Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, Chişinăul citeşte, program de lectură, literatura romana

Un nou eveniment în cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului”: discuție online despre cartea scriitorului Ioan Mânăscurtă recomandată pentru Programul Chișinău Citește


În calitate de moderator am coordonat o discuție online despre cartea lui Ioan Mânăscurtă recomandată de Programul Chișinăul Citește. Evenimentul de la Biblioteca Centrală s-a produs la 9 martie a. c. când scriitorul era încă în viață. Am înțeles că a privit acel dialog din cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului” și chiar a comentat pe rețelele sociale. Moartea scriitorului contribuie la o deschidere a cărții cu alți ochi. Comunicarea despre carte nu se reduce la ZOOM, recent am primit pe e-mail, următoarele gânduri de la studenta Patricia COTLĂU, pe care vi le propun spre lectură.

Victoria FONARI, doctor conferențiar

Comentariu la citatul selectat:

„Eu n-aș putea spune unde sunt strămoșii mei – în trecutul lor sau abia în viitorul meu. Mai aproape de adevăr mi se pare adevărul că ei există concomitent în trecutul meu și în viitorul lor, adică într-un fel de prezent etern. […] Acum ai înțeles că timpul nu este decât o convenție a duratei trupurilor noastre, între două nașteri”.

 Ioan Mânăscurtă, Citirea a doua (nu ultima)

Secvența citată este, de fapt, precedată de o promisiune a autorului de a vorbi despre timp, prin intermediul căreia autorul enunță trei ipostaze ale timpului: prima este cea în care „ne  deprindem cu trupul și îl deprindem și pe el cu noi”,  a doua cea în care „ne dezvățăm de trup”, iar a cea din urmă ipostază reprezintă pentru oameni un fel de aruncare „afară din propriul trup”, în vederea explorării unui infinit (in)tangibil, probabil.

În esență, prin acel „prezent etern” sugerează ideea existenței unei singure dimensiuni, unei singure sanșe de valorificare – prezentul. Însă dincolo de structura noastră genetică, la care poate chiar mecanic ne raportăm, oamenii au nevoie să se descopere prin prisma altor oameni. Într-un cuvânt, oamenii au nevoie de exemple. Astfel, ajungem să creeăm proiecții ale noastre în ei și îi lăsăm pe ei să proiecteze fragmente din ei în noi. Probabil, așa se creează conexiunile veritabile, purtând esențe tari în adâncuri nebănuite, care își au originile în niște adâncuri poate la fel de nebănuite pentru lumea exterioară.

Timpul este acea „convenție” prin care ne asigurăm eterna perpetuare a imaginii proprii prin intermediul oamenilor care au rămas cu bucăți din noi și noi cu bucăți din ei. Căutăm oameni în alți oameni și anume influența lor asupra noastră ne oferă oportunitatea de construi o punte a (in)tangibilului între oameni, lume și emoție, care trece dincolo de niște simple molecule genetice și totodată trascende noțiunile de trecut, prezent și viitor.

Patricia COTLĂU,

Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, concurs, literatura romana

UN EVENIMENT CULTURAL CENTRAT PE CARTE


La 25 martie Liceul Teoretic „Rambam” (cu instruire în limba rusă) în parteneriat cu Biblioteca Centrală, BM „B.P. Hasdeu” a organizat în cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului” concursul Muncă. Talent. Cutezanţă (eveniment online).

Ideea și coordonarea elevilor aparține celui care și-a manifestat calitățile de moderator și coordonator al evenimentului: Marcel BALICI, profesor de limbă și literatură română.

Invitați:

Victoria FONARI, doctor conferențiar, USM, poet și critic literar, coordonatorul Cenaclului „Magia cuvântului”;

Anastasia MOLDOVANU, directorul Bibliotecii de Arte „T. Arghezi”;

Zinaida POPESCU, director-adjunct, LT „Rambam”.

La concurs elevii și-au manifestat calitățile de cititor, de promotor al cărții, buni oratori.

Juriul (Victoria FONARI, Anastasia MOLDOVANU, Zinaida POPESCU) a ținut cont de următoarele criterii:descrierea clară a textului de referință, modul de a face diverse conexiuni interdisciplinare, corectitudinea exprimării și prezentarea originală. Fiind elevi de diferite vârste, la final au deliberat:

Categoria clasele 5-7:

Locul I Sergiu CĂLĂRĂȘANU pentru prezentarea cărții „Isprăvile lui Guguță” de S. Vangheli

Locul II Arsenie MARENCO pentru prezentarea bibliotecii din cadrul cărții „Jurnalul micului călător din Chișinău” de V. Fonari

Locul III Albina TODIRCA pentru prezentarea teatrului de păpuși din cartea „Jurnalul micului călător din Chișinău” de V. Fonari

Categoria clasele 8-9:

Locul I Elizaveta PRAJSCAIA pentru analogia de interpretare a poeziilor lui V. Romanciuc, Gr. Vieru, M. Eminescu.

Locul II Carina PETCOV  pentru cultivarea limbii în cadrul poeziei lui Grigore Vieru

Locul III Ada PARAICU pentru proverbele despre muncă și explicarea importanței de reciclare

Mențiuni:

Valeria ȘUMCOVA

Daria FRINIA

Enna ROITMAN

Vladlena CEBAN

Dina SPÂNU

Adam CHIPER

Valeria ȘOIMARU

Felicitări tuturor! Cartea este un prilej de discuție, bucurie, cunoaștere.

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, literatura romana, Poezia

21 MARTIE 2021: ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI


CENACLUL LITERAR „MAGIA CUVÂNTULUI” DEDICĂ RECITALUL POETIC IN MEMORIAM NICOLAE DABIJA

Victoria FONARI, poet și critic literar, doctor conferențiar, Universitatea de Stat din Moldova

INFINITUL ZILEI

In memoriam Nicolae Dabija

Infinitul zilei luptă cu infinitul nopții

Cronicarii s-au adunat la sfat

S-a rupt ziua de 12 martie

într-o ninsoare a durerii.

Coperțile cărților cuprind

cuvintele de-atâtea ori citite

În strânsoarea timpului

vocea-i pleacă în eternitate

Cartea rămâne verigă

între gândurile poetului și cititor.

 

Maxim CIORAN, master, Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova

POET

În memoria lui Nicolae Dabija

nu am văzut ochiul al treilea

nici măcar între patru ochi

credeam că viața unui

poet este clepsidra

pe care o răstorni în toate

dimensiunile

și oricum cuvintele rămân la loc

într-un joc în care schimbi

culorile ochilor

cred că niciodată

nu o să mai privesc

în ochii…

Patricia COTLĂU, studentă, Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova

URME DE LINIȘTE

Vreau libertatea nebună a ploii…

Să am și timp și intensitate proprie –

de fiecare dată alta…

Da, vreau să controlez mirosul aerului

și urmele lăsate ușor de-a lungul coluarului…

Vreau să fiu momentul orb al fericirii,

magia spontană a întrezăririi –

Vreau libertatea nebună a ploii…

Semnul care-și are sensul,

iar, odată cu asta, liniștea – inversul…

Liniște pe străzi.

Tulburări cu stropi de suflet.

Vreau libertatea nebună a ploii…

Paisie RUSU, elev, Liceul Teoretic Republican „Aristotel”, mun. Chișinău

POEZIA – O UNEALTĂ

Poezia –– o unealtă universală.

Omenirea a început să gândească și să progreseze odată cu inventarea

scrisului

dar poezia a existat înaintea cărții.

poezii în colecții,

poezii dedicate,

poezii dăruite,

poezii oferite,

distribuite

În fond… poezia-i virtuală,

poezia este o necesitate vitală,

poezia este aptitudinea persoanei moderne de a depăși starea de pandemie.

Raluca-Briana DURLEȘTEANU, elevă, Instituția Publică Liceul Teoretic „Hyperion”, Durlești

SĂ FII…

E oare greu să fii?

O, doar atunci când n-ai nimic a spune …

De neam, de ţară, de latinitate,

de dor şi dragoste nebună.

Exişti…

dar oare existenţa,

N-ar fi un chin făr de-alinare

De nu ar fi cuvântul, care

Să cânte-n vorbe psalmul de-mpăcare.

Să spui poveşti, să-alini cu dor ,

copilul care doarme-n tine.

Nu este greu, să speri mereu

în ziua care vine mâine.

Interesant…  să ştii că eşti,

Şi speri în zilele mai bune,

Dar oare când, să poţi să schimbi…

ce astăzi se întâmplă-n lume?

Olivia MARCOCI, elevă, Instituția Publică Liceul Teoretic „B.P. Hasdeu”, or. Drochia

DEPARTE

Cât de departe este ceea ce am iubit odată!

Înfiorător de dulce mă macină în amintire mintea

În largi surpări firești de viață dezmembrată

În derulări de patimi ce-mi lasă pradă cinstea.

Ore înserate petrec – O lumea mea!

Clipe furate de magi ce uită de daruri

Și drumuri pierdute, surpate de marea cea rea

Ce stinge lumini și dorințe cuprinse de valuri.

Ce departe ești – Cândva în trecut

Cioplit în fantome de plumb și de ceață

Pierdut în memorii cenușii moarte demult,

Într-o cosmică vară, dintr-o altă viață.

Ești toamna sfârșită de sălbaticii fulgi surpați din cer,

Când târziu își plânge frunzele de ceară,

Când noaptea se cerne-n brumă de gheață și ger

Iar eu – Ascunsă mă pierd într-o epocă bacoviană.

Emilia STAJILA

Tu, Soartă!

Tu, Soartă, de ce mă cerți cu-ardoare?

Mă tot alungi de trec pe lângă ani

Și simt captivitatea, n-am scăpare.

Iar îmi presori tu calea cu dușmani.

Ești cruntă, Soarto! Nu ai pic de teamă,

Tu crezi că-s sclavă-nrobită-n rânduri.

Mă lași? Că asfințitul rău te cheamă

Iar eu mai am un ocean de gânduri.

Nu mai râvnesc la daruri spulberate,

Sunt amețită de viitorul tău dement,

Și mă sugrumă vechi șanse uitate,

Ce-au provocat euforia de moment.

Au rămas iluzii topite în meschin,

Istoria vieții ce regrete amare iubește,

Tu, Soartă, sfâșii inima ca un rechin

Chiar de prezentul uneori te-orbește!

Am scris ceva de soarta cea nebună

Ce n-are poftă de adevărul prea curat,

Am vrut s-o liniștesc printr-o furtună

Care din suflet melancolic s-a iscat.

În colaborare cu moderatoarea cenaclului „Magia cuvântului” Victoria Fonari au fost profesorii de limbă și literatură română: Mariana Lefter, IPLT „B.P. Hasdeu”, or. Drochia, Oxana Durleșteanu, IPLT „Hyperion”, Durlești.

Publicat în Aniversări (scriitori în ceas aniversar), critică literară, literatura romana

Strunele orfice în creația lui Grigore Vieru


Victoria Fonari, doctor conferențiar, poet și critic literar

Criticul literar Eugen Simion analizând poezia lui Grigore Vieru și-a întitulat articolul semnificativ „Un poet cu lira-n lacrimi”. La început pare un titlu generalizat pentru un poet, dar în timpul nostru lira devine mai mult siglă, șablon. Poetul Grigore Vieru păstrează simbolul nu ca un iacuson. Strunele-i sunt ferecate în sânge. Cercetătorul Eugen Simion va semnala anume melodia ce vine din poezia populară, argumentând că în creația viereană se recitește: „O jale de popor îmbătrânit în suferință, o respirație ușoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul… toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă” [Simion: 1998, 189]. O altă carte care s-a pretat la elucidarea orficului în literatură constituie Eternul orfeu, elaborată de Margareta Curtescu. Deși cercetează minuțios Universul mitului, există un singur segment în care abordează subiectul raportat la creația viereană – Euridice, spațiu al operei (Grigore Vieru), unde este interpretată o singură poezie Pădure verde, pădure [vezi: Curtescu: 2005, 183-184]. Nu ne vom referi la această poezie pentru că „inițierea pein intermediul absenței iubite” nu constituie unica modalitate de a interpreta mitul antic în creația acestui poet. Investigarea noastră se va axa nu pe generalizarea conotativă, dar pe mai multe texte în care lucrează orfismul.  

Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș, care a abordat miturile nu doar în plan creativ, dar și cel interpretativ, inclusiv prin traducerile realizate, stipula cu privire la Orfeu: „…tot ce Verbul izbutește să păstreze din ea (Euridice) este doar sentimentul, plin de îndoială, că realul îl urmărează pe poet” [Doinaș: 1971, 74]. Evident că majuscula de la cuvântul Verb ne duce la versurile presupuse ale lui Orfeu din Testamente: „Zeiescul Verb cu drag privește-l. în preajmă stând, cu el să-ți umpli / Ulciorul inimii și-al minții; pășește drept pe cale bună / Și veșnic ațintește-ți ochii spre singurul stăpân al firii!” [Orfeu: 1987, 179]. Imaginea din acest fragment concentrează forța spirituală în raport cu existența. Atitudinea față de concordanța semantică este una ce stipulează descoperirea misterului lumii. Lumea interioară se suprapune cu cosmosul. Deși versurile sunt extrase dintr-o altă cultură, alte timpuri, dar ele amintesc de verseturile din Evanghelia după Ioan, scrise în varianta limbii latine: „In princio erat Verbum” (Ioan 1:1). Verbum din poemul lui Orfeu apare cu sensul de cuvânt care are forța de a energiza, are puterea acțiunii, a realizării. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – universul. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii și-al minții” determină împăcarea senzațiilor cu rațiunea. Emoția și gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoașterea firii ontologice.

Instrumentul lui Orfeu este cel cu strune, în ce privește suflantele – acesta sunt în posesia lui Pan. În unele legende anume Orfeu creează lira, deși sunt varinate în care invenția aparține lui Apollo sau Hermes. Instrumentul muzical cu coarde se deosebește de cele suflante, pentru că nu sunt făcute totalmente din element vegetativ, strunele fiind create din intestinele mieilor bine prelucrate.  Instrumentul cu strune este de origine nordică, are o funcție magică de a depăși natura fizică prin perceperea celei celeste prin muzica.

Instrumentul muzical insistă în poezia Harpa. Eul liric, similar unui creator, enumeră drept material pentru strune: părul mamei, vița-de-vie și șerpii. Lira grafic are trei coarde. Spectrul utilizat este deosebit de cel al unui instrument veritabil. Harpa poetică include atitudinii (încrederea, admirația și dragostea, echivalentă în text cu sacralitatea). Explicăm prin textul vierean: „Să cânte pot (credeam) și șerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Și sfântul fir de păr al mamei”. Sunt trei elemente concentrate în simbolism. Se cunoaște predilecția lui Grigore Vieru pentru fondul folcloric, menționat minuțios de criticul literar Mihai Cimpoi, șerpii au o conotație dublă de la îngerul ocrotitor al casei – simbol al toiagului ciobanului până la întruchiparea răului. În poezie se resimte speranța catartic a artei de a îmbuna răul absolut. Materia respectivă vine parcă din predilecția pentru contrast, pentru evoluția schimbării pozitiviste. Elementul romantic nu trece în decadență, dar, prin structura extrem de concentrată reia emblema avangardei de a inunda totul prin expresia unei singure imagine, ce ar fi una dominantă, celelalte fiind înghițite de această forță a sugestiei. Prerogativa se remarcă prin enunțurile: „Ei blând cântau”; „Au prins a șuiera sălbatic, / Săreau să-mi muște mâna, fața, / Să-i sugă cântecului viață”. Poezia Harpa conține mai multe tonuri muzicale: siguranță, mimare, durere, pericol, distrugere. Din selecția pe care o face poetul este unica materie ce se exprimă la plural.

Apărută în volumul din 1968 această poezie deține crezul său artistic. Tema creației este abordată la nivel sincopat în care se îmbină originea genului liric – de a fi rostit și cântat. Poetul trăiește arta arhetipal. La nivel ritualic este perpcepută viața construită pe fresca pământului – poama, fiind vița-de-vie, nici de cum nu roadele vreo unei altei plante – trăsătura unui pământ roditor, mirific, în alianța muncii și a gustului de viață. Sacralitatea apare în „sfântul fir de păr al mamei” – arhetipul relevă maternitatea – o conexiune dintre neant și naștere, mama va semnifica continuu viața în lupta cu moartea. Cuvântul „fir” va tezauriza firul de iarbă, firul de nisip, firul de rază, firul vieții. Este acel element care leagă și dezleagă eul liric în cunoașterea artistică. Dezlegarea apare ca o reacție, după teoria lui Dilthey, care se include în cea de a doua categorie din expresiile vieţii.

Șerpii – dușmanii, angoasele, incertitudinile, cenzura editorială, maleficul absolut – conotațiile pot fi multiple. În aceste două coerențe antitetice prevalează frumosul artistic în sensul sacrului matern. Acțiunile șerpilor catalizează frumosul etern concentrată într-un vampirism energetic „Să-i sugă cântecului viață”. Drumul pe care îl parcurge eul liric în „neagra noapte, trecând prin codru, singuratic” amintește  de poemul dedicație „Divina tragedie” al lui Daniel Corbu, care a simțit versul lui Grigore Vieru și prin itinerarul biografic al scriitorului elucidat în cartea „Taina care mă apară” [vezi: Corbu: 2008, pp. 16-26]. Traseul în lumea lui Hades coincide cu lumea infernului. Singurătatea artistului în lume este inevitabilă întru creație, și după tipologia propusă de George Meniuc în nuvela „Marea Neagră”. Singurătatea constă și în asumarea responsabilității cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. Deaceea în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăiește și reacția propriilor acțiuni. După opinia poetului, efectele coardelor cu venin își păstrează unica menire – de a otrăvi. Hidosul, oribilul, nu contribuie la înseninarea. Împărtășirea sacrului cu răul nu are efect de sincopă (de oprire a maleficului) malefică, dar apare descoperirea-sinteză a eului liric: „Văzui c-o strună-ncărunțise”. Suferința este proprie celor sensibili, compătimirea, admirația, nu sunt trăsături comune. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieții sale, cuvântului rostit. Este polemica dintre inspirație și scriere, dintre gând și perceperea lui de alții. Încărunțirea strunei determină consecințele drumului parcurs. Dacă Dante ajunge din Infern prin Purgatoriu în Paradis, atunci eul liric traversează parcursul lui Orfeu, care nu poate trăi exact, pe aceeași notă melodică, după ce o pierde a doua oară iubita. În cazul lui Vieru frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărțire. Arta are funcția de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu.

O conexiunea a viziunilor fixează poezia „Între Orfeu și Hristos”, dedicată lui Ștefan Andronic. Continuă ideea descoperirii morții: „Pentru că a văzut, / Ochiul meu a murit”. Ochii oglinda sufletului. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput și prin atingere: „Lacrima: piatră funerară / Pe mormântul ochiului meu”. Scurgerea lacrimii simbolizează durerea la limita autosacrificării. Versurile adună repetiția imaginii de „oculus mundi”, ochiul universal, care se resimte și în versurile lui Nichita Stănescu ce fluidizează „Poezia este ochiul care plânge. / ea este umărul care plânge / ochiul umărului care plânge” (Poezia).

Orfeu este cel ce cunoaște moartea iubitei, dar nu și moartea iubirii. De aici apare sensul sentimentului ce înveșnicește. Eul liric trăiește ipostazele omului cu iubirea telurică și cea de artist, dar adună în emoțiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. Creația sa se stabilește pe Biblie prin spusele Sf. Apostol Pavel: „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit” (1 Corinteni 13: 8, p. 205) – este iubirea întru Hristos și prin această iubire poetul își asumă: „În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte”. Piatra, frontiera ce închide și deschide, nu se supune timpului, dar se lasă dată la o parte prin credința învierii.

Arta, în conotația frumosului, are darul îmlinirii, de aceea poetul exclamă Despre fericire: „Sunt fericit / C-aud cum sună-n față, / Prea tainic și integru, / Un cântec drag, / Atât de cunoscut, / Și că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia…” Eul liric trăiește momentul inspirației determinat de estetica artei în care crede, e o ipostază a Euridicăi de a plana după melosul orfic înspre lumină, care se opune spațiului păzit de Cerber. Fericirea constă în eliberare, în perceperea sublimului, în a crea din esențele lumii primordiale, ce îmbina cuvântul, fapta și gândul, unde materia folosește spiritului. În această poezie, precum și în Cosite, florile de dor, dedicate Doinei și lui Ion Aldea-Teodorovici, întâlnim disecarea problemei receptării: „Nu-i o rușine să nu cânți, / Rușine e să nu-i asculți”. Înțelegerea devine similară cu apropierea, acceptarea, coparticiparea. În text lucrează antiteza susținută prin mimarea negației „să nu cânți”, „să nu asculți” prin acolada cuvântului „rușine”. Deducem că pentru Grigore Vieru este important îmbinarea eticii cu estetica. Perspectiva orfică se proiectează în cunoașterea durerii, care schimbă tranșant viziunea asupra propriilor sentimente și interacțiunea memoriei cu prezentul: „Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaște” (E-o liniște iubirea?). Durerea devine un punct cardinal cu izomorfismele: compătimire, singurătate, milă, distanțare, izolare, tristețe.

Parcursul orfic se oglindește în itinerarul liricii vierene prin „harpă”, „strune”, „lacrimă”, „plânge de dor”. Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Poetul tinde să extragă din Sacralitate, aşa cum spune legenda la auzul cântecului lui Orfeu leii se linişteau, războaiele încetau, natura se îmblânzea. Cercetătorul George Lateş în studiul său Punctul genezic valorifică relaţia Orfeu – Orfic – Orfism, conchide: „Orfismul, în varianta luiliterară, singura rezistentă în timp, e proba maturității unei culturi, care, la întâlnirea cu acest fenomen reordonator de sensuri, își încearcă rezistența din perspectivă retrospectivă dar și prospectivă” [Lateş: 2002, 124], de la acest binom delphic criticul literar extrage „vocaţia renascentistă”. În cazul lui Grigore Vieru, continuăm ideea exegetului în mit, cu Renaşterea naţională. Cartea care a adunat articole critice, dedicaţii poetice, interviuri – un omagiu pentru creaţia lui Grigore Vieru la 70 de ani – se numeşte sugestiv Un discipol al lui Orfeu,este o secvenţă din aprecierea oferită de Marin Sorescu: „este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă?” [Sorescu: 2005, coperta 4].

Ce înseamnă pentru poetul Grigore Vieru întoarcerea privirii. Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ține coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărțirea de satul natal, de mamă. Tristețea, nostalgia, regretul sunt prezente și în poezia de dragoste. Privirea poetului ține de profunzimea percepției în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferența.

În concluzie: Imaginea lui Orfeu a fost valorificată individual. Critica literară a perceput imaginile legate de Orfeu în creația lui Grigore Vieru. Optica investigativă oferă racursuri noi de a percepe tragismul timpului în care a activat. Cercetarea noastră dezvăluie componentele conceptului artistic vierean în baza poeziilor analizate. Perceperea morții este raportată la două viziuni în creația lui Grigore Vieru: la cea orfică și la cea creștină. Poetul le îmbină elucidând importanța păstrării sacrului arhetipal și dragostea creștină. La Vieru dragostea își ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. Poetul trăiește acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei.

Bibliografie:

Doinaș, Ștefan Augustin. Orfeu și tentația realului. București: Eminescu, 1971.

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. // În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. / ediție realizată de Grigore Vieru și Daniel Corbu. – Iași: Princeps, 2008. ISBN 978-973-1783-61-1.

Curtescu, Margareta. Eternul Orfeu. – Chișinău: Știința, 2005. ISBN 9975-67-490-9.

Lateş, George. Punctul genezic. – Iași: Junimea, 2002.

Orfeu. Fragmente din poeme orfice. // În: Hesiod – Orfeu. Poeme / tălmăcire, prefață, prezentări și note de Ion Ascan. București: Minerva, 1987.

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. București. Chișinău: David • Litera, 1998. ISBN 973-9355-03X; ISBN 9975-74-089-8.  

Sorescu, Marin // În: Discipol al lui Orfeu. / Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. – Chişinău: Prut Internaţional, 2005.ISBN 9975-69-726-7.

Publicat în Cafenea literară, COLECŢII BC, critică literară, literatura

Studii monografice elaborate sub genericul Grigore Vieru, poetul arhetipurilor (2009-2010). GRIGORE VIERU, POETUL-SIMBOL


Plecarea la cele veşnice a lui Grigore Vieru a confirmat intr-un fel unele din „gândurile” sale exprimate în formă aforistică: „Am murit pentru adevăr şi adevărul nu-mi găseşte loc pentru îngropăciune” şi „Mori la fel de un glonţ viteaz sau de unul laş”.

Putem spune metaforic că nu adevărul pentru care s-a jertfit l-a omorât pe poet, ci neadevărul transformat în glonte laş. Neadevărul celor pe care i-a supărat adevărul spus de el. Adevărul despre fiinţa românească, despre limba română şi despre istoria românilor. Adevăr transpus într-un vers sculptat, plin de forţă şi nobleţe clasicistă, în-frăgezit deopotrivă cu rouă şi cu auroră romantică, sentenţios şi direct, ca un verdict judecătoresc, înmuiat în milă creştină şi în rugă adevărată adresată Domnului.

„Chiar dacă mor, trebuie să înving, chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt”, spune într-o altă însemnare apoftegmatică.

E condiţia sine qua non a oricărui poet, e o condiţie existenţială care îi este dată. în cazul Basarabiei, e o condiţie accentuat-existenţială, e condiţia asumării totale, cu jertfire de sine.

Conştiinţa acestei condiţii Grigore Vieru a transformat-o în program. Într-un modus vivendi, într-un cod moral, într-o marcă ontologică şi deontologică.

Ea, această conştiinţă, îi dictează şi formula mitopo(i)etică ce îi este cea mai potrivită.

Naturalitatea, arhetipalitatea, recitativitatea rapsodică sunt caracteristicile esenţiale ale discursului vierean, pătruns de duh baladesc, adică atât de organic legat de epos. Nu spunea Hegel că în epos poetul vorbeşte despre lumea sa ca unul care face parte din ea şi că noi contemplăm adevărul, spiritul care trăieşte în lumea sa?

Cititorul lui Grigore Vieru – numeros şi de toate vârstele – simte această legătură constructurală, simte că este din lumea din care face parte şi poetul şi pe care o exprimă cu desăvârşită sinceritate şi cu afectivitate deosebită.

Este ceea ce asigură posteritatea foarte vie a poeziei şi personalităţii sale, demonstrată de numeroase manifestări culturale, colocvii, recitaluri literare şi muzicale, noi ediţii, de publicarea unor noi studii monografice şi articole.

E şi o dovadă că se impune, în continuare, ca un poet-simbol, un rapsod care coboară în străfundurile adânci ale fiinţei, propunându-ne o întoarcere la izvoare.

Poezia şi personalitatea lui Grigore Vieru, atât de populară în epocă, intră, de acum înainte, în luptă cu Timpul, judecătorul valoric suprem.  

Nimeni nu poate contesta partea cea mai valoroasă a operei sale, jertfelnica dăruire neamului şi limbii române, transformată în crez, după cum spune în Mişcare în infinit: „Cinsteşte şi apără legea neamului tău, la fel limba seminţiei în care ai fost zidit, şi Domnul va înmulţi viaţa ta, iar numele tău va fi înnoit şi după moarte”!

Poezia originilor

Marin Sorescu spune, în prefaţa la volumul Izvorul şi clipa, că Grigore Vieru este poetul tuturor obârşiilor: tradiţie, izvor, vatră, mamă, limbă…

Omul lui Vieru, organic legat de principiul matern al universului şi de copilăria concepută ca stare naturală, „naivă” (în sensul lui Schiller), reproduce un act primordial, repetă un model mitic. Trăieşte, prin urmare, sentimente pe care le-au cunoscut cei dinaintea lui, strămoşii cu fiinţa lor arhaică, „primitivă”. în realitatea lui sufletească este ca şi cum un apriori kantian, care îl determină să imite un prototip mitic, nişte acte îndeplinite ab origine, în timpuri străvechi, de zei, eroi sau strămoşi. Copilăria este, la Grigore Vieru, însăşi copilăria universului, clădit pe maternitate, natura respiră aerul pur al genezei şi e pătrunsă de irizările blagienei lumini dintâi, ale luminii din lumină. Ontologia poetică, pe care ne-o propune Grigore Vieru, este o ontologie originară, constituită din repetabilitate, din vechime substanţială, dintr-o „vârstă seculară” (termenul e al lui Jung): „Sunt vechi. / Ca taina şi ca marea. / Ca raza cea de sus / A bolţii. / în mine n-a murit / Mirarea, / Chiar dacă / Mă răniră colţii. // Sunt vechi / Cu lacrima de-o samă, / Cea de la care-mi / Iau fiinţă. / Iubirii îi dau chip de mamă / Şi urii / Chip de suferinţă” (Inscripţie pe cartea copilăriei).

Identificăm sensuri mitice şi în relaţiile cu femeia-iubită şi femeia-mamă, care prezintă în Sakuntala (motivul îl întâlnim la Goethe şi Tagore) două înfăţişări complementare: prima e asociată dansatoarei Urvasi, iar cea de-a doua e chiar mama universală (Laksmi). Aceste relaţii constituie taina primordială a existenţei care exercită o funcţie protectoare a eului ca parte a naturii.

Prototipalitatea mitică se relevă prin repetabilitatea, prin reluarea elementelor primordiale: apa şi lacrima sau rouă ca izomorfisme ale ei, raza solară sau lunară, taina, iubirea.

Reluările actelor primordiale sunt tocmai constituentele „ontologiei originare”.

Am putea spune că poetul trăieşte, în cadrul ontologiei originare, ceea ce au trăit anterior strămoşii, oamenii din alte timpuri. De observat însă că el adaugă şi un element modern, tragic prin esenţa sa, suferinţa. El suferă nu ca alţii, ci ca el însuşi, această stare fiind „proprietatea” fiinţei lui. Transformă, după cum spune, ura în suferinţă. Ura nu ctitoreşte fiinţa ca iubirea. Ea nu face parte din natura umană; poetul urăşte ceea ce se opune firii, naturalului, normalului. Ura este un antisentiment şi trebuie „transformată” prin asumare morală şi din raţiuni existenţiale securizante.

Copilul şi mama, la care se adaugă poetul, ctitoresc, heideggerian vorbind, zeii şi esenţa lucrurilor. Sunt trei personaje-simboluri care însufleţesc universul, îl (reînfiinţează: de la mâinile mamei se încălzeşte cerul, se luminează în adânc şi se linişteşte nemărginirea (Se încălzeşte cerul, mamă…).

Glosând pe marginea versurilor lui Holderlin „Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte/ Omul pe acest pământ”, Heidegger observă că Dasein-ul (fiinţa-în-aici) este, în temeiul său, ,,poetic”(ă), că, fiind ceva ctitorit (întemeiat), el nu este un merit, ci un dar.

Poezia este, în înţeles heideggerian, rostire esenţială, rostire despre lume şi pământ şi despre disputa dintre ele; limba însăşi este Poezia într-un sens esenţial: „însă, deoarece abia limba este acea survenire în care omului i se deschide fiinţarea ca Fiinţare, poezia ca Poezie în sens restrâns este Poezia originară prin excelenţă, Poezie în sens esenţial. Faptul că limba este Poezie (Dichtung) nu se explică prin aceea că ea este poezie originară (Urpoesie), ci poezia survine în limbă deoarece aceasta păstrează esenţa originară a Poeziei” (Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucureşti, 1982, p. 88).

Esenţa poeziei fiind ctitorirea (Stiftung) adevărului, această ctitorire apare ca un preaplin, ca un dar.

Dăruirea şi întemeierea au nemijlocirea începutului, care nu este altceva decât un salt (Sprung), un salt anticipator (Vorsprung). „Arta în esenţa ei este un salt originar (Ursprung) şi nimic altceva: o modalitate privilegiată a felului în care adevărul ajunge să fiinţeze, aparţinând abia acum Istoriei” (Ibid., p. 92).

Omul nu poate domina fiinţarea; poate doar s-o cunoască în unele din aspectele sale. Totuşi în sânul fiinţării ca întreg se află un loc de deschidere (eine Lichtung) care are un caracter de fiinţă mai pronunţat decât fiinţarea. Se creează un spaţiu luminat, un centru care luminează cercul existenţei, deschizându-1 spre noi. Elementele fiinţării se ascund unele pe altele, intrând într-o zonă a aparenţelor, a unei permanente ascunderi sub dublul chip de refuz şi împiedicarea accesului. între luminare şi ascundere apare o tensiune constantă.

La Grigore Vieru, mama şi copilul (ca şi poetul identificat acestuia şi având pavăza maternităţii) sunt două centre deschise, luminătoare de preaplinul fiinţei şi fiinţării. Taina de esenţă divină care încercuieşte omul se despecetluieşte, se descifrează instantaneu.

Poetul spune blagian că nu îngrădeşte lumina, ci întunericul, sinonim cu taina: „Vatră / Lumina îmi este. / (Şi întunericul la fel!) / (…) Eu nu îngrădesc lumina, / Ci întunericul: / Taina mea. / Poţi intra, îţi îngădui, / în limpedea lumină ce-o am./ Dar nu şi în/ Liniştea nopţii/ Lin legănându-se / Ca o trestie tristă” (Umbra de aur). Invitaţia de a intra e pentru vatra de lumină familiară, nu pentru vatra de întuneric nefamiliară. Acţiunea luminii e întemeietoare, e ctitoritoare cu „suflarea aurie de sus”, în timp ce acţiunea întunericului e neantizatoare, e producătoare de ritmuri legănătoare triste.

Înconjurat de aura luminoasă a vieţii, se erijează în postura de prim-venit, vibrând ca vioara printre lucrurile care îi par că sunt „prima oară”, aşteptând ca un copil dimineaţa, durându-l „orice splendoare” ce trece ca şi frumuseţea femeii şi spunând înfiorat „mamă” şi „tată”, de parcă şi-ar vedea părinţii „prima dată” (Ca prima oară).

E o viziune asupra lumii axată pe originaritate, care include elementaritatea bucuriilor de copil, înfiorarea rimbaudiană în faţa frumuseţii naturii, cuprinderea generoasă lorchian-argheziană a universului mic, a universului boabei şi fărâmei, a lumii „celor care nu cuvântă”, stihialitatea „păgână”, ancestral-eminesciană a iubirii, sacralitatea relaţiilor om (mamă)-univers, poet-Poezie, iubit-iubită, viaţă-moarte, existenţă-cân-tare (conform popularului „cu cât cânt, cu atâta sînt”) ş.a.

Poeziile sale au la bază, în fond, o poetică specifică a laudei adusă vieţii, firescului, organicului (vizavi de diatribele cu care întâmpină tot ce se opune acestora – deci e o viziune dihotomică), apanegyrikos-ului, care determină structurile necompozite de imn, odă, elogie, închinare.

La un moment dat, romantismul impune un senzualism mitic îmbinat cu un naturism erotizat: „Aici, multă mireasmă. / Brazii pe culme sunt mulţi. / Numai apa mireasă / Tremură-n munţi, // Ca o lacrimă naltă / Picurată pe pânză / Ce mai plânge o dată / După ce a fost plânsă” (Dor).

Paul Valery spune că poeziile sunt interjecţii desfăşurate; poemele lui Grigore Vieru se constituie din astfel de interjecţii sentimentale sau pasionale sub forma lor spontană, deci fără desfăşurări mai ample. Ele apar într-o expresie eliptică, ce găzduieşte nişte reacţii existenţiale foarte comprimate. Sunt, de fapt, nişte trăiri de vârf, nişte momente de hybris cu o acuitate dramatică însoţită de o eliberare: „Ai, ai,/ Umbra păsării-n amiază/ Palma mamei bandajează!”; „Ai, ai,/ S-a lipit de ceruri luna/ ca obrazul meu de muma!” (Când sunt lângă ea); „Ah, floare a / Cartofului/ Albînroura-tă!/ De nimeni aproape zărită,/ Ca părul mamei/ încărunţind” (Ah, floare…); „Suflete pe sus,/ Suflete durut./ Ah, suflete! // Piatra te-a făcut, / Pasărea te-a spus./ Ah, suflete!” (Piatra, pasărea); „Te-ai dezbrăcat de noapte / Ah, creangă de măr!” (Creangă de măr); „Ah, trec plânsorile, / Vin ninsorile” (Tu spui); „Ah, cine ştie / Din care parte / Poate năvăli moartea?!” (Ah, cine ştie…).

Versul are o curgere somnolară, hieratică, sub semnul unei „îngândurări” cosmice care nu e doar somn vegetal, ci şi înfiorare sufletească, veghe luminoasă a gândului.

Poetul are sufletul jilav (în sens rimbaudian), şi această jilăveală senzuală (mistico-erotică) suavizează, blajinizează, emoliază, frăgezeşte; într-un cuvânt, o orfizează: „Sunt ud. Sunt ud, / Ca fruntea unei glorii…”

Nocturnul şi diurnul se asociază sub semnul aceleiaşi Taine. Aerul mistic pătrunde în toate zonele fiinţei şi fiinţării, valorizând în pozitiv (cum ar zice Blaga) căderile, beznele; chipul materiei şi al morţii se beatifică, stimulând izbăvirea de păcate, mântuirea: „Căderea devine coborâre, mestecatul înghiţire, beznele se atenuează, luând chip de noapte, materia luând chip de mamă, iar mormintele luând chip de locuinţe fericite şi de leagăne. Astfel, la marii mistici, limbajul cărnii se suprapune semanticii mântuirii, acelaşi verb exprimă păcatul şi izbăvirea” remarcă Gilbert Durând în Structurile antropologice ale imaginarului.

Acest act de valorificare a abisului ontologic, de inversare a neantizării (prin moarte, prin acţiunile ostile ale naturii), de îmblânzire a negativităţii (hegelian vorbind) îl întâlnim şi în poezia lui Grigore Vieru.

Steaua de vineri, care este amurgul vieţii, timpul însingurării, în care cântă „un cuc înzăpezit” şi în care poetul credea c-a murit (Omule din îndepărtări) linişteşte sufletul, îl leagănă, îl beatifică.

Natura devine, astfel, leagăn matern, ia chip de mamă protectoare. Aerul mistic, care pătrunde fiinţa poetului, transformă piatra de pe mormântul mamei în ultima patrie (lată o piatră), actul muririi în Basarabia înstrăinată se învesteşte cu sensul mântuirii, căci e pusă sub tristeţea rodnică a lui Dumnezeu: „Chiar dacă diavolul în noapte/ Seamănă frigul,/ în căldura palmelor noastre/ Ora de gheaţă o îmbrăcăm./ Pleca-vom şi noi la strămoşi./ Da, cine moare în Basarabia/ Moare departe./ Şi totuşi murim pe pământ./ Aproape de tristeţea cea rodnică/ A Domnului nostru” (Chiardacă). Lipindu-se de crucea mamei, făcută din lemn de măslin, poetul crede că va face – prin lacrima suferinţei sale – să reizbucnească viaţa: „Pe lemnul Ei de măslin,/ Ca Noe în barcă, pluti-voi/ Pe apele potopitorului ceas,/ Luând cu mine o/ Singură fiinţă:/ Lacrima./ Şi viaţa nu va pieri./ Poate ca nicicând/ Mă voi lipi strâns de/ Crucea/ Plânsă încă o dată/ De Nemărginire./ Şi viaţa nu va muri./ Poate că chiar Domnul,/ In mari deznădejdi,/ De braţele Ei se va prinde,/ încurajând viaţa/ Să izbucnească din nou./ Nimic nu se uită sub semnul unei Cruci,/ Toate reînfloresc,/ Din lemnul Ei de măslin” (Crucea).

Lemnul de măslin este atributul arhetipal al liniştii pregenetice, din care va reizbuc-ni iarăşi viaţa. Sacralizarea însemnând maternizarea naturii, poetul imaginează o reînfiinţare a vieţii printr-o reîncarnare sui-generis a mamei dispărute în eternitate. Viul e, în viziunea organicistă a poetului, un viu matern.

Somnul e şi el „viu”, lichid, curgător, generând vise în care se naşte, la rândul său, cântecul, deoarece orfizarea implică, în chip firesc, cantabilizarea, de obicei elogioasă, im-nică, baladescă: „Ah, tot mai liniştit mi-e verbul/ Şi dragostea, şi-a mea viaţă. / Ca floarea pomului pe apă/ îmi curge somnul lin pe faţă./ Arată-mi-se-n vis un cântec, / îl cânt cum cântă numai dorul: / «Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi, / Ia apa, dar să-mi laşi izvorul»./ «Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?» / Iubita parcă mă întreabă, / Iar eu, senin, răs-pundu-i parcă:/ «Mă pregătesc de flori şi iarbă»” (Ah, tot mai liniştit mi-e verbul…).

Sufletul poetului păstrează jilăveala de la începutul lumii, fiind zămislit din apele primordiale în spiritul teoriei lui Tales din Milet: „Nimeni vechimii/ Nu poate să ne smulgă,/ Căci zice şi/ De demultul armean:/ Sunt bătrân/ Precum muntele biblic/ Şi pi-cioarele-mi sunt ude/ încă de la potop./ Jilavă este şi ea -/ Inima mea -/ Precum crucea eroului/ Plânsă de mama./ Şi umezi ochii îmi sunt/ încă/ De la naşterea noastră” (înăl-ţa-mi-aş lacrima)-, „Din ceasul acesta/ de rouă mi-e sufletul/ şi trupul la fel./ Din nou sunt parcă născut/ din ceasul acesta./ (…)/ Bună dimineaţa, mamă,/ Bună dimineaţa, lume!/ Bună dimineaţa, nădăjduire:/ pom aproape sălbăticit!/ Rămâi! Mai rămâi încă verde/ o clipă, un ceas, o zi./ Şi mâine,/ mâine mă vei găsi oglindit/ în răsăritul întreg,/ in toată lumina neîncepută/ a lumii/ prin care palid va trece/ secera Lunii” (Bună dimineaţa!).

Cântecul traduce, la Grigore Vieru, însuşi cântecul naturii, izomorfizat în glasul străfundurilor (pământului), în murmurul izvorului şi vuietul mării, în „tăcerea ce cade pe tăcere” {Iubito), în ploile cerurilor, în trilurile păsărilor, în harfa vântului, în paşii copiilor, în tăcerea morţilor şi a stelelor, în zumzetul albinelor, în înfricoşătorul glas al pustiului nemărginit, în cuvintele rezemate de Dumnezeu (Logosul şi muzica).

Al. Cistelecan remarcă în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (Bucureşti, 2000): „Sacralizarea mamei se răsfrânge şi asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul etc., viziunea lui Vieru fiind, în fond, o beatitudine a originilor, a baştinei. Prin această mitologie a Mumei şi prin transcende-rea biograficului, ea comunică direct cu ancestralitatea şi substratul, întâlnind în profunzime matricea stilistică blagiană. Dincolo de eminescianismul însuşit cu ferven-ţă şi de programatica întoarcere la folclor, Vieru regăseşte, de fapt, Lancrămul, tărâmul etern în care «în amurg pe faţă, ah, simţi/ suflarea veciei» şi în care «toate se schimbă în viaţă./ Numai izvorul nu». Blagianismul ajunge, aproape firesc, la decalcul imediat: «E-atâta tăcere/ în casa mumei/ Că se aude în jur murmurând/ Plânsetul humei»” (p. 884).

Blagiană este şi poetica misterului, a tainei care îl apără pe poet.

Misterul este întrevăzut şi în forţele elementare ale naturii, despre care Schopenha-uer spunea că aparţin de o qualitas occulta, adică de ceva total obscur.

Criticul remarcă, pe bună dreptate, că poezia lui Vieru se centrează pe „simbolul cumulativ şi iradiant” al mamei: „Figura mamei, dincolo de nu puţine acorduri sentimen-taloide şi de rama sămănătoristă în care e pusă adesea, e transfigurată printr-o feerie a devoţiunii filiale, şi ea devine nu numai simbol al jertfei şi al ocrotirii, al suferinţei şi răbdării, al statorniciei şi dăinuirii, dar şi expresia lacrimală a patriei, fiind identificată în cele din urmă cu mama eternă, cu glia şi cu limba: „Mamă,/ Tu eşti…” (Ibidem). E o lu-me-fruct bachelardiană, care solicită reveria şi în care visătorul este în mod cosmic fericit, căci moartea vine prin reveria „lentă şi liniştită” generată de plutire: „în zori, mâinile mamei/ Se roagă spre Cer, împrospătate/ De cântecul privighetorilor./ (…) Se vor ruga -/ Două crengi desfrunzite, reci. / Nori de gheaţă, în trecere, / Le vor atinge cu poala./ Iar noi,/ Din umeda lor vălurare, / Vom bea tristeţe şi moarte” (Rugăciunea din zori).

Pornind de la o constatare a Măriei Bonaparte că la Edgar Poe e un peisaj-femeie, aceasta identificată cu o mamă muribundă, „o mamă atoatecuprinzătoare, eternă şi proiectată în infinit” Gaston Bachelard notează că „sentimental, natura este o proiecţie a mamei”, că „iubirea filială este primul principiu activ al proiectării imaginilor, este forţa proiectantă a imaginaţiei, forţa inepuizabilă care pune stăpânire pe toate imaginile, pentru a le situa în perspectiva omenească: perspectiva maternă” şi că „a iubi universul infinit înseamnă a da un sens material, un sens obiectiv infinităţii iubirii pentru o mamă” (Gaston Bachelard, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Bucureşti, 1995, p. 131).

În substraturile profunde ale inconştientului, orice lichid se identifică apei, iar orice apă – laptelui. Imaginea umană a laptelui apare în imnele vedice, unde se spune că apele, fiind mamele noastre doritoare de a participa la sacrificii, vin către noi pe căile lor şi ne împart laptele. în viziunea poeţilor (a lui Poe, Saint-John Perse, Paul Claudel), mările şi râurile apar ca nişte ape lăptoase (Claudel vede în Cinci mări apa ca ceva materni-zat, ca un lapte al mumei mumelor: „Izvoarele voastre nu sunt izvoare, ci elementul însuşi! Materie primă! Mama, spun, ea îmi trebuie!” Există deci un substanţialism feminin al apei. în viziunea lui Novalis, după cum demonstrează Bachelard, apa se înfăţişează ca „o tânără fată topită”, ca „o esenţă lichidă de tânără fată”. O altă trăsătură a feminităţii apei este legănarea; ea leagănă ca o mamă.

Apa este, vom conchide împreună cu Bachelard, laptele matern, mama veşnică, Mama.

Grigore Vieru maternizează Apele veşniciei („Te-ai scufundat/ în veşnicie,/ în apele ei,/ Ca-n aerul de sus / Mirozna florilor de tei” (din Litanii pentru orgă), văzând veşnicia „Tăcută/ Ca laptele Mamei” (Sus). Fierbintea respiraţie a mamei „roteşte pe cer Soarele, Luna” (Când sunt eu lângă mama).

Mama este „Nedespărţită de cer / Ca apa de uscat”; apa iubirii sub formă de rouă acoperă universul: „Toate/ Câte le vezi şi le-auzi / De rouă iubirii se-acoperă” (Clipa).

Vorbind despre complexul Ofeliei, Gaston Bachelard remarcă faptul că personajul shakespearian a devenit simbolul nefericirii şi al mof ţii, în cadrul unei mari legi a imaginaţiei: „Astfel, pentru anumite suflete, apa conţine cu adevărat moartea în substanţa ei. Ea comunică o reverie a cărei oroare este lentă şi liniştită. În cea de-a treia Elegie duine-ză, Rilke, se pare, a trăit oroarea surâzătoare a apelor, oroarea ce surâde cu surâsul iubitor al unei mame care plânge. Moartea într-o apă liniştită are trăsături materne. Oroarea liniştită este «dizolvată» în apa care conferă imponderabilitate «seminţei vii». Apa îşi amestecă aici simbolurile ambivalenţe de naştere şi de moarte. Este o substanţă plină de reminiscenţe şi de reverii divinatorii” (Gaston Bachelard, op. cit, p. 103).

Semnificaţia ambivalenţă de naştere şi moarte o întâlnim şi într-un „gând” din Mişcarea în infinit: „Aşa vii tu, bătrâneţe: ca o calmă şi caldă limpezire de toate. Chiar moartea murmură ademenitoare ca o strălimpede apă în care mă scăldam fericit în anii copilăriei”.

La Vieru, apa înseamnă deopotrivă rodnicie, veşnic început şi continuare a vieţii. Găsim o mitopo(i)etică a plinătăţii, a fatalităţii, tradusă în topoi specifici: lumina, liniştea (pacea universală) şi, bineînţeles, apa. Acestea sunt nişte metafore prin ele însele, nişte metafore naturale. Gaston Bachelard defineşte apa ca o fiinţă totală (are corp, suflet, voce), ca o realitate poetică complexă. Ea impune o lichiditate a însăşi expresiei, a însuşi textului. Apa e o realitate poetică directă, nemetaforică, râurile şi fluviile sonorizând peisajele mute: „… Apele care susură le învaţă pe păsări şi îi învaţă pe oameni să cânte, să iubească, să spună iarăşi şi iarăşi”; „de fapt, există o continuitate între vorbirea apei şi vorbirea omenească”; „vom insista însă şi asupra faptului prea puţin remarcat că, organic, limbajul omenesc are o lichiditate (subl.n.), un debit în ansamblu, o apă în consoană. Vom arăta că această lichiditate trezeşte o aţâţare psihică specială, aţâţare care cheamă imaginile apei” (Gaston Bachelard, op. cit., p. 22).

Limbajul are nu doar o lichiditate, fiinţa poetului fiind jilavă, înrourată, ci şi o luminozitate sonoră, deoarece această fiinţă vine din lumină. Găsim, în sfârşit, şi o tăcere a cuvântului, generată de taina sub imperiul căreia se pune fiinţa.

Curgerea apei (a izvorului, ploii), curgerea luminii şi curgerea liniştii sunt identificate, panteistic, curgerii sufletului. De aceea, ele apar vizualizate: „Mă uit/ Cum fire de-argint, lichide,/ Leagă cerul de pământ”// (…) „Văd iarba de vânt speriată/ Şi surâd unei dulci amintiri” {Metafora)-, „îmi curge pe mâini tăcerea,/ Nu, nu sunt supărat -/ O tristă milă de tine/ Sufletul mi-a sfârtecat,/ Trandafirule” (Trandafirul din vază) -, „Liniştea./ Cu gura fagure auriu/ Cu ochii mari/ Ca floarea-soarelui.// Liniştea – ca un sărut./ Ca un drag trandafir/ Supărat pe mireasma lui.// Ca o rumenă pâine-n cuptor./ Ca sufletul pietrei./ Ca numele mamei în câmp.// Ca o iarbă/ Minată cu/ Ouă de privighetoare. // Ca o planetă-n zori/ în care toate ţările/ S-au împăcat între ele.// Liniştea” (Liniştea0; „Chip aspru are:/ Ca de spic ori de brazi” {Pacea).

Hipotipoza este procedeul stilistic foarte frecvent, care permite o desfăşurare nucleară a vizualizării, a captării în imagine materială a sunetelor tainice ale apei, liniştii, luminii.

Marcată de folclor şi de eminescianism, de influenţa lui Arghezi, intersectată de cea a lui Blaga, Goga, Voiculescu, poezia lui Grigore Vieru se impune prin nota originală pe care o dă dialogul existenţial cu Viaţa şi Moartea, prima înfăţişată extatic cu toate bucuriile ei simple, iar cea de-a doua privită cu un calm mioritic. Există, la el, ceea ce un exeget denumea „sfidarea calmă a morţii”: „Gândind, bunăoară, la câteva repere ale temei (cum ar fi Mioriţa – moartea ca o nuntă; poezia lui Arghezi – înţeleaptă acceptare a «jocului» De-a v-aţiascuns, dar cu un final«Arde-l-ar focul!»; poezia lui Blaga – resemnare şi cufundare tainică în Marele Tot; poezia lui Voiculescu – îmbrăţişare patetică a lui Iisus etc.), fără tendinţe de comparaţie axiologică, ci, deocamdată, numai tipologică, aş spune că nota originală a poeziei lui Grigore Vieru o dă tocmai sfidarea calmă a morţii” (Fănuş Băileşteanu, Grigore Vieru, omulşipoetul, Bucureşti, 1995, p. 110).

Jorge Luis Borges observa că Byron şi Baudelaire au dramatizat nefericirea, în timp ce Whitman a dramatizat fericirea. Pornind de la această penetrantă constatare, am putea spune că Vieru dramatizează fericirea de a fi un poet al vieţii, al bucuriilor simple, după cum dramatizează nefericirea de a fi un poet al unui „secol grăbit”, al unei Basarabii terorizate de istorie şi al unui spaţiu românesc neîntreg şi marcat de dihonii, de neunirea dintre români.

Articolul a fost scris de academicianul Mihai Cimpoi. Articolul a fost preluat din cartea Grigore Vieru, poetul, apărută la editura Știința din Chișinău în anul 2010.