Publicat în Activităţi de promovare, Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, critica literara, DISCUȚII/DEZBATERI

Dezvăluirea haosului din mitologia greacă în viziunea lui Lucian Blaga


În calitate de moderator al Cenaclului Literar „Magia cuvântul”, îmi este dor de Sala cu coloane a Bibliotecii Centrale. Consider că ne-ar prinde bine tuturor să revenim la textul lui Lucian Blaga. Vă propun un fragment din lucrarea mea SEMNIFICAȚIA CORELAȚIEI „HAOS-ORDINE” ÎN GÂNDIREA MITICĂ, pe care o puteți citi integral online: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/57-63_8.pdf

Victoria Fonari, conf. univ, critic literar

Dezvăluirea haosului din mitologia greacă în viziunea lui Lucian Blaga

În studiul său Lucian Blaga își dorește să structureze mitul antic grecesc categorial în: frumos, raportat la ordine, și urât, raportat la progenitura preolimpică, adică al tenebrului: „Urâțenia și metehnele sunt în mitologia greacă un atribut degradant în sine, al monștrilor sau al zeilor întunericului. Pe aceștia îi întâlnești în marea fără de forme, la răspântii suspecte, în ascunzișuri de abia tolerate, sau în Hades” (Blaga).

Valorificând spațiul elin Lucian Blaga dezghioacă din optica estetică rigorile etice ale culturii. În investigațiile sale filosoful poet observă încă o deosebire a acestei gândiri mitice: „În genere zeii grecești au o filiație, și de la naștere începând o dezvoltare; dar dezvoltarea lor e pe urmă brusc oprită de cântarul de precizie a momentului culminant. Organismele zeilor se opresc în zenitul desfășurării și al pulsației lor, adică în plenitudinea fără scădere a tuturor facultăților. Ajunși în zenitul sorții lor organice, zeii se bucură de nemurire”. Zeilor Olimpici le este proprie o vârstă la care ei se opresc pentru a trăi într-un prezent continuu, uneori chiar încremenesc într-o etapă existențială de parcă le-ar fi propriu un singur segment, de pe axa căruia nu pot coborî. Un exemplu în acest sent: Atena, născută în coif, o tânără în haină militară, Poseidon – zeul cu barbă de valuri care stăpânește marea, Eros reprezentat, de obicei, la vârsta de copil sau adolescent înaripat, Afrodita are capacitatea de a fi veșnic tânără etc. Această înmărmurire pare să scindeze timpul zeiesc de timpul pământenilor. Lucian Blaga extrage anumite trăsături culturale din mitologiile acestor popoare: „În zenitismul zeilor grecești deslușim un reflex al idealismului tipizant propriu spiritului grec”.

În predilecția lui Lucian Blaga pentru filosofia greacă dezvăluie atitudinea grecului față de haos și față de vid: „De fapt, spiritul grec gândește în chip  preponderent în „volume” și în „plinuri”, ocolind pe cât cu putință „dezmărginitul” și „golurile”. Din șirul înțelepților elini îl selectează pe Parmenide pentru a explica raportul dintre existență și non-existență: „Golul” este la Parmenide egal cu nonexistența. (…) Parmenide imaginează, în cele din urmă, existența ca o sferă, omogenă în sine și plină. (…) Plinul există, golul nu există”.  Asistăm la trecerea de la gândirea mitică la cea filosofică. Explicarea fenomenelor se realizează prin imagini concrete. Existența, care este o noțiune abstractă, se identifică cu plinul. Volumul permite de a percepe noțiunea cu un conținut ce ar putea fi măsurabil, este percepută printr-o cantitate indefinită la nivel intuitiv.

Haosul nu poate fi valorificat decât în antiteză cu ordinea, de aceea și Lucian Blaga după ce a explicat noțiunea de haos, consecutiv acordă atenție ordinii. În viziunea grecilor ordinea are o importanță majoră care devine un fundament al filosofiei, al modului de viață, al moralei, care a condiționat întreaga cultură europeană, fiind stipulată diferit în diferite perioade. Iată cum este estimată în prima perioadă a secolului al XX-lea: „Ordinea e legată în mitologia greacă de măsură și margine, de un orizont finit, dincolo de care nu poate să fie decât inexistentul” (Blaga).

Haosul își lasă amprentă în lumea umbrelor. Amintim câteva desfigurări evocate în mitul elin.Sisif în lumea lui Hades își pierde identitatea, devine umbra ascultătoare. Regele Corintului nu mai apare în aureola de rege care nu s-a temut nici de Zeus. Caracterul său nu mai are vlagă, deși este pus la muncă fizică, aceasta nu își are sensul cum ar fi o muncă realizată în lumea reală. Munca apare și ea invizibilă, după numele zeului care o guvernează. Această lipsă de identitate face ca sufletul să perceapă două aspecte cunoașterea lumii celor vii fără a putea contribui la schimbarea destinului acestora și necunoașterea prin apa uitării, care se află în aceeași lume subterană. În acest sens cunoașterea ține ordine, de lumină, necunoașterea de întuneric, de haos. Respectiv importanța titanului Prometeu este de a contribui la această ordine în conștiința omului prin învățăturile sale. Învățătura văzută ca un beneficiu al luminii este percepută în caracterizarea centaurului Chiron. Centaurii sunt văzute ca ființe malefice, cu toate acestea unul care se remarcă prin înțelepciune și dăruirea acestei înțelepciuni este văzut benefic, personajul iese din stereotipie. Cunoașterea le este proprie și monștrilor, cum ar fi sfinxul. Dar ermeticul face ca această cunoaștere să fie un indiciu de selecție. Necunoașterea apare ca o capcană, civilizația greacă cunoaște o insurecție cu lumea zeilor: Sisif, Aracne sunt nemulțumiții de ordinea suspusă, mitul lui Prometeu. Ceea ce nu semnifică a nu pleda pentru o ordine, este o altă atitudine (căreia i-ar corespunde un alt fel de ordine).

Lumea umbrelor se manifestă prin jale și își păstrează raporturile de rubedenie. Or, părinții își recunosc feciorii, dar nu au glas de a fi auziți, cum ar fi dialogul dintre părinte și fiu: Laerte și Ulise.

Pedeapsa descalifică eroii, respectiv Orfeu nu mai are forța vitală pentru a convinge bacantele să trăiască în armonie, or în perioada existenței Euridice cântecul său avea forță vitală, de a convinge prerogativa armoniei unde să domine pacea, violența fiind curmată de cântec.

Articol scris de Victoria Fonari, dr. conf.

Publicat în Activitate expoziţională, COLECŢII BC

Iubirea înflorește primăvara. Dăruiți cărți-flori


Recomandăm atenției dvs romane cu titlu de flori.

Dumas, Alexandre. Laleaua neagră; Aventurile lui Lyderic / Alexandre Dumas ; trad. de Constantin Mihul. – Bucureşti : Adevărul Holding, 2011. – 344 p.

„Primul capitol intitulat în mod ironic „Un popor recunoscător” prezintă  intriga romanului, de unde  pornesc toate problemele personajelor romanului. Personajul principal este Cornelius Van Baerle, un tânăr de 28 de ani care renunţase la cariera de medic, în favoarea cultivării lalelelor. Această pasiune a lui, îl face să descopere cinci specii noi de lalele, printre care şi râvnita „Laleaua Neagră“.

Bineînţeles că până şi în cea mai pură dintre lumi, personajele negative nu pot lipsi.

Vecinul său Isaac Boxtel care urăşte faptul că îi merge atât de bine şi că e pe cale de a descoperi secretul lalelei negre înaintea sa, începe să-l spioneze si află de existenţa şi păstrarea unei corespondenţe incriminatoare. Acestea reprezintă adevărate probe în faţa poporului, despre complotul finului său, Corneille cu regele Franţei în asasinarea fraţilor Witt, care doriseră libertatea Olandei. Această corespondenţă o încredinţase lui Cornelius, ascuzându-i totuşi adevărata însemnătate a ei.

Acuzat pe nedrept de trădare el este închis pe viaţa, această sentinţă reprezentând şi curmarea unicului său vis: descoperirea marii Lalele Negre, considerată în Olanda acelor timpuri, cea de–a opta minune a lumii.

În închisoare o cunoaşte pe Roza, frumoasa frizonă cu ochii albaştri, fiica temnicerului Gryphus, iar Cornelius rămâne impresionat de bunătatea fetei. În sufletul său ia naştere un nou sentiment, cel al iubirii pentru Roza care îl cucereşte şi oferă visului său o nouă speranţă.

Acesta îi dă mugurii pentru ai sădi, însa diferite împrejurări încurca acest proces. În scurt timp marele vis ajunge în mâinile inamicului care se dă drept stăpânul Lalelei Negre, dar răutatea şi comportamentul lor nedrept sunt în final învinse de dragoste şi adevăr. Roza este cea care prezinta prinţului cel de-al treilea mugur cât şi hârtia care era dovada nevinovăţiei lui Cornelius Van Baerle. Astfel, prinţul Wilhelm îi înmânează premiul Rozei şi îi oferă libertate nevinovatului Cornelius. Cei doi se căsătoresc şi trăiesc împreună cultivând lalele.”

(rezumatecarti.robloguri.info)

Eliade, Mircea. Proză fantastică: în vol. / Mircea Eliade. – Bucureşti : Editura Fundației Culturale Române.

Vol. V : La umbra unui crin / ediție și postfață de Eugen Simion. – 1992. – 255 p.

„În nuvela La umbra unui crin accentul cade pe aceeași amnezie a protagoniștilor, mai ales cea a lui Ionel Postavaru, a unor cuvinte ce capătă, în noul context al exilului, alte valente decât cele inițiale. Peste expresia „la umbra unui crin, în Paradis” se suprapune povestea unor camioane ce dispar într-o turnantă la un anumit kilometru. Cuvintele obsesive și misterioasele trasee ale autovehiculelor nu se decodifică pentru protagoniști în nici o forma de revelație a sacrului, toate aceste evenimente rămânând în sfera bizarului.

Prin proiectarea destinului pe scena, omul are posibilitatea să rămână un simplu spectator al acestuia, adică sa se sustragă acțiunii nefaste a duratei temporale. Dar spectacolul la Mircea Eliade nu este un simplu ritual de contopire a actorului cu personajul interpretat. Mai mult decât aceasta, interpretarea teatrala are drept scop inițierea spectatorului, care, astfel, se constituie intr-un neofit. Spectacolul ii este destinat acestuia din urma mai mult decât interpretului (acesta cunoaște deja rolul și soarta personajului).”

(scritub.com)

În acest volum găsiți și romanul Nouăsprezece trandafiri.

Hall Kelly, Martha. Când înflorește liliacul / Martha Hall Kelly; traducere din limba engleză și note: Mirella Acsente. – București : Litera, 2017. – 508 p.

„Newyorkeza Caroline Ferriday este ocupată până peste cap cu postul de la consulatul francez și cu o nouă iubire la orizont. Dar lumea ei se schimbă dramatic atunci când armata lui Hitler invadează Polonia în septembrie 1939 vizând cucerirea Franței.

Peste ocean, Kasia Kuzmerick, o adolescentă poloneză, simte cum viața lipsită de griji pe care o duce e pe cale să se sfârșească pe măsură ce e tot mai ocupată cu rolul ei de curier pentru mișcarea de rezistență. Într-o atmosferă tensionată de supraveghere și suspiciune, un ăas greșit poate avea consecințe grave.

Pentru tânăra și ambițioasa doctoriță germană Herta Oberheuser, un anunț de angajare ca medic guvernamental pare biletul de evadare dintr-o viață pustie și șansa nesperată de a-și practica profesia. Însă ea se trezește prinsă ca într-o capcană pe un tărâm plin de secrete și dominat de bărbați.

Destinele acestor trei femei se intersectează după ce Kasia este trimisă la Ravensbrück, faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei. Vor reuși Caroline și Kasia să le facă dreptate acelora pe care istoria i-a uitat? ”

Druon, Maurice. Regii blestemaţi. Vol. 6 : Crinul și leul / Maurice Druon : roman istoric. – Bucureşti : Litera, 2014. – 332 p.

Regii blestemați a inspirat seria Urzeala tronurilor. Crinul și leul este un roman istoric.

„Crime, războaie și trădări, minciuni și senzualitate, prăbușirea unei mari dinastii și intrigile politice care au influențat decisiv istoria Franței.

Răzeşu, Virgil. Glontele cu parfum de crini / Virgil Răzeşu. – Piatra Neamţ : Editura Răzeşu, 2013. – 281 p.

„Cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț, medicul Virgil Răzeșu, doctor în medicină, este unul din oamenii, puțini din oraș care, în urma intervențiilor chirurgicale, a prelungit vieți sau a reînviat oameni care nu mai aveau nădejde că se vor mai da jos din patul de spital singuri, pe picioarele lor.

Glontele cu parfum de crini” începe cu o secvență de roman polițist, bine creionată, conform canoanelor genului, lege artist, pe care autorul o intitulează, de altfel, prolog.

În paginile următoare, cartea se dezvoltă într-un roman cu pronunțată factură psihologică, dar nu mai puțin social-politică impregnat de informații de cea mai bună calitate, nu doar să înmulțească numărul paginilor, ci ca să aducă atât de fragila memorie publică și a fiecărui cititor în parte, adevăruri uitate sau trecute cu vederea, dacă nu ascunse cu grijă, de către cei interesați în a-și menține proaspătă coaja de pâine pe care le-au aruncat-o puternicii vremii și pe care se  tem să n-o piardă” se afirmă în Cuvânt înainte.

Zanfir, Elena Zafira. Dragoste şi orhidee : [roman] / Elena Zafira Zanfir. – Bucureşti : Zafira, 1995, Bucureşti : Romcart SA.  –  344 p.

„Cei care se află la pupitru de comandă al lumii – numai ei – pot aduce Binele sau pot crea suferințe imense omenirii. Aceștia trebuie să fie aleșii moralei și Perfecțiunii, întruchiparea virtuților dobândite de specia umană în evoluția spre desăvârșite. Atunci – numai atunci – va fi bine pe pământ” afirmă autoarea.

Balzac, Honoré de. Crinul din vale / Honore de Balzac ; în rom. de Lucia Demetrius. – Bucureşti : Ed. pentru Literatură Universală, 1967, Bucureşti : Comb. Poligr. „Casa Scînteii”, 1967.  – 268 p.

„Istorie a unei iubiri imposibile, cea dintre Félix de Vandenesse, mezinul unei familii aristocratice, si doamna de Mortsauf, virtuasa soție și mama, roman poetic în care autorul evoca amintiri din copilăria și tinerețea sa, Crinul din vale ocupa un loc aparte în opera lui Balzac. ”

(universulcartii.ro)

Alte romane la subiectul iubire vedeți aici, iar despre pasiune vedeți aici.

Iar despre romanele cu subiectul dragostei și alte flori vedeți aici.

Și nu uitați nici de interpretul Fuego care zice că Iubirea înflorește primăvară.

Publicat în biblioteca centrala, Critica, critica literara, literatura, literatura artistica, LITERATURA ARTISTICA, Poezia, PREZENTARE DE CARTE

Liliana Armașu sau poezia ca jokering


     Chiar tu ești singurătatea

          Nu știu dacă am citit o poetă sau un poet mai însingurat ca Liliana Armașu. Deși, la un moment dat, am avut impresia că ea este autoarea care ar căuta solitudinea dacă aceasta i-ar lipsi. Au consemnat-o, de altfel, și alții, poezia ei este o asceză. Simțind acut această lume, intensificându-i sensurile și rosturile, ea știe să vină cu verdicte poetice: „pentru un însingurat/ noaptea e mai mult decât întunericul”. Poezia și poeta devin un filtru al realității, o prismă prin care se polarizează luminile lumii: „și iată că nu te mai poți certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuți/ și nici cu Dumnezeu,/ căci chiar tu ești singurătatea/ în care el se odihnește Duminica”. Divinitatea e o prezență aparte a acestor texte, deloc una manifestă, poeta nu are nevoie de parade gălăgioase ale credinței. Dumnezeu există, El e în text, El este text. După chipul și asemănarea biblică avem în aceste cărți de poezie un model de raportare la alteritate – „ne regăsim pe noi înșine/ în chipul celuilalt”, e chipul universal al divinității, dar și al semenilor. Celălalt este un alibi al existenței, el confirmă și probează traiul unui eu retras: „m-aș preface în propria ta singurătate/ să te-nsoțesc în moarte”. Și dorința vine dintr-un Eros și Thanatos care coexistă în ființa umană dintotdeauna. „Nu înțelegeam cum poate fi/ atât de frumos împrejur/ și eu atât de singură”, e întrebarea după care se ajunge la „fericirea însinguratului”. Și aceasta din urmă este rezultatul unei purificări prin separarea și detașarea de ceilalți. Rămâne credința, „îmi fac semnul crucii/ de la A la Z”, e credința totală în existență, în poezie și în posibilitatea salvării prin ea. „Nu am nimic, Doamne, nici liniște”, astfel, neliniștea echivalentă cu eterna căutare este marca poeziei Lilianei Armașu.

armasu 1

       La marginea marginii

            Există în aceste poeme un impas emoțional aproape exemplar, o ducere în extremă a unor stări umane printr-un gest de care doar un poet este în stare. Este omul blocat într-un spațiu și un timp al nefericirii. Este lumea omului care zice: „nu am nici măcar unde înainta”, „trăiesc la marginea marginii”. Marginalul – iată personajul poematic din volumele Lilianei Armașu. Și, în acest univers ermetic, frumosul e unul suicidal – „tăcere/ în care se sinucid cei mai frumoși dintre/ îngeri”. Eul e unul suferind la cotele cele mai înalte, „am un animal sălbatic în casă” și acesta e chiar sinele care trăiește prin poezie. „Tristele bucuriile mele” – în tristețea bucuriei este întreaga poezie a poetei care există cumva oximoronic în „durerea și bucuria acestei neînțelese neliniști”. Poezia e salvarea, poezia e rostul a toate, așa cum poeta știe că „strict ale mele rămân/ revolta, neliniștea,/ poezia…” Toate se supun poeziei – „…e ca și cum ai muri în ziua aceea/ pe care o dedici poeziei”, care e o „mantie de foc”. Poezia e imanența a toate, e valoarea supremă, e o altă dimensiune a divinului. „Poemul se zbate în mine/ ca peștele pe uscat” și este pulsul poeziei de zi cu zi, oră cu oră, căci Liliana Armașu nu este poetă doar de la ora opt la optsprezece. Ea e poeta de zi și poeta de noapte. În pofida încurcăturii artistice prin care trece astăzi lumea, ea gândește la „rolul artistului/ pe vremuri de criză”. Unicul pisc de escaladat este poezia, ea e mai presus de toate: „peste munții poeziei nicidecum nu pot trece”.

            Poeta exclamă: „e înfricoșător să fii femeie”, „nu mă căuta printre femei”. Poezia ei de călugăriță, după cum deja a calificat-o critica literară, care e „jumătate femeie/ jumătate sfântă” este un reușit exercițiu de regândire și eternă reinventare a identității umane care stă în spatele poemului. „E greu să fii… Liliana Armașu” și din această cauză poeta se rupe de existența sa onomastică. Ființa poetică e dincolo de micile iubiri ale teluricului, de morțile de zi cu zi, chiar dacă Erosul e o imanență a vieții și poeziei, de unde trista constatare că „dragostea nu se cultivă în sere”, de unde și „nostalgia păcatului neîmplinit”.

          Libertatea, îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe

            Nostalgiile clipei umane îmbracă haina unei emancipări de alt ordin. Poeta se salvează cu gândul la libertate. E fuga de rutină, „la serviciu,/ unde, printre manuscrisele grele,/ visezi cu jind la fructul/ neatins al libertății”. Libertatea e mai presus de dragoste și moarte în aceste texte. Ea e dincolo de toate, e idealul suprem. „La picioarele mele se gudură/ o felină de rasă rară, numită solemn/ Libertatea,/ îmbiindu-mă, grațioasă, s-o iau în brațe/ și să-i mângâi la nesfârșit beregata” – este jocul vieții cu toate cele care ți se dau și ți se tot iau, este ironia față de fantasma libertăților de tot felul. Și aici mi se pare că putem identifica un grad de maturitate poetică la care puțini poeți ajung. Majoritatea volumelor de poezie, începând cu debutul, indiferent de stil și maniera generației sale, se cramponează într-o existență egocentrică, uitând de lume și de rosturile ei. A pune problema libertății în poezie mi se pare o marcă a valorii și a unei deveniri poetice superioare. Versul „ai încremenit de secole într-o mare Statuie a Libertății/ pe care o torturează cu privirile lor toți călăii lumii” concentrează în sine argumentul – avem un eu care reprezintă o totalitate umană, avem un întreg univers uman și avem ideea unei libertăți torturate. E un concept sferic al unei umanități care mereu cade în păcatul oprimării.

armasu2

Dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!

Devenirea întru poeziei vine din „timpul lungilor ani de bibliotecă”, „cu profesori care vorbeau singuri prin biblioteci”, „în căutarea unei fericiri de hârtie”. Fericirea omului izolat de lume caută dialogul ideatic, polifonia cărților. E fericirea unui homo legens. Cel care nu se teme nici de moarte, știind că există cartea: „ce frumos s-ar încheia viața/ dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă!” Biblioteca devine un procedeu al existenței și orânduirii acestei lumi –  „sufletul/ aranjat perfect sub formă de/ bibliotecă a/ sentimentelor”. Poeta e conștientă de iluziile care ne pasc mereu printre „clituri de cărți cu himere”, ea înțelege și dimensiunea de morgă a acestei lumi livrești atunci când „frecventezi zilnic cimitirele bibliotecilor”. Dar cărțile oricum rămân a face parte din marele spectacol al lumii în care „am văzut călătorind astfel orașele mari ale lumii/ castelele de lux și subteranele/ crâșmele și bibliotecile”. Universul cărților devine un laborator al existenței poetice, acolo se produce marea alchimie a stărilor care devin literatură: „suntem deja în biblioteci/ la mesele noastre de scris/ cerneala din pixuri curgând”. Poetul se naște printre cărți și tot acolo își găsește sfârșitul, este o situație firească în marele lanț al evoluției ideilor, e ciclul vieții poeziei și al poetului care constată cu un fel de calm: „am mers la locul meu de veci din această lume/ – în bibliotecă”.

            Înmormântăm idealuri și bem

         De la marile idei ale libertății, ale libertății prin scris și lectură, poeta coboară și spre marea temă a nimicului, e tema generației sale, care vine în primul deceniu al noului secol și mileniu. Florile și fluturii aproape pastelați din poezia șaizecistă, transformați peste noapte în citate livrești la unii poeți de după 1970 și preponderent la cei de după 1980, în poezia noului mileniu, aceste delicate imagini ale frumosului, se transformă în metafora abia sesizabilă a marilor iluzii venite din „politica duplicitară a fluturilor de noapte”. Într-o lume a bruiajului informațional, a strigătelor media și de tot felul, „minciuna e singurul mijloc de refugiu”. Omul populează un univers de teleshow, totul e la vedere, trăim deja pe un mare ecran și moartea e deja un bun public, un spectacol de arătat și de văzut. Iată de ce mai nou căutăm neapărat un „un mormânt de cristal”, pentru a spori marea iluzie a transparenței care ni se tot inoculează după 2000. Până la urmă „înmormântăm idealuri și bem”. E beția lumii, nicidecum beatitudinea spiritului.

            Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet, iar tu crezi că i-ai văzut sufletul

        În plină aparență a transparenței, poeta constată cu regret că „lumea e un tablou de mult uitat”. Adevăratele esențe ne scapă, tabloul veridic a ceea ce suntem nu există sau nu mai contează. Și toate se întâmplă „într-un colț de țară aproximativă”, într-o „patrie – ceva dureros și nesigur”, „tocmai acum când sărbătorim apocalipsul”. Și această sărbătoare a neînsemnătății à la Kundera e redundantă, e obositoare, așa cum „sfârșitul fiecărei zile e ca o mică/ apocalipsă”. Vorbim despre o viață în care „se fac țăndări, una câte una,/ păpușile – iluziile tale”.  „Sunt cel mai bun colecționar de iluzii/ pierdute” – iată opinia definitivă, iată diagnoza de sine a poetei. De aici dorința de a spune în poezie „despre lucrurile mărunte și delicate”. Și, dacă „toate iau încet/ forma nimicului”, „cel mai mare eveniment din viața ta/ e atunci când (nu) ți se întâmplă nimic”. Este o risipă a ființei. Este marca unei schimbări de paradigmă existențială și poetică. Se trece de la o lume a grandorii și măreției la „o grămadă de mărunțișuri risipite”. Un univers în care cele vechi nu mai funcționează, iar cele noi încă nu sunt înțelese: „alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,/ iar tu crezi că ai întâlnit omul./ Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată,/ iar tu crezi că ai regăsit copilul./ Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet,/ iar tu crezi că i-ai văzut/ sufletul”. Este o lume nouă a obiectelor, a unei materialități care ține din ce în ce mai mult să ocupe zona metafizicului, așa cum „mâine urmează să apară din nimic”.

          Și în această dimensiune a căutării apare o nouă generație de poeți, „noi – rătăciți în neunde”. Este „o generație pierdută în proteste/ și în mari adunări naționale”, este generația care a plecat, este generația care e plecată, chiar dacă a rămas, e generația unui exil interior într-o țară a nimicului. O țară în care poezia nu mai contează, în care politicienii spun cu ironie că ei fac declarații serioase și nu spun poezii. De aici declarația-manifest: „tăiați acest poem și scrieți altul mai bun/ l-am scris special pentru a fi negat,/ redus la nimic, nimicit”. Și o stare poetică simptomatică a acestei generații deziluzionate este lipsa oricăror așteptări, „eu nu aștept nimic, nici dimineață, nici amiază, nici seară”. Godot e pensionat din marile așteptări umane, Estragon și Vladimir au făcut carieră politică, se zgaibără la microfoane în săli parlamentare și prin scuaruri la sfârșit de august basarabean. Unica soluție rămâne a fi poezia.

         Unica modalitate de a rezista e jokering-ul, e amuzamentul de-a râsul-plânsul pe care îl vom juca cu toții noi cei care venim după 2000. Vom tot exclama odată cu Liliana Armașu: „fac zilnic, în fața oglinzii, exerciții de râs”, vom învăța ironia nimicului și drama (auto)nimicirii și ne vom mai salva din când în când prin „seri de lecturi în stele”. În acest sens, Liliana Armașu vine cu un fel de poezie care va deveni cap de serie pentru tot ce se va face în poeziei în noul secol. Poezia care râde în loc să plângă – iată manevra pe care a aplicat-o poeta în bătăliile poeziei la început de mileniu trei. Și trebuie să recunoaștem că a fost o operație reușită. Stratagema poetică a unui Joker solitar.

*

Armașu, Liliana. Singurătatea de miercuri // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2010. – 96 p.

Armașu, Liliana. Mâine va fi altfel // Lialiana Armașu. – Chișinău: Ed. ARC, 2015.  – 96 p.

Armașu, Liliana. Eu scriu… Tu scrii… El este // Lialiana Armașu. – Târgu-Jiu: Ed. Centrului Județean al Creației Populare Gorj, 2001. – 62 p.

*

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din revista Moldova, rubrica Poeme dintre râuri, noiemebrie-decembrie, 2019, p. 95-97, ISSN 0132-6635.

Publicat în Activitate expoziţională, ACTIVITĂȚI BC

Poetul, prozatorul şi eseistul Alecu Russo (originar din Basarabia), un ideolog al generației de la 1848


Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819, Străşeni – Lăpuşna. A decedat la  5 februarie 1859, Iași. A fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. A participat la Revoluția de la 1848 din Moldova, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. A murit de tuberculoză şi este înmormântat la Biserica Bărboi din Iaşi.

Alecu_Russo_-_Foto01

Russo, Alecu. Opere / Alecu Russo ; ed. îngr., st. introd., tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vârgolici. – Chișinău : Știința, 2015. – 284 p.

opere 2„În jurul anului 1840, când Alecu Russo elaborează primele sale scrieri, literatura română se afla în faza inițială a constituirii ei moderne. Gazetele erau puține. În 1829, la 8 aprilie, apăruse primul număr din Curierul românesc, la București; Iar la 1 iunie își începu existența la Iași, Albina românească, se afirmă la începutul volumului.

Autorul face referință la Memorii și scrieri istorice; Scrieri de critică literară, Scrieri poeticeși Scrieri Politice.

La final găsiți o addenda, note și comentarii, iconografie.

Russo, Alecu. Opere / Alecu Russo ; ed. îngr.: Efim Levit. – Chișinău : Literatura artistică, 1989. – 439 p.

În această ediție sunt incluse opere antume, opere postume și Anexe, unde sunt incluse originalele scrierilor lui Alecu Russo în limba franceză.

Russo, Alecu. Scrieri / Alecu Russo ; comentate de Petre V. Haneş. – Craiova : Ed. Scrisul românesc, s. a. – 267 p.

În ediţia Scrieri, apărută la editura Scrisul românesc din oraşul Craiova, responsabilul de ediţie a inclus pe capitole: Viaţa lui Alecu Russo (vremea lui şi scrierile publicate în timpul vieţii). La final sunt incluse Notiţe critice.

Russo, Alecu. Scrieri alese / Alecu Russo. – București : Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, 1959. – 339 p.

„Alecu Russo a pătruns tîrziu în conştiinţa publică şi sa statornicit, mai ales, ca autor al Cîntării României. Controversa în jurul paternităţii acestei scriei a făcut din Alecu Russo un autor cu renume, dar nu şi un scriitor citit. Foarte mulţi rotesc cu familiaritate numele scriitorului, câţi însă au reţinut şi pot cita, la nevoie, cîteva dintre titlurile puţinelor sale scrieri?” se afirmă în Introducerea cărţii. În volumul Scrieri alese sunt incluse Scrieri apărute în timpul vieţii şi Scrieri apărute după moarte.

Russo, Alecu. Scrieri alese / Alecu Russo. – București : Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, 1959. – 366 p.

În volumul Scrieri alese sunt incluse următoarele lucrări: Critica criticii, Studie moldovană, Holera, Cugetări, Amitiri, Cîntarea României, Mihaiu Cuciureanu, Soveja, piatra Corbului, poesia poporală, Piatra Teiului, Iașii și locuitorii lui în 1840 etc.

Volumul include și prefață, nota editruii și note bibliografice.

Russo, Alecu. Cântarea României / Alecu Russo. – Chișinău : Litera, 1998. – 326 p.

În volum sunt incluse Scrieri antume și Scrieri postume.

De asemenea, mai găsiți Notă asupra edițeii, tabel cronologic și aprecieri.

Russo, Alecu. Cântarea României / Alecu Russo. – Galați : Ed. Porto-Franco, 1994. – 154 p.

În ediția editurii Porto-Franco, sunt incluse scrierile apărute în timpul vieții, scrieri postume, o critică – Alecu Russo – „un spirit liber”, tabel cronologic şi referinţe critice.

Russo, Alecu. Cântarea României / Alecu Russo ; pref.: Teodor Vârgolici. – Bucureşti : Editura Mienrva, 1971. – 286 p.

„Sub impulsul programului Daciei literare, Alecu Russo elaborează, în 1840, trei lucrări importante, şi anume Piatra-Teiului, Iaşii şi locuitorii lui în 1840 şi Studii naţionale, lucrări care se încadrau în preocupările epocii pentru promovarea şi consolidarea literaturii naţionale, zugrăvind realităţi autohtone, aducând imagini specifice societăţii româneşti din epoca respectivă” se afirmă în Prefaţa cărţii.

Ediţia curentă include Scrieri apărute în timpul vieţii şi Scrieri tipărite după moarte.

Russo, Alecu. Piatra-teiului / Alecu Russo ; ed. îngr. şi pref. de Geo Şerban. – Bucureşti : Editura pentru literatură, 1967. – 357 p.

„Adevăratul talent al lui Russo se afirmă prin armonizarea fondului său liric cu acea permanentă dispoziţie reflexivă. Din comentarea propriilor mişcări sufleteşti scoate el cele mai expresive pagini” se afirmă în Prefaţa cărţii.

Ediţia curentă include Scrieri apărute în timpul vieţii şi Scrieri tipărite după moarte.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa primei imagini: wikipedia.org

Publicat în Activitate expoziţională, ACTIVITĂȚI BC

Cărți noi din domeniul literaturii române la Biblioteca Centrală


La sfârșitul lunii decembrie, în fondul bibliotecii noastre a intrat un set de cărți noi.

Astăzi, vă prezentăm câteva cărți din domeniul literaturii române.

Neguț, Marius Albert. Îngeri rătăciți / Marius Albert Neguț. – București : Libris Editorial, 2016. – 502 p.

„Cititorule, crezi că te poți desprinde așa ușor de trecut? Crezi că, dacă nu l-ai trăit, nu ai nici o vină? Chair dacă tu nu recunoști, el te-a creat omul ce ești acum. El îți domină viitorul, pentru că tu, naiv fiind, îi permiți să rămână în umbră, necunoscut” afirmă autorul romanului, Marius Albert Neguț.

Romanul are parte patru părți

Fragment din roman:

Ana se pierdu în privirea lui Radu, ca puful unei păpădii în albastrul cerului. Se lăsă ingeri ratacitilegănată de zâmbetul lui, ca un copil de braţele mamei iubite. închise ochii şi, înfiorată de nebunia pe care avea să o facă, îi oferi băiatului puritatea primului său sărut. Acesta încremeni în neaşteptata îmbrăţişare a buzelor, încercând să dilate timpul, să soarbă toată fericirea din clipă.

Rămaseră îmbrăţişaţi strâns, parcă din teama de a nu se pierde unul de celălalt, în vâltoarea emoţiilor.

Cu inimile vii, bătând nebuneşte, deveniră brusc conştienţi de dragostea lor, din care, timid ca un lăstar fragil, înflorise sărutul de mai devreme, sfârşindu-le copilăria şi ghidându-i tainic pe cărări ascunse spre adolescenţă.

Se trezi sub o ploaie de lovituri. Doi infirmieri, înarmaţi cu cozi scurte de mătură, îl loveau din toate puterile, insultându-l, cerându-i socoteală pentru scandalul făcut. Luat prin surprindere, zăpăcit de somn, Radu încasă fără să crâcnească bătaia – nici nu ar fi avut ce face, legat fedeleş cum era – până când cei doi, obosiţi, dar râzând de parcă s-ar fi descătuşat de ceva, îl lăsară în pace, nu înainte de a-i promite că îl vor vizita şi a doua zi.

În orele care urmară, Radu avu timp să îşi reamintească tot. Din clipa în care fusese închis, nu i se mai servise „tratamentul”. Durerea îl lovi ca un baros în moalele capului şi mintea îi servi unica soluţie posibilă de evadare din realitate. Cu hotărârea luată, aşteptă în picioare următoarea vizită a zbirilor săi.

Mijaiche, Rodica. Roma. Pasiuni întunecate / Rodica Mijaiche. – București : Librex Publishing, 2017. – 270 p.

Rezumatul romanului:

romaRegina a fost adoptată de fermecătorul Franco Nunzio, care toată viața și-a dorit o fiică, dar n-a fost să fie. Asta până în ziua în care a zărit-o la marginea minunatei Fontana di Trevi, fiind vrăjit pe loc de opila brunetă cu ochi verzi amețitori.

Dar viața în Familia Nunzio n-a fost așa cum și-a imaginat-o  Regina. Nici pe depate. Obligată să suporte hărțuirile constante ale fratelui ei vitreg, indiferența mamei adoptive și lipsa prezenței adoptiv, tânăra hotărăște să-și ia viața în propriile mâini, părăsind Roma pentru Manhattan.

Alessandro Martinez a crescut în laboratoarele tatălui său, Alberto Martinez, fondatorul A&A Health Care, visul lui fiind să-i calce pe urme și să devină un chimist recunoscut. După ce asistă la uciderea tatălui său, Alessandru se vede nevoit să se retragă în colțurile întunecate ale Bronxului, așteptând momentul propice răzbunării.

Mijaiche, Rodica. Londra. Pasiuni dezlănțuite / Rodica Mijaiche. – București : Librex Publishing, 2018. – 322 p.

Rezumatul romanului:

De-a lungul anilor Carlo Di Angeli și-a făurit o viață care să nu-i amintească nimci dinlondra trecutul lui durerors. Ajuns fotomodel de succes, el nu-și oferă dragostea, ci doar trupul și puțin din timpul lui femeilor ce intră și ies  din viața lui precum niște umbre. Fără chipuri. Fără nume. Însă trecutul revine cu o forță nimicitoare când, primind o scrisoare de la mama lui, Contesa Maria Elisabetta D’Angelo, este chemat să-și ia în primire titlul de drept.

Melissa Roggs, jurnalistă la The Manhattan Truth, este readusă față în față cu fostul ei iubit și logodnic, Contele Alonzo Carlo D’Angelo, când șeful ei îi dă misiunea de a scrie un articol despre contele dispărut al Londrei.

Cibotaru, Mihail Gh. Către voi, prin lumina întunericului: în vol. – Chișinău : Cartier, 2018.

Vol. I: Memorii și nuvele. – 566 p.

„Mai mult decât o carte de memorii, volumul constituie o frescă, pe cât de vastă, pe atât de amănunțită, a satului basarabean din perioada postbelică, cel care a și da prima generație încălțată, al cărei purtător de cuvânt este autorul nostru. Peste 500 de pagini de-o sinceritate copleșitoare, în care firul biografic se împletește cu destinele strămoșilor & contemporanilor săi, pentru a țese o pânză epică acoperind peste șapte decenii…” afirmă Emilian Galaicu-Păun.

Cibotaru, Mihail Gh. Către voi, prin lumina întunericului: în vol. – Chișinău : Cartier, 2018.

Vol. II: Memorii și nuvele. – 566 p.

Volumul II include romanele: Bătăușul; Strigătul din vis; Două vieți, o singură iubire; Fuel fără secundanți.

Druță, Ion. Căsuța de la Răscruce: Proză memoralistică / Ion Druță. – Chișinău : Cartier, 2018. – 313 p.

Fragment din roman:

„Trăiam într-o lume a mea, care nu avea nimic comunc cu mediul înconjurător. Deși locuiam în Chișinău, mi-am luat satul cu mine. Nu neapărat satul natal. Aveam satul visurilor mele. Fiecare trăiește în două sate. În cel pe care îl are și în cel pe care ar fi vrut să-l aibă. Acolo eram absolut liber. Scriam ce-mi venea în vârful peniței, nu-mi era frică de nimeni și de nimic. Tocmai asta și deranja autoritățile. Încolonarea era doar începutul operației. Principalul lor scop era să fiu scos din satul visurilor mele”.

Izbaș, Zina. Minunea așteptării / Zina Izbaș. – Chișinău : Pontos, 2018. – 114 p.

Lucrarea include un set de versuri.

Serebrian, Oleg. Cântecul mării : roman / Oleg Serebrian. – Chișinău : Cartier, 2018. – 334 p.

Cartea este dedicată  miilor de bucovineni și basarabeni care au trecut prin calvarul exodului din anii 1940. Așa că… cei interesați de acest aspect, sigur vor fi captați de subiectul romanului.

Manea-Cernei, Eugenia. Frumosul ca Liant al Timpului : (Sferele sublime ale sufletului) / Eugenia Manea-Cernei; post.: Alexandru-Horațiu Frișcu. – Chișinău : Pontos, 2017. – 532 p.

„Această carte de sinteză a dnei Eugenia (biolog de profesie) vine să ne prezinte prin redirecționări fericite în muzică, poezie, publicistică și eseistică. Această disociere în mai multe planuri denotă un real talent, compus din lecturi serioase și valori native. Drept liant pentru aceste laturi de activitate i-a servit noțiunea de frumos care le-a unit, le-a închegat armonios într-un tot întreg” afirmă scriitorul Alexandru-Horațiu Frișcu.

Lucrarea include un set de poezii și fotografii de familie.

Eminescu, Mihai. Arborele poeziei = L’Arbero della Poesia: Antologia poetică : (ediție bilingvă) / Mihai Eminescu; trad. din ital.: Varvara-Valentina Corcodel; pref.: Vito Moretti; cop.: Nicolae Guțu. – Chișinău : Epigraf, 2018. – 238 p.

Este o ediție bilingvă în română și italiană.