Publicat în interviuri, literatura franceza

Un interviu cu Guillaume Musso, autorul cel mai bine vândut din Franța


În ianuarie, Le Figaro a raportat că Guillaume Musso l-a depășit pe Mark Levy pentru a deveni cel mai bine vândut autor din 2011 în Franța, cu vânzări de peste 1,5 milioane de exemplare.
Doi dintre thriller-urile romantice ale lui Musso, Unde aș fi fără tine? și Fata pe hârtie sunt publicate de Gallic Books.


Romanele tale reușesc să ajungă chiar și la acei „necititori” evazivi. Care este secretul din spatele apelului tău larg?

Nu există o formulă secretă sau magică. Jurnaliștii duc uneori succesul romanelor mele la comploturile lor bine puse la punct și la personajele interesante, dar cred că există un element de mister care nu poate fi explicat cu ușurință. Întotdeauna mi-am dorit să scriu pentru toată lumea, nu doar pentru „tipuri literare”. Când încep să lucrez la un roman, nu mă gândesc dacă va avea succes. Ceea ce este mult mai important pentru mine este că cărțile mele sunt din toată inima și cred că asta este ceea ce vine în întâmpinarea oamenilor. Cititorii pot vedea că acestea nu sunt doar „romane după cifre”. Scrisorile pe care le primesc de la ei îmi aduc acasă că îi fac pe oameni să citească, chiar și pe cei care nu sunt cititori mari sau care nu citesc niciodată în mod normal. Și de asta sunt foarte mândru!

Cărțile tale au fost traduse în toată lumea. Există o calitate „universală” pentru ei?

Majoritatea romanelor mele pot fi citite pe diferite niveluri. Puteți alege să vă pierdeți în poveste și să vă înfășurați în emoțiile personajelor. Sau, puteți să faceți un pas înapoi și să citiți cartea ca o reflecție mai universală asupra soartei, sensul vieții, sentimentele de frică și abandon, ideea unei a doua șanse …

Romanul Unde aș fi fără tine?, de exemplu, este despre bărbați și femei care își iau viața în mâinile lor, mai degrabă decât să încerce să se ascundă de problemele lor. Fata pe hârtie, pe de altă parte, explorează relația dintre real și imaginar. Cel mai recent roman al meu, The Angel’s Call, este să ne împăcăm cu cine ești cu adevărat, să ne confruntăm cu adevărul și să ne confruntăm cu demonii tăi.

Ați spus că romanele dvs. provin adesea dintr-o imagine care vă bântuie. Din ce imagine a venit romanul Fata pe hârtie?

A început ca o idee care plutea în jur, care apoi s-a plantat mai ferm în mintea mea. A fost ideea, cred cu tărie, că o întâlnire întâmplătoare poate schimba cursul vieții unei persoane. Chiar, sau mai ales, când două temperamente opuse „ciocnesc” literalmente; doi oameni care, la prima vedere, nu au nimic în comun și care în cele din urmă își dau seama că au nevoie disperată unul de celălalt.

Din acest punct de plecare al dorinței de a scrie un roman despre o întâlnire improvizată, prima imagine mi-a apărut destul de clar: o casă pe plaja din California, o noapte furtunoasă, un scriitor fără scop și o femeie goală care cade pe balconul său, ca un înger trimis din cer…

Ce îți propui să realizezi când ai început să scrii romanul?

Am purtat ideea acestui roman de mult timp. Am așteptat până când am fost gata înainte să încep să scriu. Sunt pasionat de comediile din Epoca de Aur americană, faimoasele „comedii de șurub” (cum ar fi Bringing up Baby, cu Cary Grant și Katherine Hepburn) din anii patruzeci, care combină comentarii sociale, umor și emoție. Fiecare începe cu o confruntare între un bărbat și o femeie care sunt imediat respinși unul de celălalt, dar sunt cumva forțați împreună. Am vrut să aduc ritmul rapid, dialogul agitat și lupta verbală din aceste filme (precum și cele care le-au urmat urmele, precum Billy Wilder cu The Seven Year Itch, Richard Curtis cu Notting Hill și Farrelly Brothers cu There Something despre Maria) în romanul meu.

În același timp, am vrut să scriu o poveste cu un ton plin de umor și un protagonist foarte feminin, independent și excentric, care să erupă ca o tornadă în viața ușor tristă a unui personaj antipatic. Și așa a ajuns personajul lui Billie: ea este catalizatorul acțiunii, impune structura și deciziile lui Tom, naratorul. Din toate personajele pe care le-am creat în ultimii zece ani, Billie este preferata mea. Și probabil cel mai colorat. Cel, în sfârșit, pe care îl dor cel mai mult după ce mi-am pus stiloul.

În romanele tale există adesea un personaj „cel mai bun prieten”, care îl ajută pe protagonist să-și depășească problemele. Ce se află în spatele acestei teme recurente?

Mi-a plăcut foarte mult să creez personajul lui Milo, cel mai bun prieten al lui Tom în The Girl on Paper. Milo este în multe privințe genul de prieten pe care aș vrea să-l am. Cineva care te cunoaște din afară și te iubește în ciuda defectelor tale. Pe cineva pe care îl poți trage din pat în mijlocul nopții pentru a te ajuta să îngropi un cadavru! Legătura dintre Tom și Milo este de neîntrerupt: rămânând împreună, au reușit să lase în urmă începuturile lor dificile și să urce pe rândurile societății. Sunt singura familie a celuilalt. Se strâng reciproc când merg prea departe. Și cel mai important, personalitățile lor se completează reciproc: Milo aduce un element de distracție în viața lui Tom, oprindu-l să se ia prea în serios sau să se învârtă în autocompătimire.

Romanul Fata pe hârtie nu este doar o comedie romantică, ci și un thriller, un road movie și o explorare a literaturii. Vă păstrați în mod intenționat romanele la un pas de mai multe genuri simultan?

Scriu întotdeauna genul de cărți pe care aș vrea să le citesc. Și este adevărat că, de când eram adolescent, am avut întotdeauna un gust eclectic atunci când vine vorba de lectură, de la mari clasici la „literatură de gen” precum fantezie și thrillere, precum și ficțiune modernă, în special străină. Imaginația mea este, de asemenea, alimentată de teatrul, filmul și serialele de televiziune americane care, în ultimii ani, au abordat în mod eficient marile întrebări ale vieții prin intermediul divertismentului: fragilitatea existenței noastre în Six Feet Under, căutarea adevărului în House, sau morale sociale cu Lost. Această diversitate a gustului cultural apare clar în munca mea. Mai mult decât elemente paranormale sau dragoste, se pare că acest lucru îmi colorează scrierea: o anumită libertate și plăcere în amestecarea genurilor pentru a aborda probleme serioase într-o manieră ușoară, dar pe o bază narativă solidă.

Interviul a fost realizat în anul 2012 pe siteul belgraviabooks.com. Dar, succesul scriitroului Guillaume Musso este cunoscut în toată lumea și ne bucurăm pentru asta.

În context, accesați catalogul nostru electronic pentru a vedea ce romane avem scrise de scriitorul francez Guillaume Musso. Vă rugăm să împărtășiți cu noi impresiile despre romanele citite de el.

Citiți și 7 detalii mai puțin cunoscute despre romancierul Guillaume Musso.

Publicat în critică literară, literatura engleza

Romanul care a fost rescris de trei ori


Cuvânt înainte

De când l-am cunoscut, Lawrence voia să scrie ceea ce numea el o povestire romantică, picarescă. Nu ştiu exact ce înţelegea prin aceasta. întreaga lui viaţă a dorit să scrie Amantul doamnei Chatterley.

Numai un englez ar fi putut să conceapă un astfel de roman. Este ultima replică dată puritanismului. Şi alte neamuri cunosc legile căsătoriei, dar mediteraneenii par să respecte încă anticul model al lui Homer: o Penelopă fidelă care aşteaptă acasă în timp ce bărbatul colindă pe la diverse Circe şi Calipso, gata să se reîntoarcă la Penelopă lui de îndată ce s-a săturat de peregrinări; o va păşi întotdeauna la post. Francezii se supun legii numite l’amour, americanii au divorţurile lor rapide şi uşoare, şi numai englezii deţin o marcă specială de căsătorie. Nu-i vorba de o legătură bazată pe interese, pe camaraderie sau chiar pe copii, ci de unitatea de esenţă divină a căs­niciei. Măreţia Angliei s-a întemeiat în mare măsură pe profunda ei concepţie asupra mariajului, şi aceasta face parte din puritanism.

Lawrence era speriat în timp ce scria Lady Chatterley. A creat-o în munţii Toscanei, într-o pădurice de pini, boltită ca o umbrelă. în apropiere de umbrela pinilor se găsea sanctuarul San Eusebio. Lawrence descoperise ]ntr-o mică peşteră o lespede lată de piatră care-i servea ie pat şi o lespede mai îngustă în chip de masă. în vecină­tate curgea un izvor limpede. Un loc încântător, unde Lawrence mergea zi de zi să scrie, mai cu seamă primă­vara. Avea de străbătut un drum nu foarte scurt, pe lângă măslini, până ajungea la umbrela lui de verdeaţă. Dru­mul era mărginit de tufişuri de cimbru şi mentă, de ane­mone liliachii şi gladiole sălbatice, de covoare de violete şi desişuri de mirt. Boi albi, domoli, trăgeau la jug.

Şi stătea în peşteră, neclintit, scriind cu repeziciune. Zăcea atât de nemişcat, încât şopârlele îi treceau peste picioare şi păsările ţopăiau în jurul lui. Câte un vânător ocazional tresărea speriat când dădea peste această statuie.

Cei câţiva ţărani din jur, locuitorii acestei îndepărtate părţi din Toscana, îi acordau lui Lawrence mai multă recunoştinţă mută decât avusese vreodată parte până atunci în orice alt loc. Nici măcar nu se arăta foarte prie­tenos faţă de ei, ci mai curând distant. Dar oamenii îl sim­ţeau instinctiv: ştiau că au de-a face cu un caz cu totul special. Nu-l luau în bătaie de joc, aşa cum procedează ei cu mare uşurinţă. Erau gata să facă orice pentru el.

În fiecare zi, după masa de prânz, obişnuiam să citesc ce scrisese în cursul dimineţii şi eram uimită şi şocată de dibăcia lui de a crea, cu egală înţelegere, un Sir Clifford şi un paznic de vânătoare. Nu reuşeam să critic nimic – tot ce scria avea un caracter de inevitabilitate.

A rescris de trei ori întregul roman. Dar versiunea mea favorită este prima. După ce a terminat această primă versiune, Lawrence aprecia cu un aer sumbru: „Vor spune despre mine ceea ce au spus şi despre Blake : «E vorba de misticism curat.» Dar de data asta n-o să le meargă cu asemenea comentarii. Nici în cazul lui Blake nu a fost vorba de misticism, şi nici în cazul meu. Tan­dreţea şi blândeţea nu au lăsat o amprentă prea puter­nică, nu s-au impus cu destulă tărie, ceea ce e puţin trist”. Pe urmă, într-o altă dispoziţie de spirit, a revizuit roma­nul. Urmărea să facă mai pregnant contrastul dintre cinismul şi sofisticarea vieţii moderne şi atitudinea paz­nicului de vânătoare. Să dea o imagine a afecţiunii vii, spontane, a bărbatului în contrast cu dragostea cere­brală, îngrădită, a femeii. Prima versiune a romanului Lady Chatterley este cea care a izvorât nemijlocit din Lawrence, din simţirea lui imediată. în celelalte două ver­siuni a ţinut seama de concepţiile contemporanilor săi.

Dacă nu greşesc, cele trei versiuni din Amantul doamnei Chatterley au fost scrise în trei ani consecutivi, între 1925 şi 1928. Încerca să accentueze tot mai mult ceea ce dorea să transmită. Anume că atunci când tratezi un lucru în mod onest, clar şi deschis, nu mai există loc pentru mister morbid. Voia să dărâme prejudecata roma­nelor pornografice, de senzaţie, scabroase. Cuvintele nu pot fi obscene prin ele însele; încărcătura pe care le-o conferi tu le poate face astfel. Şi a izbutit în mare măsură să demonstreze această idee. Romanul a fost adevărată dinamită. Cei ce nu-şi puteau schimba mentalitatea l-au detestat cu furie, dar pentru mulţi a constituit un şoc sănătos, deschizător de orizont.

Este o mare satisfacţie pentru mine că prima versiune a romanului Amantul doamnei Chatterley cunoaşte o apariţie de sine stătătoare. S-ar zice că această carte a revenit, în sfârşit, la ea însăşi.

Îmi vine greu să scriu despre Lawrence. Am senzaţia că vrăbiile de pe acoperiş ştiu totul despre el. Părea atât de transparent şi de simplu. Dar poate că vrăbiile înţeleg mai mult decât complexele fiinţe omeneşti. Poate că eu, care am văzut viaţa lui depănându-se ceas de ceas, am ajuns să-l simt în sângele şi în măduva mea. Dar e greu să transpui asemenea simţiri în cuvinte. Cuvintele ţâşnesc ca vârfurile de sparanghel tânăr, dar când le analizezi, nu par atât de convingătoare ca leguma con­servată la borcan.

Am să încerc. Cred că resortul principal al fiinţei lui era dragostea pentru oameni, dragostea pentru tot ce-i viu, iar pentru el toate creaturile naturii erau mult mai vii decât sunt în realitate. S-ar fl zis că le insufla propria lui viaţă. Nu-l poţi traduce pe Lawrence în termeni inte­lectuali, pentru că era mult mai mult decât un om cu idei, un intelectual. Dar avea o superbă înţelegere atât în lucrurile mari, cât şi în cele mici. îl exaspera să vadă cât de plictisitoare sunt vieţile celor mai mulţi oameni şi cât de puţin ştiu aceştia să guste viaţa, şi se străduia din toate puterile să-i facă să înţeleagă, să privească viaţa din toate unghiurile, să-şi schimbe mentalitatea. Şi n-a renunţat nici un moment la acest lcuru, nu s-a lăsat descurajat asemenea celor mai mulţi reformatori. Mereu făcea noi eforturi. Nu avea o viziune tragică, nu accepta niciodată ideea că umanitatea ar avea o condiţie tragică, ci numai una greşită, o greşeală pe care adevărata ra­ţiune ar putea-o remedia. Nu încerca milă; n-a insultat niciodată pe cineva prin compătimire. Oamenii trebuie sâ-şi accepte condiţia. E ciudat că Lawrence, cu independenţa lui absolută, nu a dat de necazuri mai mari. A fost atacat şi sfârtecat. Acest lucru îl înfuria, dar niciodată nu s-a autocompătimit. Dimpotrivă, critica era un sti­mulent pentru a-1 face să persevereze. Ani şi ani după moartea lui, plimbându-mă prin Buenos Aires, am văzut în vitrina unei librării multe dintre cărţile lui. A fost un şoc pentru mine. „Iată, mi-am spus, oamenii cumpără cărţile lui într-un loc în care el nu a fost niciodată.” Un omuleţ slab şi pirpiriu are asemenea forţă asupra lumii întregi. Era intens conştient de importanţa timpului, de responsabilitatea faţă de fiecare ceas şi de fiecare minut. Răstimpul dintre leagăn şi groapă este tot ce avem la dispoziţie pentru a ne oferi reprezentaţia, pentru a ne dovedi existenţa. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât se scurtează timpul care ni s-a dat. Faptul „Trăiesc” devine tot mai valoros pe zi ce trece. Lawrence a ştiut acest lucru încă din fragedă tinereţe.

A împărtăşit cu mine tot ce i se întâmpla. Viaţa lui lăuntrică era atât de puternică, încât, vrând-nevrând, trebuia să iei parte la ea. Mie mi-a fost greu să-mi dau seama că înlăuntrul multor alţi oameni nu se petrece nimic, absolut nimic.

Pentru Lawrence, toate creaturile naturii aveau viaţa lor proprie, misterioasă. Numai oamenii păreau să şi-o fi pierdut pe a lor.

Pentru el, o vacă nu însemna o sticlă de lapte lăsată în prag, ci o vietate-minune, fremătând de viaţă, o crea­tură de care trebuia să ţii seama, cum prea bine a înţeles spre amărăciunea lui.

Lawrence avea dorinţa de a cunoaşte întregul uni­vers, în diferitele lui manifestări. Ar fi vrut să scrie câte o carte, câte un roman, pe fiecare continent. Dar nu a reuşit să scrie decât în Europa, Australia şi America.

Simţea nevoia inexorabilă de a descoperi mereu locuri noi, atât pe pământ, cât şi în sufletul omenesc. Toate rasele, toate felurile de gândire, tot ce există îi stârnea interesul. A avut o viaţă plină, dar plenitudinea exista mai ales în el însuşi. Sunt atâtea experienţe de trăit, iar cei mai mulţi dintre noi trăiesc atât de puţine. O mică slujbă, o căsuţă, o nevestică e tot ce are micul George, şi George îmbătrâneşte şi într-o bună zi moare şi asta-i tot Şi-a ratat marea, vasta reprezentaţie.

După părerea mea, cel mai de preţ dar al lui Lawrence a fost acest simţ al unui univers nemărginit care ne înconjoară, fără bariere, fără mărunte sfere sociale care să-ţi dea bătaie de cap, fără ambiţia succesului. Şi totuşi, noi doi simţeam că suntem un succes, în pofida banilor puţini pe care îi aveam. Ne simţeam bogaţi. Dacă cineva posedă un tablou de Botticelli, dar mie îmi place să-l contemplu mai mult decât îi place proprietarului, atunci tabloul acela e mai mult al meu decât al lui. Nu e nevoie să ne vârâm lucrurile în buzunar pentru a ni le însuşi. A te bucura de ele înseamnă a le poseda în mai mare măsură decât proprietarul lor de drept.

Lawrence întruchipa cele mai multe dintre virtuţile britanice. Sună ridicol, dar e adevărat. Deplina ones­titate, morală şi materială, care constituie o parte din măreţia Angliei (ar fi de neconceput să poţi mitui un judecător englez sau un membru al Parlamentului), un simţ al libertăţii, mândria şi, mai presus de toate, curajul. Era nevoie de curaj să scrii ce a scris el sub ochii convenţionalismului britanic. Şi el nu a scris pour epater le bourgeois, ci pentru că aşa simţea.

Faptul că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli m-a emoţionat. Acestui lucru i se datora candoarea lui, robusteţea morală provenită de la generaţii întregi de muncă grea şi viaţă grea; nu exista în el nimic murdar, în schimb avea o mare doză de îndrăzneală.

Era un englez, dar nu un gentleman englez. Ar fi putut deveni unul, aşa cum au devenit atâţia scriitori, dar nu a vrut. Noi doi am trăit întotdeauna cu mare simplitate, el era un om care-şi vedea de drumul lui, iar eu mă ţineam după el.

Refuza orice fleac care i se părea câtuşi de puţin pre­tenţios, ca de pildă un inel cu topaz, cu blazonul familiei Richthofen, pe care i l-am oferit. S-a uitat la el, l-a găsit frumos, dar până la urmă mi-a spus: „Nu, aşa ceva nu-i pentru mine”.

Povestea lui Lincoln care, când un senator l-a găsit lustruindu-şi ghetele şi i-a spus: „Domnule Preşedinte, gentlemanii nu-şi lustruiesc propriile ghete”, i-a răspuns: „Dar ale cui ghete lustruiesc?”, era adevărată şi pentru Lawrence.

Şi lui Lincoln i s-au dat porecle. L-au numit „Maimuţă” şi „Babuin”, iar lui Lawrence i s-au dat fel de fel de nume. Au făcut o adevărată sperietoare de păsări din el! Numai că păsările nu s-au speriat niciodată de Lawrence. Unii l-au transformat într-un trist, dureros obiect de sacrificiu. Lawrence nu era de multe ori trist, dar adeseori era furios. în general, era vesel şi plin de vervă. Tristeţea lui trăia în special în mintea criticilor.

N-ar fi fost în stare să realizeze cantitatea de opere pe care a realizat-o în scurtul răstimp de numai patruzeci şi patru de ani de viaţă, dacă n-ar fi fost dotat cu vaste rezerve de energie.

Dar, pe atunci, publicul nu a primit ce avea el de dat.

Unii spuneau că e comunist. Alţii că e fascist. Nu era nici una, nici alta. Aceste concepte sunt prea strâmte pentru a defini concepţia lui de viaţă, pur umană.

Dar aceste curente existau în vremea lui şi a trebuit să ţină seama de ele.

Alţii l-au numit pervers sexual. Aşa să fi fost?

„Căci oamenii suportă să audă elogiile aduse altora numai în măsura în care se pot convinge că propriul lor talent echivalează calităţile celui lăudat. Când se depăşeşte acest punct, apare invidia şi, o dată cu ea, neîncrederea.”

Lawrence nu a fost niciodată considerat un scriitor profesionist – întotdeauna era numit geniu. Fapt care îl înfuria. „Asta-i eticheta mea – geniu – şi cu acest cuvânt m-au lichidat.”

Se pare că oamenilor le venea greu să înţeleagă. Poate că ne-am obişnuit atât de mult să ne receptăm impresiile pe o cale complicată şi ocolită, încât un contact nud şi imediat cu realitatea, ca în scrierile lui Lawrence, ne şochează.

O dată am primit o scrisoare în care un bărbat îmi declara: „Ştii, aş fi putut să mor pentru tine”. „Frazele astea stupide! s-a încruntat Lawrence. Nu poţi muri pentru nimeni – fiecare dintre noi trebuie să-şi moară moartea proprie şi să-şi trăiască viaţa proprie.”

Când tatăl meu a decedat în Germania, eu mă aflam în Anglia şi am plâns amarnic. Lawrence mi-a spus cu bruscheţe: „Te aşteptai să-ți păstrezi tatăl toată ta?”. Cuvintele lui m-au zguduit în asemenea măsură încât am încetat să mai plâng.

Dintre cusururile lui Lawrence cred că cel mai serios consta în bruştele lui schimbări de dispoziţie. Se înfuria extrem de uşor. Barometrul lui urca şi cobora cu cea mai mare repeziciune. Şi nu păstra nimic în el, totul izbucnea în afară, aşa încât nu era un partener de viaţă foarte comod. Eu aveam felul meu de a fi, care însă era ştirbit întotdeauna de reacţiile lui. Nu-i de mirare că ne certam. Insistenţa lui asupra oricărui detaliu neesenţial era înne­bunitoare. Fiecare fleac devenea o problemă ce trebuia rezolvată aşa cum vedea el. Nu era niciodată flexibil. Alegea calea grea, dură.

Când l-am întâlnit prima oară şi când a dorit, cu o hotărâre absolută, de nestrămutat, să se însoare cu mine, lucrul părea şi era nebunie curată: eram mai în vârstă decât el, aveam trei copii, un soţ şi un loc bine stabilit în lume. Iar el era un nimeni, sărac lipit. Şi m-a smuls din toate, şi a trebuit să devin soţia lui chiar dacă s-ar fi prăbuşit cerul, care aproape că s-a şi prăbuşit. Preţul pe care trebuia să-l plătesc era mai mare decât îmi puteam u îngădui, cu toate străduinţele mele. Să-mi pierd copiii, piii cărora mă dedicasem, însemna o smulgere care mă fâşia în bucăţi. Dar şi Lawrence trecea prin adevărate rituri. Cred că se întreba: „Am dreptul să o rup pe ceastă femeie de copiii ei?”. Nutrea puternice resentimente faţă de primul meu soţ. Vă amintiţi de poemul Întâlnire pe munţi, în care cunoaşte o ţărancă cu ochi căprui?

Dar cum aş putea descrie ce am simţit când ne-am tâlnit cu adevărat pentru prima dată? A fost ceva ce a rebuit să fie. Ceea ce alţii află pe alte căi, comuniunea cu tot ce trăieşte şi respiră, liniştea tuturor liniştilor, ceva ce transcende orice înţelegere, asta a fost între noi nu s-a pierdut niciodată. Iubirea poate fi un lucru mic, cu prea puţină semnificaţie, şi poate fi un lucru mare. Totul părea încărcat de valoare, până şi întâmplările runte; a trăi alături de el devenise important şi indise o aură de magnificenţă.

După prirul primul şoc şi după prima surpriză a contopirii creasta lui pentru ca noi orizonturi să ni se reveleze, mi-a încolţit gândul: „Poate că trăiesc cu un om mare”. Mi-ar plăcea să ştiu în ce consta măreţia ; căci, dacă ar fi fost evidentă, n-ar mai fi fost măreţie: pentru că unici­tatea este aceea care-l face pe un om să fie mare.

Nu eram sentimentali, gen Tristan şi Isolda. Nu exista timp de tragedie. Această lume nouă de libertate şi iubire ne ţinea în stăpânirea ei. Gândurile şi impulsurile lui ţâşneau din rădăcini din ce în ce mai profunde. Eu eram tot timpul în alertă. O experienţă de viaţă deosebită ne separă întotdeauna de oamenii care n-au încercat-o în acelaşi fel ca şi noi. Alcătuieşte o barieră.

Ne certam aprig. Dar niciodată meschin sau laş. Eram atât de apropiaţi unul de celălalt, încât ne ciocneam fără nici o reţinere, în chip nud şi direct.

Certurile astea îngrozitoare erau uneori neplăcute. Am fi putut să ne cruţăm unul pe celălalt, să ne folosim mai mult bunul-simţ, dar n-am făcut-o. Priveam totul cu foarte multă seriozitate. Uneori îi spuneam câte ceva jignitor, dar el nici nu mă lua în seamă. Alteori îj spu­neam ceva care mie mi se părea total inofensiv, iar el sărea ca ars. Dar alături de el puteam fi întotdeauna eu însămi. Nu avea idei preconcepute, anchilozate, asupra a ceea ce trebuie să fie o soţie. Eu eram eu, şi dacă uneori îi apăream derutantă, asta era.

Faptul că i-am fost alături până la sfârşitul zilelor lui îmi dă o continuă bucurie. Sunt recunoscătoare pentru că l-am văzut înapoindu-se în pământul pe care-1 iubea atât de pătimaş. A făcut din mine soţia lui în deplinul înţe­les al cuvântului, ba chiar mai mult; mi-a încredinţat spre păstrare însuşi eul lui. Nu pot concepe gândul că s-ar fi putut să mor eu înainte şi el să rămână fără mine

A murit neştirbit; niciodată nu şi-a pierdut nimic din uimirea în faţa vieţii. Niciodată nu a făcut nimic din ce nu voia să facă, şi nimic şi nimeni nu l-ar fi putut sili. Niciodată nu a scris vreun, cuvânt în care să nu fi crezut la timpul respectiv. Niciodată nu a făcut vreun conpromis cu oricare putere ar fi fost; dacă vreodată a trăit un om cu adevărat liber şi mândru, acela a fost Lawrence.

Cuvânt înainte scris de Frieda Lawrence pentru ediția romanului amantul doamnei Chatterley, apărută la editura Polirom din Iași, 2001.

Publicat în COLECŢII BC, REVISTE BIBLIOGRAFICE, revistă bibliografică virtuală

Iubirea înflorește primăvara. Dăruiți cărți-flori


Primăvara e anotimpul florilor. Natura înverzește, iar florile bucură inima. Recomandăm atenției dvs romane cu titlu de flori.

Revistă bibliografică virtuală

Dumas, Alexandre. Laleaua neagră; Aventurile lui Lyderic / Alexandre Dumas ; trad. de Constantin Mihul. – Bucureşti : Adevărul Holding, 2011. – 344 p.

„Primul capitol intitulat în mod ironic „Un popor recunoscător” prezintă  intriga romanului, de unde  pornesc toate problemele personajelor romanului. Personajul principal este Cornelius Van Baerle, un tânăr de 28 de ani care renunţase la cariera de medic, în favoarea cultivării lalelelor. Această pasiune a lui, îl face să descopere cinci specii noi de lalele, printre care şi râvnita „Laleaua Neagră“.

Bineînţeles că până şi în cea mai pură dintre lumi, personajele negative nu pot lipsi.

Vecinul său Isaac Boxtel care urăşte faptul că îi merge atât de bine şi că e pe cale de a descoperi secretul lalelei negre înaintea sa, începe să-l spioneze si află de existenţa şi păstrarea unei corespondenţe incriminatoare. Acestea reprezintă adevărate probe în faţa poporului, despre complotul finului său, Corneille cu regele Franţei în asasinarea fraţilor Witt, care doriseră libertatea Olandei. Această corespondenţă o încredinţase lui Cornelius, ascuzându-i totuşi adevărata însemnătate a ei.

Acuzat pe nedrept de trădare el este închis pe viaţa, această sentinţă reprezentând şi curmarea unicului său vis: descoperirea marii Lalele Negre, considerată în Olanda acelor timpuri, cea de–a opta minune a lumii.

În închisoare o cunoaşte pe Roza, frumoasa frizonă cu ochii albaştri, fiica temnicerului Gryphus, iar Cornelius rămâne impresionat de bunătatea fetei. În sufletul său ia naştere un nou sentiment, cel al iubirii pentru Roza care îl cucereşte şi oferă visului său o nouă speranţă.

Acesta îi dă mugurii pentru ai sădi, însa diferite împrejurări încurca acest proces. În scurt timp marele vis ajunge în mâinile inamicului care se dă drept stăpânul Lalelei Negre, dar răutatea şi comportamentul lor nedrept sunt în final învinse de dragoste şi adevăr. Roza este cea care prezinta prinţului cel de-al treilea mugur cât şi hârtia care era dovada nevinovăţiei lui Cornelius Van Baerle. Astfel, prinţul Wilhelm îi înmânează premiul Rozei şi îi oferă libertate nevinovatului Cornelius. Cei doi se căsătoresc şi trăiesc împreună cultivând lalele.”

(rezumatecarti.robloguri.info)

Eliade, Mircea. Proză fantastică: în vol. / Mircea Eliade. – Bucureşti : Editura Fundației Culturale Române.

Vol. V : La umbra unui crin / ediție și postfață de Eugen Simion. – 1992. – 255 p.

„În nuvela La umbra unui crin accentul cade pe aceeași amnezie a protagoniștilor, mai ales cea a lui Ionel Postavaru, a unor cuvinte ce capătă, în noul context al exilului, alte valente decât cele inițiale. Peste expresia „la umbra unui crin, în Paradis” se suprapune povestea unor camioane ce dispar într-o turnantă la un anumit kilometru. Cuvintele obsesive și misterioasele trasee ale autovehiculelor nu se decodifică pentru protagoniști în nici o forma de revelație a sacrului, toate aceste evenimente rămânând în sfera bizarului.

Prin proiectarea destinului pe scena, omul are posibilitatea să rămână un simplu spectator al acestuia, adică sa se sustragă acțiunii nefaste a duratei temporale. Dar spectacolul la Mircea Eliade nu este un simplu ritual de contopire a actorului cu personajul interpretat. Mai mult decât aceasta, interpretarea teatrala are drept scop inițierea spectatorului, care, astfel, se constituie intr-un neofit. Spectacolul ii este destinat acestuia din urma mai mult decât interpretului (acesta cunoaște deja rolul și soarta personajului).”

(scritub.com)

În acest volum găsiți și romanul Nouăsprezece trandafiri.

Hall Kelly, Martha. Când înflorește liliacul / Martha Hall Kelly; traducere din limba engleză și note: Mirella Acsente. – București : Litera, 2017. – 508 p.

„Newyorkeza Caroline Ferriday este ocupată până peste cap cu postul de la consulatul francez și cu o nouă iubire la orizont. Dar lumea ei se schimbă dramatic atunci când armata lui Hitler invadează Polonia în septembrie 1939 vizând cucerirea Franței.

Peste ocean, Kasia Kuzmerick, o adolescentă poloneză, simte cum viața lipsită de griji pe care o duce e pe cale să se sfârșească pe măsură ce e tot mai ocupată cu rolul ei de curier pentru mișcarea de rezistență. Într-o atmosferă tensionată de supraveghere și suspiciune, un ăas greșit poate avea consecințe grave.

Pentru tânăra și ambițioasa doctoriță germană Herta Oberheuser, un anunț de angajare ca medic guvernamental pare biletul de evadare dintr-o viață pustie și șansa nesperată de a-și practica profesia. Însă ea se trezește prinsă ca într-o capcană pe un tărâm plin de secrete și dominat de bărbați.

Destinele acestor trei femei se intersectează după ce Kasia este trimisă la Ravensbrück, faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei. Vor reuși Caroline și Kasia să le facă dreptate acelora pe care istoria i-a uitat? ”

Druon, Maurice. Regii blestemaţi. Vol. 6 : Crinul și leul / Maurice Druon : roman istoric. – Bucureşti : Litera, 2014. – 332 p.

Regii blestemați a inspirat seria Urzeala tronurilor. Crinul și leul este un roman istoric.

„Crime, războaie și trădări, minciuni și senzualitate, prăbușirea unei mari dinastii și intrigile politice care au influențat decisiv istoria Franței.

Răzeşu, Virgil. Glontele cu parfum de crini / Virgil Răzeşu. – Piatra Neamţ : Editura Răzeşu, 2013. – 281 p.

„Cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț, medicul Virgil Răzeșu, doctor în medicină, este unul din oamenii, puțini din oraș care, în urma intervențiilor chirurgicale, a prelungit vieți sau a reînviat oameni care nu mai aveau nădejde că se vor mai da jos din patul de spital singuri, pe picioarele lor.

Glontele cu parfum de crini” începe cu o secvență de roman polițist, bine creionată, conform canoanelor genului, lege artist, pe care autorul o intitulează, de altfel, prolog.

În paginile următoare, cartea se dezvoltă într-un roman cu pronunțată factură psihologică, dar nu mai puțin social-politică impregnat de informații de cea mai bună calitate, nu doar să înmulțească numărul paginilor, ci ca să aducă atât de fragila memorie publică și a fiecărui cititor în parte, adevăruri uitate sau trecute cu vederea, dacă nu ascunse cu grijă, de către cei interesați în a-și menține proaspătă coaja de pâine pe care le-au aruncat-o puternicii vremii și pe care se  tem să n-o piardă” se afirmă în Cuvânt înainte.

Zanfir, Elena Zafira. Dragoste şi orhidee : [roman] / Elena Zafira Zanfir. – Bucureşti : Zafira, 1995, Bucureşti : Romcart SA.  –  344 p.

„Cei care se află la pupitru de comandă al lumii – numai ei – pot aduce Binele sau pot crea suferințe imense omenirii. Aceștia trebuie să fie aleșii moralei și Perfecțiunii, întruchiparea virtuților dobândite de specia umană în evoluția spre desăvârșite. Atunci – numai atunci – va fi bine pe pământ” afirmă autoarea.

Balzac, Honoré de. Crinul din vale / Honore de Balzac ; în rom. de Lucia Demetrius. – Bucureşti : Ed. pentru Literatură Universală, 1967, Bucureşti : Comb. Poligr. „Casa Scînteii”, 1967.  – 268 p.

„Istorie a unei iubiri imposibile, cea dintre Félix de Vandenesse, mezinul unei familii aristocratice, si doamna de Mortsauf, virtuasa soție și mama, roman poetic în care autorul evoca amintiri din copilăria și tinerețea sa, Crinul din vale ocupa un loc aparte în opera lui Balzac. ”

(universulcartii.ro)

Alte romane la subiectul iubire vedeți aici, iar despre pasiune vedeți aici.

Iar despre romanele cu subiectul dragostei și alte flori vedeți aici.

Și nu uitați nici de interpretul Fuego care zice că Iubirea înflorește primăvară.

Publicat în Activitate expoziţională, COLECŢII BC

Trandafirii întotdeauna sunt o idee bună. Romane și versuri cu titlul de trandafir


De Dragobete vă invităm să iubiți românește, dar și să citiți cu iubire. Recomandăm atenției dvs romane cu titlu de trandafiri.

Eco, Umberto. Numele trandafirului / Umberto Eco ; trad. de Florin Chiriţescu. Iaşi : Polirom, 2011. 562 p.

„Manuscrisul lui Adso este împărțit în șapte zile și în fiecare zi în perioadele care corespund orelor liturgice. Subtitlurile, la persoana a treia, au fost adăugate, probabil, de Vallet. Dar întrucât sânt necesare ca să-l orienteze pe cititor, și uzanța aceasta nu se deosebește de cea folosită de multă literatură scrisă în limba vulgară, nu am socotit că mărită să le înlătur.

Într-o oarecare încurcătură m-au pus referirile lui Adso la orele canonice, nu numai pentru că delimitarea lor variază după localități și după anotimpuri, ci și pentru că, după câte se pare, în secolul al XIV-lea nu se respectau cu strictețe indicațiile date de Sfântul Benedict în canon” se afirmă în Nota romanului.

Numele trandafirului este mult mai incitant și mult mai bine scris decât oricare roman de Agatha Christie.”

Anthony Burgess

Meacham, Leila. Trandafiri / Leila Meacham; traducere din limba engleză: Alexandru Maniu. – București : Litera, 2010. – 525 p.

„La începutul secolului XX, într-o vreme în care onoarea și sacrificiul sunt încă principii călăuzitoare, micuțul oraș Howbutker, din zona estică a Texasului, este guvernat de două familii cu origini străvechi: Toliver, stăpâna cele mai mari plantații de bumbac din zonă, și Warwick, care are în proprietate hectare întregi de păduri cu lemn pentru cherestrea.

Copiii celor două familii, frumoasa și încăpățânata Mary Toliver, și delicatul, dar puternicul Percy Warwick, sunt eroii unei povești de dragoste dramatice. Percy o iubește pe Mary de când se știe  și își dorește cu ardoare să o ia în căsătorie, dar în inima lui Mary nimic nu este mai presus decât plantația de bumbac lăsată moștenire de tatăl ei. Atracția dintre ei este însă de neevitat, iar consecințele despărțirii lor se resimt de-a lungul anilor, dând naștere unui șir nesfârșit de minciuni, dezamăgiri, secrete și tragedii.”

„O saga minunată și captivantă, cu ecouri din Pe aripile vântului.

Publishers Weekly

Meacham, Leila. Trandafiri : Vol. 1 / Leila Meacham ; trad. Alexandru Maniu. – București: Litera Internațional, 2012. – 266 p.

Meacham, Leila. Trandafiri : Vol. 2 / Leila Meacham ; trad. Alexandru Maniu. – București: Litera Internațional, 2012. – 298 p.

„Romanul Trandafiri a apărut și în anul 2012, dar în două volume. Este o saga ce se întinde pe mai multe generații, o iubire dincolo de limite și un blestem al pământului care umbrește dintotdeauna destinul familiei Toliver.

Leila Meacham a cunoscut consacrarea ca scriitoare odată cu publicarea în anul 2010 a romanului Trandafiri, care s-a bucurat de un succes extraordinar în întreaga lume.”

Cenușă, Zina. Arcul de trandafiri : Nuleve / Zina Cenuşă. –  Chişinău : Lumina, 2012. – 131 p.

Sunt 20 de nuvele, printre care și nuvela cu titlul reprezentativ, Arcul de trandiri.

La final găsiți În loc de postfață și Notă bibliografică.

Eliade, Mircea. Proză fantastică : în 2 vol. / Mircea Eliade. – Mușătești : Tana, 2007.

Vol 2. – 520 p.

Mircea Eliade are un roman intitulat Nouăsprezece trandafiri. Deși poate fi găsit ca operă aparte, mai e inclus și în volumul 2, Proză fantastică.

„În volumul de povestiri, apărut în 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o esențializare pe care prozatorul a căutat-o în scrierile sale literare dintotdeauna. Dincolo de întâmplări, dincolo chiar de nostalgia evocării, o temă prezentă în multe din prozele sale fantastice dobândește acum o pondere covârșitoare: semnificația actului creator.

Personajele nu mai sunt oamenii obișnuiți de altădată, încercați de întâmplări enigmatice și pline de semnificații, ci scriitori, artiști sau matematicieni pe cale sa descopere o taina esențiala pentru ei si pentru omenire. Ele par sa nu mai cunoască nici o alta frământare în afara de pătrunderea misterului care se revelează prin intermediul destinului ce le-a fost rezervat.

Discuțiile lor pasionate revin obsedant asupra cate unui amănunt, banal în aparență – o vorbăa auzita cândva si apoi îngropata in uitare sau o întâmplare fără nici un ecou în viața imediata –, care revine în miezul cel mai fierbinte al memoriei dovedindu-se înzestrat cu consecințe cosmice.”

Romanescu, Ioanid. Trandafirul sălbatic : Opera poetică / Ioanid Romanescu; pref., bibliogr., itinerar biografic, selecţ. textelor critice, note: Daniel Corbu. – Iaşi : Princeps Edit, 2006. – 552 p.

„Proză a mahalalei de provincie, acest roman descrie într-o manieră expresionistă o succesiune de acțiuni ce se sustrag oricărei localizări, declanșate de tânărul Octav, sosit într-un oraș anonim spre a o vedea pe „madona cu trandafiri”, femeie iubită cândva, nefericită în căsnicia ce i-a fost impusă și care s-a sinucis din lipsă de afecțiune.

Autorul re-scrie tribulațiile sufletești ale tinerilor îndrăgostiți cât o suită de secvențe carnavelești, cu protagoniști care reacționează bizar la ultimul gest al frumoasei „madone cu trandafiri”.

Partole, Claudia. Trandafirul pustiului : roman / Claudia Partole. – Chişinău : Lumina, 2015. –142 p.

„În Trandafirul pustiului, Claudia Partole abordează o temă veche, dar perpetuă – procesul de condamnare a lui Iisus Hristos. Autoarea își asumă riscul de a reinterpreta documentele istorice de peste două mii de ani și are curajul de a se include într-o competiție incredibilă pentru a da o versiune proprie evenimentului, care a schimbat reperele omenirii din temelii. O sarcină deloc ușoară, dacă se mai ia în calcul și implicarea în materialele celui de-al doilea proces al Mântuitorului, care a avut loc la începutul sec. 20” afirmă Lucreția Bârlădeanu.

Izbaş, Zina. Dans cu trandafiri / Zina Izbaș. – Chișinău : Pontos, 2014. – 72 p.

„Dans cu trandafir” este cea de-a șasea plachetă a sa de poezii. Autoarea semnează cartea despre activitatea studioului de adolescenți, căruia i-a dedicat aproape 20 de ani din activitatea sa profesională, cu titlul simbolic „SEMNAL JUNIOR: e cu noi o pasăre ce adoră libertatea” afirmă Marcela Mardare.

Dans cu trandafiri

Trandafirul nu se teme de moarte,

Ei sunt roua viselor albastre,

Poezii de doruri aromate

Spulberate-n inimile noastre.

Trandafirii ne zâmbesc senin,

Când pe cerul în văpăi își lasă urma,

Încercând să-și țină roata lin

Și în jar se zbate aprig Luna.

Trandafirii sunt eternitate,

Să-i provoci te-mbie spinii lor

La un dans al viselor în noapte

Dirijat pe ringul stelelor.

Grigurcu, Gheorghe. Un trandafir învaţă matematica / Gheorghe Grigurcu ; pref. Al. Cistelecan. – Bucureşti : Vinea, 2004. – 624 p.

„Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodește minuțiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiarizarea cu viața ei secretă, intimă. Lirismul acesta concentrat, despicând pentru o scurtă clipă bolta năpădită de întuneric a lumii, mi se pare un tip de poezie filosofică de o mare autenticitate. Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepției, în acea strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului.” Ștefan Augustin Doinaș

Un trandafir învaţă matematica include o culegere de versuri.

Pressler, Mirjam. Otrava trandafirilor : roman / Mirjam Pressler ; trad. din germ. de Laura Fota. – Bucureşti : Ed. Universitară, 2007. – 262 p.

Otrava trandafirilor – povestea seducător de captivantă a unei scriitoare de succes care își stăpânește atât viața, cât și romanele polițiste, dar începe, cu toate acestea, să-și piardă echilibrul. Relatată într-un ritm alert și un stil deloc sentimental, cu sensibilitatea profundă și precizare psihologică.”

Sursa coșului de trandafiri: happyflower

Publicat în ACTIVITĂȚI BC, EXPOZIȚII DE CARTE, Expoziție tematică, expozitie virtuala

O inimă pentru fiecare. Top 10 romane și versuri despre iubire


Cu ocazia zilei de 14 februarie, recomandăm un top 10 romane și versuri despre iubire, care îți ating inima. Cărțile pot fi consultate în sala de lectură a bibliotecii noastre.

Cibotaru, Arhip Simon. Versul inima alină / Arhip Simon Cibotaru. – Chișinău : S. n., 2014. – 147 p. : il.

După cum afirmă însuși autorul „volumul, pe care îl ții în mână, include poezii scrise din suflet. Ele se încadrează într-un extins diapazon liric: dragostea pentru Femeie și Natură, devotamentul și responsabiltiatea față de Patrie și Neam. Versurile sânt cantabile și ar putea constitui un trainic fundament literar pentru unele creații muzicale, cu precădere romanțe.”

Filip, Iulian. De ce mă doare inima / Iulian Filip. – Iaşi : Tipo Moldova, 2012. – 433 p.

Cartea face parte din colecția OPERA OMNIA. Poezie contemporană.

Pe lângă versuri, sunt incluse date biografice și referințe critice.

Chiara, Piero. Paltonul de Astrahan; Un ghimpe în inimă : romane / Piero Chiara ; trad. de Miruna Dragomir. – Cluj–Napoca : Dacia, 1989. – 151 p.

Romanul Un ghimpe în inimă are ca un subiect tema dragostei.

De Amicis, Edmundo. Cuore, inimă de copil / Edmundo de Amicis. – Bucureşti : Herra, 2003. – 319 p.

„Această carte e, mai cu seamă, închinată copiilor din școlile primare, care sunt în vârstă de la nouă până la 13 ani; ea s-ar putea intitula: Istoria unui an de școală, scrisă de un elev din clasa a III-a al unei școli orășenești din Italia.

Când spunem că e scrisă de un elev din clasa a III-a, nu voim să zicem că el a scris-o întocmai cum este aici tipărită. Dânsul însemna zi cu zi într-un caiet, după cum se pricepea, tot ce văzuse, simțise, cugetase: în școală și în afară de școală; iar la sfârșitul anului, tatăl său scrie aceste pagini după notele lui, silindu-se a nu schimba nimic din gânduri, ci a păstra, pe cât se poate, cuvintele fiului său.”

Inimă de femeie : Întâmplări reale despre oamenii şi experienţele ce aduc linişte sufletească şi bucurie femeilor ; trad. din lb. engl. de Marius Chitoşcă / ed. îngr. de Colleen Sell; trad.: Marius Chitoscă. – Bucureşti : Litera, 2013. – 230 p.

O înmormântare și o corespondență prin e-mail readuc împreună după zeci de ani o familie înstrăinată de divorț. Să împlinești patruzeci de ani nu înseamnă renunțarea la orice scop în viață, ci poate fi momentul în care să începi a avea grijă și de tine, nu doar de familia ta. După multe lecții dureroase, vei descoperi că este mai bine să fii tu însăți decât să încerci a fi Iubita Perfectă.

42 de întâmplări adevărate despre dragoste, prietenie și puterea femeilor de a merge mai departe.

Putney, Mary Jo. Compromisul inimii / Mary Jo Putney ; trad. din engl. de Raluca Moţ. – Bucureşti : Litera Internaţional, 2012. – 348 p.

Lady Jocelyn Kendal, e o tânără nonconformistă și independentăă, apelează la o soluție scandaloasă pentru a–și păstra moștenirea: să se mărite cu maiorul David Lancaster, un ofițer care își așteaptă moartea din cauza rănilor grave suferite în bătălia de la Waterloo. În schimbul acceptării acestei căsătorii de formă, David nu cere decât ca viitorul surorii lui să fie asigurat. Însă lucrurile iau o întorsătură neașteptată  după încheierea căsătoriei, când maiorul îi revine miraculos. Deși cei doi cad de acord să anuleze mariajul, astfel de lucruri necesită timp – suficient ca David să își dea seama că este îndrăgostit iremediabil de soția sa.

Bântuită de propriul trecut, Jocelyn refuză să cedeze dorinței pe care soțul ei i–a trezit–o pe neașteptate, căci întotdeauna a considerat această căsătoprie o simplă afacere. Însă unele înțelegeri sunt făcute să fie încălcate atunci când inima își urmează propriul drum spre fericire…

Quinn, Julia. Aleasa inimii / Julia Quinn ; Eloisa James ; Connie Brockway ; trad. : Andreea Şeler, Oana Barbelian. –  Bucureşti : Litera, 2013. – 267 p.

După un accident care i-a fost aproape fatal, Hugh Dunne, conte de Briarly, își dă seama că a venit vremea să facă o schimbare importantă în propria viață, așa că face un anunț care îi ia prin surprindere pe toți cei apropiați: vrea să se însoare. Singura problemă este că Hugh este mult mai experimentat în privința creșterii cailor decât a curtării domnișoarelor la modă, așa că sarcina lui Carolyn, marchiza de Finchley, își asumă sarcina de a întocmi pentru el o listă cu potențiale viitoare soții, pe care le invită la un bal fastuos

 Dar cine să fie aleasa? Fermecătoarea Gwendolyn Passmnore, dorită și admirată de toți bărbații și bârfită și invidiată de toate rivalele? Sau încântătoarea și extrem de directa domnișoară Katheryn Peyton, care a refuzat multe cereri în căsătorie fiindcă inima ei aparține unui prieten din copilărie, plecat de ani bun pe front? Ori poate Georgiana Sorrell, buna prietenă a surorii lui, o tânără văduvă pe careHugh o cunoaște de mic copil?

Urmează volumele scrise de Oksa Pollock. Însă, doar volumul 3 are în titlu cuvântul inimă.


În contextul în care volumul 3 face referință la inimă, nu am putut să nu recomandăm primele două volume. Ca să înțelegeți șirul evenimentelor din volumul 3 – citiți primele volume.

Seisme, erupții vulcanice, ploi torențiale… Pământul este lovit din toate părțile! Fugind din Londra invadată de apele furioase ale Tamisei, Oksa și familia Pollock pleacă în căutarea Portalului spre Edefia, tărâmul magic al strămoșilor. Este singura lor șansă de a restabili echilibrul celor două lumi.