu a ezitat să ceară ajutorul unor maeştri culinari renumiţi în epocă, precum Adolphe Duglere (1805-1884), unul dintre protejaţii marelui Mărie-Antoine Careme (Magazin istoric, nr. 5/2018), cel care le-a gătit membrilor familiei Rothschild. ţarului Alexandru al II-lea sau regelui Prusiei Wilhelm I.

Lăsându-şi şi de astă dată imaginaţia să zburde, Alexandre Dumas a reuşit să creeze o carte care să trezească simţurile cititorului; să îl îndemne să viseze, dar şi să se pună pe treabă, să atace, precum un muşchetar curajos, fronturile bucătăriei.

Astfel că nu trebuie să ne mire faptul că multe dintre reţete sunt extrem de dificil de realizat, în special din cauză că proporţiile ingredientelor sau timpul de pregătire nu sunt indicate cu precizie (în unele cazuri, deloc!). Sau că sunt descrise şi câteva feluri de mâncare pe care nici Alexandre Dumas însuşi nu le-a gustat niciodată şi, cel mai probabil, nici prea mulţi cititori de mai târziu, precum fripturile de struţ şi elefant sau supa de cangur. „Din coadă de cangur, plină de muşchi şi zdravănă, iese o supă care le întrece pe toate, prin savoarea şi bunătatea sa”; ori friptură „dintr-unul sau mai multe picioare de pui de elefant, la care se îndepărtează pielea şi se scot oasele şi apoi se lasă patru ore în apă călduţă.

Pentru a-și condimenta și mai mult cartea, Dumas nu se dezminte și recurge la numeroase trucuri de scriitor experimentat: explicaţii fanteziste cu privire la originea unor animale sau plante (de pildă, curcanul, despre care povesteşte că a fost adus în Europa de iezuiţi tocmai din India, pe când el provine din spaţiul american) sau inventarea de nume savuroase pentru unele feluri de mâncare (cap de mistreţ â la Machiavelli, homar ă la Borgia, cotlet de viţel à la dogele Veneţiei).

Cartea abundă în ingrediente şi reţete speciale menite a mulţumi cele mai rafinate gusturi: curry, tipuri exotice de peşti (alosa, macrou, rechin), becaţe cu ciuperci în sos de coniac, napi umpluţi, porumbei cu mazăre.

O, atenţie aparte i-a fost acordată unuia dintre cele mai obişnuite astăzi produse, aliat aproape pe orice masă: muştarul! Iniţial, Ale-xander Bornibus (1821 -1882), cel supranumit chiar „regele muştarului”, deţinătorul celei mai cunoscute fabrici care producea apreciatul ingredient, comandase un scurt text publicitar, care să apară în dicţionar. Dar, în sti-lu-i aparte, Dumas a aşternut pe hârtie o întreagă istorie, pe mai bine de zece pagini, purtând cititorul din Antichitate şi până în mijlocul veacului al XlX-lea şi lăudând varietatea produsă la Dijon, con-siderându-l singurul muştar adevărat.

Pe lângă supe, fripturi la cuptor sau proţap şi deserturi, Dumas considera că un alt fel de mâncare nu era prea mult apreciat şi pus în valoare în epocă: salata! Ca atare, a şi gândit o reţetă specială. „în multe case se face din salată un «apendice» al fripturii. Totuşi, a mânca salată cu o pulpă de ied bine marinată sau cu fazani ori cu becaţe înfăşurate cu slănină este o adevărată erezie culinară! Un fel îl strică pe altul. Orice vânat fin trebuie mâncat singur, cu sosul pe care îl lasă în timpul preparării. Salata mea e de o mare fantezie, compusă din cinci ingrediente principale: rondele de sfeclă roşie, felii de ţelină, trufe mărunţite, rădăcină şi frunze de campanulă şi cartofi fierţi în apă. Cu o oră înainte de a fi servită, o asezonez astfel: în castronul de salată pun câte un gălbenuş de ou fiert tare pentru fiecare două persoane. Zdrobesc gălbenuşurile în ulei, pentru a obţine o pastă. Adaug la această pastă: hasmaţuchi, ton fărâmiţat, bucăţi de anşoa pisate, muştar, cubuleţe de castraveciori muraţi şi albuşul de la ouă tocat. Diluez totul cu cel mai bun oţet, apoi răstorn ingredientele principale în castron. Amestec şi apoi las să cadă de sus un vârf de cuţit de paprica, ardei roşu de Ungaria”. Produsul finit „plăcea atât de mult invitaţilor mei, încât atunci când Ronconi [Giorgio, un renumit bariton italian] nu putea să vină, trimitea pe cineva să-i ia partea lui de salată”.

Îndrăgostit de viaţă, un adevărat conviv, o gazdă perfectă. Alexandre Dumas nu a scăpat prilejul să ne înveţe să ne bucurăm şi de fiecare clipă petrecută la masă, cu prietenii sau familia: „O activitate zilnică majoră, care poate fi realizată în mod vrednic numai de oamenii inteligenţi. Nu este suficient doar să mănânci. Pentru a lua masa, trebuie să existe o conversaţie spumoasă, dar calmă. Ar trebui ca fiecare cină să strălucească, precum rubiniul vinului între felurile de mâncare, să fie delicioasă, dar şi suavă, precum dulciurile de la desert, şi să dobândească profunzimea adevărată odată cu servitul cafelei de la final”.

Articolul a fost scris de Theo STĂNESCU-STANCIU pentru revista Magazin istoric, ianuarie, 2020.

În context, vă amintim că avem și crățile altor scriitori la bibliotecă. Jules Verne de exemplu – romanele atât în limba română și rusă, cât și în limba franceză.

Alte articole:

Ziua Națională a Franței – https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2017/07/10/ziua-nationala-a-frantei/

Fabulistul francez Jean de La Fontaine – 395 de ani de la naştere – https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/07/05/fabulistul-francez-jean-de-la-fontaine-395-de-ani-de-la-nastere/

Romancierul Marcel Proust – 145 de ani de la naștere – https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/07/08/romancierul-marcel-proust-145-de-ani-de-la-nastere/

Publicat în COLECŢII BC, REVISTE BIBLIOGRAFICE, revistă bibliografică virtuală

Iubirea înflorește primăvara. Dăruiți cărți-flori


Primăvara e anotimpul florilor. Natura înverzește, iar florile bucură inima. Recomandăm atenției dvs romane cu titlu de flori.

Revistă bibliografică virtuală

Dumas, Alexandre. Laleaua neagră; Aventurile lui Lyderic / Alexandre Dumas ; trad. de Constantin Mihul. – Bucureşti : Adevărul Holding, 2011. – 344 p.

„Primul capitol intitulat în mod ironic „Un popor recunoscător” prezintă  intriga romanului, de unde  pornesc toate problemele personajelor romanului. Personajul principal este Cornelius Van Baerle, un tânăr de 28 de ani care renunţase la cariera de medic, în favoarea cultivării lalelelor. Această pasiune a lui, îl face să descopere cinci specii noi de lalele, printre care şi râvnita „Laleaua Neagră“.

Bineînţeles că până şi în cea mai pură dintre lumi, personajele negative nu pot lipsi.

Vecinul său Isaac Boxtel care urăşte faptul că îi merge atât de bine şi că e pe cale de a descoperi secretul lalelei negre înaintea sa, începe să-l spioneze si află de existenţa şi păstrarea unei corespondenţe incriminatoare. Acestea reprezintă adevărate probe în faţa poporului, despre complotul finului său, Corneille cu regele Franţei în asasinarea fraţilor Witt, care doriseră libertatea Olandei. Această corespondenţă o încredinţase lui Cornelius, ascuzându-i totuşi adevărata însemnătate a ei.

Acuzat pe nedrept de trădare el este închis pe viaţa, această sentinţă reprezentând şi curmarea unicului său vis: descoperirea marii Lalele Negre, considerată în Olanda acelor timpuri, cea de–a opta minune a lumii.

În închisoare o cunoaşte pe Roza, frumoasa frizonă cu ochii albaştri, fiica temnicerului Gryphus, iar Cornelius rămâne impresionat de bunătatea fetei. În sufletul său ia naştere un nou sentiment, cel al iubirii pentru Roza care îl cucereşte şi oferă visului său o nouă speranţă.

Acesta îi dă mugurii pentru ai sădi, însa diferite împrejurări încurca acest proces. În scurt timp marele vis ajunge în mâinile inamicului care se dă drept stăpânul Lalelei Negre, dar răutatea şi comportamentul lor nedrept sunt în final învinse de dragoste şi adevăr. Roza este cea care prezinta prinţului cel de-al treilea mugur cât şi hârtia care era dovada nevinovăţiei lui Cornelius Van Baerle. Astfel, prinţul Wilhelm îi înmânează premiul Rozei şi îi oferă libertate nevinovatului Cornelius. Cei doi se căsătoresc şi trăiesc împreună cultivând lalele.”

(rezumatecarti.robloguri.info)

Eliade, Mircea. Proză fantastică: în vol. / Mircea Eliade. – Bucureşti : Editura Fundației Culturale Române.

Vol. V : La umbra unui crin / ediție și postfață de Eugen Simion. – 1992. – 255 p.

„În nuvela La umbra unui crin accentul cade pe aceeași amnezie a protagoniștilor, mai ales cea a lui Ionel Postavaru, a unor cuvinte ce capătă, în noul context al exilului, alte valente decât cele inițiale. Peste expresia „la umbra unui crin, în Paradis” se suprapune povestea unor camioane ce dispar într-o turnantă la un anumit kilometru. Cuvintele obsesive și misterioasele trasee ale autovehiculelor nu se decodifică pentru protagoniști în nici o forma de revelație a sacrului, toate aceste evenimente rămânând în sfera bizarului.

Prin proiectarea destinului pe scena, omul are posibilitatea să rămână un simplu spectator al acestuia, adică sa se sustragă acțiunii nefaste a duratei temporale. Dar spectacolul la Mircea Eliade nu este un simplu ritual de contopire a actorului cu personajul interpretat. Mai mult decât aceasta, interpretarea teatrala are drept scop inițierea spectatorului, care, astfel, se constituie intr-un neofit. Spectacolul ii este destinat acestuia din urma mai mult decât interpretului (acesta cunoaște deja rolul și soarta personajului).”

(scritub.com)

În acest volum găsiți și romanul Nouăsprezece trandafiri.

Hall Kelly, Martha. Când înflorește liliacul / Martha Hall Kelly; traducere din limba engleză și note: Mirella Acsente. – București : Litera, 2017. – 508 p.

„Newyorkeza Caroline Ferriday este ocupată până peste cap cu postul de la consulatul francez și cu o nouă iubire la orizont. Dar lumea ei se schimbă dramatic atunci când armata lui Hitler invadează Polonia în septembrie 1939 vizând cucerirea Franței.

Peste ocean, Kasia Kuzmerick, o adolescentă poloneză, simte cum viața lipsită de griji pe care o duce e pe cale să se sfârșească pe măsură ce e tot mai ocupată cu rolul ei de curier pentru mișcarea de rezistență. Într-o atmosferă tensionată de supraveghere și suspiciune, un ăas greșit poate avea consecințe grave.

Pentru tânăra și ambițioasa doctoriță germană Herta Oberheuser, un anunț de angajare ca medic guvernamental pare biletul de evadare dintr-o viață pustie și șansa nesperată de a-și practica profesia. Însă ea se trezește prinsă ca într-o capcană pe un tărâm plin de secrete și dominat de bărbați.

Destinele acestor trei femei se intersectează după ce Kasia este trimisă la Ravensbrück, faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei. Vor reuși Caroline și Kasia să le facă dreptate acelora pe care istoria i-a uitat? ”

Druon, Maurice. Regii blestemaţi. Vol. 6 : Crinul și leul / Maurice Druon : roman istoric. – Bucureşti : Litera, 2014. – 332 p.

Regii blestemați a inspirat seria Urzeala tronurilor. Crinul și leul este un roman istoric.

„Crime, războaie și trădări, minciuni și senzualitate, prăbușirea unei mari dinastii și intrigile politice care au influențat decisiv istoria Franței.

Răzeşu, Virgil. Glontele cu parfum de crini / Virgil Răzeşu. – Piatra Neamţ : Editura Răzeşu, 2013. – 281 p.

„Cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț, medicul Virgil Răzeșu, doctor în medicină, este unul din oamenii, puțini din oraș care, în urma intervențiilor chirurgicale, a prelungit vieți sau a reînviat oameni care nu mai aveau nădejde că se vor mai da jos din patul de spital singuri, pe picioarele lor.

Glontele cu parfum de crini” începe cu o secvență de roman polițist, bine creionată, conform canoanelor genului, lege artist, pe care autorul o intitulează, de altfel, prolog.

În paginile următoare, cartea se dezvoltă într-un roman cu pronunțată factură psihologică, dar nu mai puțin social-politică impregnat de informații de cea mai bună calitate, nu doar să înmulțească numărul paginilor, ci ca să aducă atât de fragila memorie publică și a fiecărui cititor în parte, adevăruri uitate sau trecute cu vederea, dacă nu ascunse cu grijă, de către cei interesați în a-și menține proaspătă coaja de pâine pe care le-au aruncat-o puternicii vremii și pe care se  tem să n-o piardă” se afirmă în Cuvânt înainte.

Zanfir, Elena Zafira. Dragoste şi orhidee : [roman] / Elena Zafira Zanfir. – Bucureşti : Zafira, 1995, Bucureşti : Romcart SA.  –  344 p.

„Cei care se află la pupitru de comandă al lumii – numai ei – pot aduce Binele sau pot crea suferințe imense omenirii. Aceștia trebuie să fie aleșii moralei și Perfecțiunii, întruchiparea virtuților dobândite de specia umană în evoluția spre desăvârșite. Atunci – numai atunci – va fi bine pe pământ” afirmă autoarea.

Balzac, Honoré de. Crinul din vale / Honore de Balzac ; în rom. de Lucia Demetrius. – Bucureşti : Ed. pentru Literatură Universală, 1967, Bucureşti : Comb. Poligr. „Casa Scînteii”, 1967.  – 268 p.

„Istorie a unei iubiri imposibile, cea dintre Félix de Vandenesse, mezinul unei familii aristocratice, si doamna de Mortsauf, virtuasa soție și mama, roman poetic în care autorul evoca amintiri din copilăria și tinerețea sa, Crinul din vale ocupa un loc aparte în opera lui Balzac. ”

(universulcartii.ro)

Alte romane la subiectul iubire vedeți aici, iar despre pasiune vedeți aici.

Iar despre romanele cu subiectul dragostei și alte flori vedeți aici.

Și nu uitați nici de interpretul Fuego care zice că Iubirea înflorește primăvară.

Publicat în literatura artistica, PREZENTARE DE CARTE

Romanul Azi ca mâine și poimâine de Faїza Guene


Guene, Faїza. Azi ca mâine şi poimâine / Faїza Guene; trad. din l. fr. Ramona Hărşan. – Buc.: IBU Publishing, 2009. – 176 p.

Un roman al adolescentului real, viu. Doria are 15 ani şi locuieşte într-o suburbie a Parisului, împreună cu mama sa, de când tatăl a decis să le părăsească şi să plece în Maroc în căutarea unei soţii mai tinere şi mai fecunde.
O carte despre adolescentul de astăzi, fiinţă din carne şi oase, crudă în toate sensurile posibile, debordând de personalitate, care caută să se exprime pe sine cu propria ei voce. Natural şi fără fard, dar nu şi lipsit de farmecul unui sarcasm juvenil, proaspăt şi care asimilează ludic clişeul, romanul Faizei Guene a sfârşit inevitabil prin a cuceri cititorul de pretutindeni. Autoarea romanului, Faiza Guene este fiica unor emigranţi de origine algeriană. La 19 ani s-a apucat să descrie viaţa tinerilor din suburbie, mediu din care autoarea însăşi provine.

Romanul, vîndut numai în Franţa într-un tiraj de 400.000 de exemplare, a făcut înconjurul lumii, fiind tradus în 28 de ţări.

Publicat în literatura franceza, literatura rusă, revistă bibliografică virtuală

Colecţia Cartea de pe noptieră a editurii Humanitas


Cartea de pe noptieră este o colecţie a editurii Humanitas, unde, după cum afirmă însăşi responsabilii colecţiei că există cărţi de care rămîi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci atît de tare dorul… Sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată. Cărţi gata să te iubească.
Vă prezentăm trei cărţi din această colecţie, care le puteţi găsi la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”.

Revistă bibliografică virtuală

Uliţkaia, Ludmila. Minciunile femeilor. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 193 p.
Toate femeile sincere seamănă între ele, dar fiecare mincinoasă e mincinoasă în felul ei. O colecţie extraordinară de poveşti-minciuni, spuse cu talent şi neobrăzare, dar fără scop. Arta feminină de a minţi e „artă pentru artă”, e ficţiune. Mincinoase pot fi toate, fetiţe sau femei mature, mame onorabile sau prostituate. Din fiecare poveste scornită iese la iveală şi o viaţă cît se poate de reală, care-ţi rupe inima şi te face s-o îndrăgeşti pe mincinoasă. Jenia, femeia care migrează de la o minciună la alta legînd poveştile, nu ştie să mintă, dar învaţă arta de a se lăsa minţită, pe care o folosesc bărbaţii.
Observaţia criticului: cea mai teribilă poveste este ultima, a Jeniei, în care minciuna e mult mai bine ascunsă decît în celelalte. Sau poate atît de la vedere, că n-o bagi în seamă. Dacă o descoperiţi, e clar că ştiţi cîte ceva despre „arta de a trăi”.

Jardin, Alexandre. Fiecare femeie este un roman. – Bucureşti: Humanitas, 2009. – 215 p.
Un elogiu adus de Alexandre Jardin femeilor, care, într-o formă sau alta, i-au făcut educaţia sentimentală: mama – care domină ansamblul, Liberté – partenera lui speriată de căsătorie, o învăţătoare, o profesoară de matematică, o vecină, o editoare… Nu-i rămîne decît să asculte atent şi să înveţe de la ele plăcerea, curajul, luciditatea, fericirea. Sau nefericirea. Fiindcă fiecare femeie este un roman.

O carte uşoară şi nostimă, uneori mai serioasă decît pare. Le Monde

Jardin a înţeles prea bine: literatura începe atunci cînd îţi aminteşti mai ales de femeile pe care nu le-ai avut. Le Point

Graff, Laurent. O singură fotografie. – Bucureşti: Humanitas, 2008. – 110 p.
Vă aflaţi la Roma şi faceţi poze cu un vechi aparat de fotografiat. Pe neaşteptate, cum se întîmplă toate evenimentele importante ale vieţii, un bărbat vă spune, cu un ton special, că mai puteţi face o singură fotografie. Sună ca un avertisment. Ce aţi alege?
Observaţia criticului: Omul cu avertismentul e un fel de Mefisto: pare să întruchipeze răul, dar face binele.