Publicat în Aniversări (scriitori în ceas aniversar), critică literară, literatura romana

Strunele orfice în creația lui Grigore Vieru


Victoria Fonari, doctor conferențiar, poet și critic literar

Criticul literar Eugen Simion analizând poezia lui Grigore Vieru și-a întitulat articolul semnificativ „Un poet cu lira-n lacrimi”. La început pare un titlu generalizat pentru un poet, dar în timpul nostru lira devine mai mult siglă, șablon. Poetul Grigore Vieru păstrează simbolul nu ca un iacuson. Strunele-i sunt ferecate în sânge. Cercetătorul Eugen Simion va semnala anume melodia ce vine din poezia populară, argumentând că în creația viereană se recitește: „O jale de popor îmbătrânit în suferință, o respirație ușoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul… toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă” [Simion: 1998, 189]. O altă carte care s-a pretat la elucidarea orficului în literatură constituie Eternul orfeu, elaborată de Margareta Curtescu. Deși cercetează minuțios Universul mitului, există un singur segment în care abordează subiectul raportat la creația viereană – Euridice, spațiu al operei (Grigore Vieru), unde este interpretată o singură poezie Pădure verde, pădure [vezi: Curtescu: 2005, 183-184]. Nu ne vom referi la această poezie pentru că „inițierea pein intermediul absenței iubite” nu constituie unica modalitate de a interpreta mitul antic în creația acestui poet. Investigarea noastră se va axa nu pe generalizarea conotativă, dar pe mai multe texte în care lucrează orfismul.  

Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș, care a abordat miturile nu doar în plan creativ, dar și cel interpretativ, inclusiv prin traducerile realizate, stipula cu privire la Orfeu: „…tot ce Verbul izbutește să păstreze din ea (Euridice) este doar sentimentul, plin de îndoială, că realul îl urmărează pe poet” [Doinaș: 1971, 74]. Evident că majuscula de la cuvântul Verb ne duce la versurile presupuse ale lui Orfeu din Testamente: „Zeiescul Verb cu drag privește-l. în preajmă stând, cu el să-ți umpli / Ulciorul inimii și-al minții; pășește drept pe cale bună / Și veșnic ațintește-ți ochii spre singurul stăpân al firii!” [Orfeu: 1987, 179]. Imaginea din acest fragment concentrează forța spirituală în raport cu existența. Atitudinea față de concordanța semantică este una ce stipulează descoperirea misterului lumii. Lumea interioară se suprapune cu cosmosul. Deși versurile sunt extrase dintr-o altă cultură, alte timpuri, dar ele amintesc de verseturile din Evanghelia după Ioan, scrise în varianta limbii latine: „In princio erat Verbum” (Ioan 1:1). Verbum din poemul lui Orfeu apare cu sensul de cuvânt care are forța de a energiza, are puterea acțiunii, a realizării. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – universul. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii și-al minții” determină împăcarea senzațiilor cu rațiunea. Emoția și gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoașterea firii ontologice.

Instrumentul lui Orfeu este cel cu strune, în ce privește suflantele – acesta sunt în posesia lui Pan. În unele legende anume Orfeu creează lira, deși sunt varinate în care invenția aparține lui Apollo sau Hermes. Instrumentul muzical cu coarde se deosebește de cele suflante, pentru că nu sunt făcute totalmente din element vegetativ, strunele fiind create din intestinele mieilor bine prelucrate.  Instrumentul cu strune este de origine nordică, are o funcție magică de a depăși natura fizică prin perceperea celei celeste prin muzica.

Instrumentul muzical insistă în poezia Harpa. Eul liric, similar unui creator, enumeră drept material pentru strune: părul mamei, vița-de-vie și șerpii. Lira grafic are trei coarde. Spectrul utilizat este deosebit de cel al unui instrument veritabil. Harpa poetică include atitudinii (încrederea, admirația și dragostea, echivalentă în text cu sacralitatea). Explicăm prin textul vierean: „Să cânte pot (credeam) și șerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Și sfântul fir de păr al mamei”. Sunt trei elemente concentrate în simbolism. Se cunoaște predilecția lui Grigore Vieru pentru fondul folcloric, menționat minuțios de criticul literar Mihai Cimpoi, șerpii au o conotație dublă de la îngerul ocrotitor al casei – simbol al toiagului ciobanului până la întruchiparea răului. În poezie se resimte speranța catartic a artei de a îmbuna răul absolut. Materia respectivă vine parcă din predilecția pentru contrast, pentru evoluția schimbării pozitiviste. Elementul romantic nu trece în decadență, dar, prin structura extrem de concentrată reia emblema avangardei de a inunda totul prin expresia unei singure imagine, ce ar fi una dominantă, celelalte fiind înghițite de această forță a sugestiei. Prerogativa se remarcă prin enunțurile: „Ei blând cântau”; „Au prins a șuiera sălbatic, / Săreau să-mi muște mâna, fața, / Să-i sugă cântecului viață”. Poezia Harpa conține mai multe tonuri muzicale: siguranță, mimare, durere, pericol, distrugere. Din selecția pe care o face poetul este unica materie ce se exprimă la plural.

Apărută în volumul din 1968 această poezie deține crezul său artistic. Tema creației este abordată la nivel sincopat în care se îmbină originea genului liric – de a fi rostit și cântat. Poetul trăiește arta arhetipal. La nivel ritualic este perpcepută viața construită pe fresca pământului – poama, fiind vița-de-vie, nici de cum nu roadele vreo unei altei plante – trăsătura unui pământ roditor, mirific, în alianța muncii și a gustului de viață. Sacralitatea apare în „sfântul fir de păr al mamei” – arhetipul relevă maternitatea – o conexiune dintre neant și naștere, mama va semnifica continuu viața în lupta cu moartea. Cuvântul „fir” va tezauriza firul de iarbă, firul de nisip, firul de rază, firul vieții. Este acel element care leagă și dezleagă eul liric în cunoașterea artistică. Dezlegarea apare ca o reacție, după teoria lui Dilthey, care se include în cea de a doua categorie din expresiile vieţii.

Șerpii – dușmanii, angoasele, incertitudinile, cenzura editorială, maleficul absolut – conotațiile pot fi multiple. În aceste două coerențe antitetice prevalează frumosul artistic în sensul sacrului matern. Acțiunile șerpilor catalizează frumosul etern concentrată într-un vampirism energetic „Să-i sugă cântecului viață”. Drumul pe care îl parcurge eul liric în „neagra noapte, trecând prin codru, singuratic” amintește  de poemul dedicație „Divina tragedie” al lui Daniel Corbu, care a simțit versul lui Grigore Vieru și prin itinerarul biografic al scriitorului elucidat în cartea „Taina care mă apară” [vezi: Corbu: 2008, pp. 16-26]. Traseul în lumea lui Hades coincide cu lumea infernului. Singurătatea artistului în lume este inevitabilă întru creație, și după tipologia propusă de George Meniuc în nuvela „Marea Neagră”. Singurătatea constă și în asumarea responsabilității cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. Deaceea în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăiește și reacția propriilor acțiuni. După opinia poetului, efectele coardelor cu venin își păstrează unica menire – de a otrăvi. Hidosul, oribilul, nu contribuie la înseninarea. Împărtășirea sacrului cu răul nu are efect de sincopă (de oprire a maleficului) malefică, dar apare descoperirea-sinteză a eului liric: „Văzui c-o strună-ncărunțise”. Suferința este proprie celor sensibili, compătimirea, admirația, nu sunt trăsături comune. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieții sale, cuvântului rostit. Este polemica dintre inspirație și scriere, dintre gând și perceperea lui de alții. Încărunțirea strunei determină consecințele drumului parcurs. Dacă Dante ajunge din Infern prin Purgatoriu în Paradis, atunci eul liric traversează parcursul lui Orfeu, care nu poate trăi exact, pe aceeași notă melodică, după ce o pierde a doua oară iubita. În cazul lui Vieru frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărțire. Arta are funcția de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu.

O conexiunea a viziunilor fixează poezia „Între Orfeu și Hristos”, dedicată lui Ștefan Andronic. Continuă ideea descoperirii morții: „Pentru că a văzut, / Ochiul meu a murit”. Ochii oglinda sufletului. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput și prin atingere: „Lacrima: piatră funerară / Pe mormântul ochiului meu”. Scurgerea lacrimii simbolizează durerea la limita autosacrificării. Versurile adună repetiția imaginii de „oculus mundi”, ochiul universal, care se resimte și în versurile lui Nichita Stănescu ce fluidizează „Poezia este ochiul care plânge. / ea este umărul care plânge / ochiul umărului care plânge” (Poezia).

Orfeu este cel ce cunoaște moartea iubitei, dar nu și moartea iubirii. De aici apare sensul sentimentului ce înveșnicește. Eul liric trăiește ipostazele omului cu iubirea telurică și cea de artist, dar adună în emoțiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. Creația sa se stabilește pe Biblie prin spusele Sf. Apostol Pavel: „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit” (1 Corinteni 13: 8, p. 205) – este iubirea întru Hristos și prin această iubire poetul își asumă: „În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte”. Piatra, frontiera ce închide și deschide, nu se supune timpului, dar se lasă dată la o parte prin credința învierii.

Arta, în conotația frumosului, are darul îmlinirii, de aceea poetul exclamă Despre fericire: „Sunt fericit / C-aud cum sună-n față, / Prea tainic și integru, / Un cântec drag, / Atât de cunoscut, / Și că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia…” Eul liric trăiește momentul inspirației determinat de estetica artei în care crede, e o ipostază a Euridicăi de a plana după melosul orfic înspre lumină, care se opune spațiului păzit de Cerber. Fericirea constă în eliberare, în perceperea sublimului, în a crea din esențele lumii primordiale, ce îmbina cuvântul, fapta și gândul, unde materia folosește spiritului. În această poezie, precum și în Cosite, florile de dor, dedicate Doinei și lui Ion Aldea-Teodorovici, întâlnim disecarea problemei receptării: „Nu-i o rușine să nu cânți, / Rușine e să nu-i asculți”. Înțelegerea devine similară cu apropierea, acceptarea, coparticiparea. În text lucrează antiteza susținută prin mimarea negației „să nu cânți”, „să nu asculți” prin acolada cuvântului „rușine”. Deducem că pentru Grigore Vieru este important îmbinarea eticii cu estetica. Perspectiva orfică se proiectează în cunoașterea durerii, care schimbă tranșant viziunea asupra propriilor sentimente și interacțiunea memoriei cu prezentul: „Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaște” (E-o liniște iubirea?). Durerea devine un punct cardinal cu izomorfismele: compătimire, singurătate, milă, distanțare, izolare, tristețe.

Parcursul orfic se oglindește în itinerarul liricii vierene prin „harpă”, „strune”, „lacrimă”, „plânge de dor”. Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Poetul tinde să extragă din Sacralitate, aşa cum spune legenda la auzul cântecului lui Orfeu leii se linişteau, războaiele încetau, natura se îmblânzea. Cercetătorul George Lateş în studiul său Punctul genezic valorifică relaţia Orfeu – Orfic – Orfism, conchide: „Orfismul, în varianta luiliterară, singura rezistentă în timp, e proba maturității unei culturi, care, la întâlnirea cu acest fenomen reordonator de sensuri, își încearcă rezistența din perspectivă retrospectivă dar și prospectivă” [Lateş: 2002, 124], de la acest binom delphic criticul literar extrage „vocaţia renascentistă”. În cazul lui Grigore Vieru, continuăm ideea exegetului în mit, cu Renaşterea naţională. Cartea care a adunat articole critice, dedicaţii poetice, interviuri – un omagiu pentru creaţia lui Grigore Vieru la 70 de ani – se numeşte sugestiv Un discipol al lui Orfeu,este o secvenţă din aprecierea oferită de Marin Sorescu: „este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă?” [Sorescu: 2005, coperta 4].

Ce înseamnă pentru poetul Grigore Vieru întoarcerea privirii. Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ține coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărțirea de satul natal, de mamă. Tristețea, nostalgia, regretul sunt prezente și în poezia de dragoste. Privirea poetului ține de profunzimea percepției în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferența.

În concluzie: Imaginea lui Orfeu a fost valorificată individual. Critica literară a perceput imaginile legate de Orfeu în creația lui Grigore Vieru. Optica investigativă oferă racursuri noi de a percepe tragismul timpului în care a activat. Cercetarea noastră dezvăluie componentele conceptului artistic vierean în baza poeziilor analizate. Perceperea morții este raportată la două viziuni în creația lui Grigore Vieru: la cea orfică și la cea creștină. Poetul le îmbină elucidând importanța păstrării sacrului arhetipal și dragostea creștină. La Vieru dragostea își ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. Poetul trăiește acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei.

Bibliografie:

Doinaș, Ștefan Augustin. Orfeu și tentația realului. București: Eminescu, 1971.

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. // În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. / ediție realizată de Grigore Vieru și Daniel Corbu. – Iași: Princeps, 2008. ISBN 978-973-1783-61-1.

Curtescu, Margareta. Eternul Orfeu. – Chișinău: Știința, 2005. ISBN 9975-67-490-9.

Lateş, George. Punctul genezic. – Iași: Junimea, 2002.

Orfeu. Fragmente din poeme orfice. // În: Hesiod – Orfeu. Poeme / tălmăcire, prefață, prezentări și note de Ion Ascan. București: Minerva, 1987.

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. București. Chișinău: David • Litera, 1998. ISBN 973-9355-03X; ISBN 9975-74-089-8.  

Sorescu, Marin // În: Discipol al lui Orfeu. / Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. – Chişinău: Prut Internaţional, 2005.ISBN 9975-69-726-7.

Publicat în critică literară, literatura romana, Republica Moldova

Cărți noi din domeniul criticii literaturii române la Biblioteca Centrală


Vă invităm să consultați noile achiziții din domeniul criticii literaturii române.

Coroban, Vasile. Studii. Articole. Eseuri / Vasile Coroban; sel. Și îngrijirea textelor de Mihai Papuc; pref. de Mihai Cimpoi. – Chișinău : Știința, 2018. – 299 p.

corobanEdiția de față pezintă o selecție sumară din cele mai relevante studii, articole și eseuri ale  criticului și istoricului literar Vasile Coroban cu referință la scriitorii români precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir etc., dar și universali, dar și la probleme de istorie și teorie literarăă. Portretul literar este conturat de academicianul Mihai Cimpoi. Nota asupra ediției este scrisă de Mihai Papuc.

Lucrarea se adresează liceenilor, studenților, profesorilor din instituțiile de învățământ de profil, dar și celor interesați de critică literară.

butnaru

Butnaru, Leo. A fisau a nu fi? – acesta e răspunsul. Alte interviuri din secolele XX-XXI / Leo Butnaru. – Iași : Editura Junimea, 2018. – 453 p.

Lucrarea este împărțită în două părți: Interviuri și Chestionare.

În cele două părți sunt incluse interviurile și chestionarele acordate de scriitorul Leo Butnaru pentru presa din Republica Moldova și România.

Alexei Mateevici – un poet aș renașterii basarabene / Acad. De Științe a Moldovei; sel. Și îngrijirea textelor: Vasile Malanețchi (coord.). – Chișinău : Știința, 2018. – 323 p.

Monografia are patru părți: Analize. Cercetări. Interpretări; Mărturii. Evocări. Creionări în timp; Alexei Mateevici prin sine însuși și Viața în imagini. Lucrarea are un cuvânt înainte scris de academicianul Gheorghe duca, un tabel cronologic și o biografie a lui Alexei Mateevici.

Postolachi, Veronica. Ecouri mitologice în lirica românească din Basarabia. Lexic mitologic / Veronica Postolachi. – Chișinău : Pontos, 2017. – 303 p.

Lucrarea are două părți și face referință la tărâmul purificator al miturilor biblice, reverberații ale miturilor din Panteonul greco-roman, lexic mitologic în limba română ec. Lucrarea are un cuvânt înainte, referințe critice și o bibliografie selectivă.

Ineditul Eugen Cioclea / coord.: Vitalie Răileanu. – Iași : Junimea, 2018. – 306 p.

Lucrarea are patru părți:

  1. Fulminantul poet Eugen Cioclea;
  2. Pretext pentru amintiri și un portret completat;
  3. Masa rotundă a unor dialoguri;
  4. Poeme eugeniene inedite, cunoscute-necunoscute, publicate-nepublicate.

De asemenea, mai include datele biografie ale lui Eugen Cioclea, o bibliografie selectivă și un catalog adnotat al volumelor semnate de poetul Eugen Cioclea.

Ilie, Rodica. Emil Brumaru / Rodica Ilie. – Bucureși : AULA, s. a. – 111 p.

Lucrarea are cinci părți și face referință l opera lui Emil Brumaru, texte teoretice, antologie comentată de texte etc.

La final sunt incluse date bio-bibliografice.

turcanuȚurcanu, Lucia. Manierismul românesc. Manifestări și atitudini / Lucia Țurcanu. – Chișinău : Cartier, 2015. – 230 p.

„Manierismul literar românesc se produce la mai bine de treisecole de la perioada deînflorire a acestei mișcări artistice în Italia, Spania, Franța, Anglia sau Germania, în anii ’70 ai secolului al XX-lea, având efecte catalizatoare asupra evoluției poeticii românești. Anume acum, când nu se mai pot realiza pe deplin din cauza bornelor imăuse de regimul politic, scriitorii români, cu precădere poeții, pun în funcțiune retorica manierismului  postrenascentist, ca modalitate de refugiu, de evazionism, dar și ca formă de reacție la o lume ale cărei valori s-au dezagregat, iar echilibrul se clatină, devine problematic” afirmă autoarea, lucia Țurcanu.

Lucrarea face referință la istoricul conceptului de manierism, tendințe manieriste în literatura română, configurații ale manierismului în poezia română a anilor ‘70 etc.

Dobrescu, Alexandru. Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români: în vol. – Iași : Ed. Emolis.

Vol. 1. – 2007. – 375 p.

Volumul 1 face referință la cronicari, savanță, dascăli și  anexe.La final este un idice de nume.

Botnaru, Vasile. Decântece pentru vin. Microantologie cu oenogramede. Pictură în vin. / Vasile Botnaru; studiu introductiv: Răzvan Voncu. – 80 p.

Lucrarea include lucrîrile în vin a jurnalistului Vasile Botnaru, dar și versurile lui Lucian Blaga, Ion Pillat și Tudor Arghezi.

cimpoiCimpoi, Mihai. Mihai Eminescu: dicționar enciclopedic / Mihai Cimpoi. – Ediția a II-a, revăzută și adăugită. – Chișinău : Gunivas, 2018. – 800 p. : il.

„Ediția de față a Dicționarului nostru consemnează, cu datele de care dispunem, noile realizări ale eminescologilor, aparițiile bibliografice (ediții, monografii, studii, traduceri) ținând cont de imperativele impuse de schimbările de paradigmă, de procesele integraționiste și de discuțiile care se duc în jurul valorilor, culturii, studiului interdisciplinar, modelelor, limbajului, raportului Eu/celălalt, dialogismului, pluriperspectivismului, ființei și ființării” se afirmă în Argument la ediția a II-a.

Această prezentare necesită JavaScript.

Publicat în Activitate expoziţională, literatura romana

Femeia în labirintul istoriei: cărțile Irinei Nechit


Irina Nechit s-a născut la 1 ianuarie 1962 în comuna Antoneşti, judeţul Cahul. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Jurnalism. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membră a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Teatrali. Colaborează cu revistele Basarabia, Sud-Est Cultural, Contrafort, România literară, Vatra, Poesis, Familia.

Revistă bibliografică virtuală

Nechit, Irina. Copilul din maşina galbenă / I. Nechit. – Chişinău : Cartier, 2010. – 79 p.

copilul-din-masina-g1            Copilul din maşina galbenă este o culegere de versuri şi are trei capitole: Călimara, Maşina galbenă şi Cine va lătra după.

Referinţă critică:

             „Irina Nechit reflect, în versurile ei, o detentă, o „eliberare”. Mai puâin intelectualizată, producţia ei pare a-şi fi cîştigat dreptul la mărturia „naturală”, egală cu sine. Irina Nechit are darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenţei de toate zilele. Prin verbe simple, „prozaice” poeta trasează graniţa dintre două lumi, cea a poeziei şi cea a nonpoeziei. Instantaneul realist (poeta e o comtemplativă, dar şi o observatoare sfredelitoare, inocent-amară a ambientului) se învecinează cu insertul suprarealist, posedînd aceeaşi capacitate de absorbţie a realului, care uneori devine expresiv-delirantă.”

Gheorghe Grigurcu

Nechit, Irina. Gheara / I. Nechit. – Bucureşti: Editura Vinea, 2003. – 95 p.

Gheara este o culegere de versuri: Legat la ochi, Cîntec de leagăn, Gheara, Monolog, Pluta.

Monolog

Lasă-mă pe raftul prăfuit

Cu bolile şi ploile mele.

Nu-mi vui printre cuvinte

Nu-mi trezi foile.

Tu nu ai rupt nici un copac

În pădurile.

N-ai sfîşiat pînzele pe păianjen

Prin care se văd stelele mele.

În cerul meu galben se întîlnsc

toate plecările.

Mai lasă-mă o toamnă

pe raftul înalt.

Nu mă deschide cu o rafală.

Nu şuiera printre rîndurile

scrise cu sînge.

Nu mă atinge, vînt binecuvîntat,

nu mă atinge.


Nechit, Irina. Maimuţa în baie / I. Nechit. – Chişinău : Editura ARC, 2006. – 170 p.

          Irina Nechit mai e şi autoare a pieselor de teatru, două din ele e Maimuţa în baie şi Ametist şi au fost jucate pe scena unor teatre din Chişinău.

Ce prezintă aceste piese de teatru, vă invităm să le citiţi.

Nechit, Irina. Un viitor obosit / I. Nechit. – Timişoara : Editura AUGUSTA, 1998. – 93
p.

Este o culegere de versuri. Culegerea are două capitole: Umilinţa este o palmă, Gheara, Noaptea ne usucă părul.

Irina Nechit mai are şi următoarele cărţi:

Nechit, Irina. Cartea rece : Versuri / I. Nechit. – Chişinău : Cartier, 1996 – Tiraspol : Fep Tipar, or.Tiraspol, 1996. – 72 p.

Nechit, Irina. Godot eliberatorul : Periplu teatral / I. Nechit. –  Chişinău : Cartier, 1999. – 166 p.

Nechit, Irina. Proiectul unei tragedii / I. Nechit. Chişinău: ARC, 2001. 72 p.

Nechit, Irina. Un fel de linişte : [versuri]. / I. Nechit. – Bucureşti : Vinea, 2006. – 85 p.

Irina Nechit mai e redactor la ziarul JURNAL de Chişinău. Recomandăm atenţiei cîteva articole scrise de ea – http://opac.hasdeu.md/cgi-bin/koha/opac-search.pl?idx=kw&q=Irina%20Nechit&offset=0

Publicat în literatura romana, PREZENTARE DE CARTE

Poezia Șalul verde de Spiridon Vangheli


Scrie original și emoționant. Versurile lui sunt pe buzele copiilor, care îl apreciază
pentru ceea ce este și pentru ceea ce scrie. Versurile sunt incluse în programa școlară ceea ce demonstrează că opera lui Vangheli e plină de sens. În acest sens, vă propunem o poezie, care este solicitată de copii și anume Șalul Verde, care este dedicată celei mai scumpe ființe de pe pămînt – mama.


Această poezie o puteți găsi în cartea „Balade” a lui Spiridon Vangheli, editată la Chișinău, editura Cartea Moldovenească, 1966. În context, vedeți aici toate cărțile scrise se Spiridon Vangheli aflate în fondul bibliotecii.

Țarina-i pustie,
Doar un plug s-aude
Și-un glas de femeie.
Ară cîmpu-o mamă,
Șchiopătînd prin țărnă,
Că și-a spart piciorul
Într-un colț de furcă.
Sara crapă lemne
Și ațîță focul,
Mai tîrziu, pe lună,
Singură cu gîrla
Rufele descurcă.
Are mama, are
Șase prunci cît bobii.
Pe la miezul nopții
Cîntă: „Nani-nani,
Las’că mama face
Și vă crește oameni.
Dimineața mama
Umblă cu suveica:
Iaca iarna vine,
N-are cușmă, n-are
Măcar cel mai mare –
Cine-a prăpădit-o
S’o găsesc în drum?
Podu-i fără pîne,
Grajdul vrea o vacă
Și hogeagul cere
Sus, pe casă, fum.

De-ar trăi tăicuțul,
Tot mai bine ar fi…
S-a’ncîlcit în gînduri
Măiculița-mamă:
– Doamne, ce mă fac?!
Nici a doua noapte
N-a închis o geană
Cu alt pumn sub cap.
La aprins de ziuă
Și-a trezit, în șoaptă,
Fiul cel mai mare:
-Mama mi te lasă
Gospodar acasă.
Nu umblați cu focul,
Nici pe la fîntînă,
Am să viu degrabă.
Și pe nemîncate
A ieșit pe poartă
Cu un băț în mînă.

Unde își termină
Cîmpul o cărare,
Mama ‘ncepe alta
Și o mută pasul
Într-un fund de zare.
Ca o căprioară
Tîrîe-un picior…
Cine a rănit-o,
Care vînător?
Au de ce izvorul
Linul, se-nroșește?
Iarba-n urma mamei
Roșu înflorește?

Corbii negri, corbii
Zbord de-asupra ei?
Au și corbii acasă
Pui prea mititei…
Nimeni n-o oprește,
Nimeni nu-i îngîndă,
Unde se grăbește
Cu un băț în mînă?

Întrebînd drumul de vrăbii,
A tot mers măicuța
Pînă a ieșit
Din Țara Pelinului,
Apoi a dat
În țara Nopților:
Cărarea
Îi fugea de sub picioare,
Prin iarbă
Umblau în cruce jivinele,
Porumbeii îi căutau
Fața și mînile
Și-i sfîșiau hainele,
De asupra capului,
Înnegrind noaptea,
Croncăneau corbii…
Dar mama a tot mers
Pînă a ajuns
La curtea Soarelui
Care era atunci pe pămînt.

Ea credea să afle
Un măreț palat,
Dar găsi o casă
Ca la ei în sat.

Soarele-frumosul
Nu era acasă,
Luna sta pe prispă
Palidă la față,
Doi copii-luceferi
Legăna în brață.

Mama bate-poartă
Și aude pași:
– Bună vreme, Lună,
Sănătate vouă,
Doi luceferași!
-Doamne, tu, măicuță?
Ai adus o veste?
-Unde-i neica Soare?
– Cum îi el, cu drumul?
-Am o rugă, Lună:
În cămara lui
Spînzură în cui
Traista mea cu zile.
Soarele, cum știi,
Îmi dă cîte una,
Tu îmi dai de-asemeni
Cîte-o noapte numa –
Nu-mi ajung, bunică,
Dă-mi acasă, traista,
Las’că-mi fac eu parte.
Mă așteaptă fiii
Și e loc departe.

– Prea te-ncumeți, maică.
– Am venit deatîta,
Rogu-te, dă-mi traista,
Ai și tu luceferi.
– Bimr, – zise Luna, –
Fac pe voia ta,
Dar șă știi femeie,
Că la fundul trăistii
Este un șal verde –
Cînd îl pui în umeri,
Nu te poți mișca.

De-i lua din traistă
Într-o săptămînă
Zilele pe-o lună,
Într-o lună numai
Zilele pe-un an –
Mai degrabă, mamă,
Îmbrăca-vei șalul…
-Ce să-i faci, preabună,
Șalu-i tot al nostru,
Fiii dacă-ar crește
Și să-și afle rostul.

… Se întoarce mama
cu trăistuța-n spate,
tristă și voiasă.
Gîndul o întrece,
Fuge înspre casă:
„Gospodarii mamei,
Porumbeii mei,
Cine vă aruncă
Dimineața mei?
Nu vă temeți sara?
Luați sama mîcăi
Să nu vă încolțească
Mița aripioara.
Iaca vin, s-aproape,
Mă întorc de-acum.
Mai răbdați o noapte
Și-mi ieșiți la drum…”

Pe-amurgite mama
Dă de un izvor.
Răcorindu-și gura,
S-a lăsat în iarba
De pe cel Tăpșan.
Cum era trudită
Adormi buștean.

Corbii negri, corbii,
Ce zburau pe-aproape,
Vin și-i fură traista
Și-o deșartă noaptea
Peste lunci, hîrtoape.

Unde scutur traista,
În mijlocul toamnei
Pomii dau în floare,
Hăul înverzește
Și s-aude-n cîmpuri
Behăit de oaie,
Măcăit de rață
Și-un cucoș cucoș cum cîntă
Corbii dau ospățuri.
Se trezesc și lupii,
Vilpile s-aadună…
Numai mama doarme
Într-o văgăună.
Pe la zori măicuța
S-a trezit și-ngînă:
-Doamne, ce-o fi asta?
Parcă mă ia frigul.
Cînd se uită-n apă,
Vede o bătrînă:
Părul i-i ca varul,
Zbîrcituri pe față,
Crețituri pe mînă.

– Unde-i traista, doamne?
Am avut o traistă! –
Cîmpul verde tace
Și își scutur floarea
Întristați, copacii…
O găsește mama
Hăt, pe un răzor.
Fără băieri traista
Și într-însa numai
Fărmături de zile,
Lacrime și dor:
O, sări-le-ar ochii!

Mama hai cu pasul
Înspre sat, de vale.
N-o cunosc copiii,
Nu-i aleargă-n cale,
Fiul cel mai mare.
Lîngă pragul casei
Scoate ea din traistă
O cușmuță veche,
Trei cămăși de pînză,
Pîsle – o pereche,
Mampasele scoate,
Pîine și cu sare…

– Asta-i mama, mama! –
Sar voioși micuții.
Dar de ce nu rîde
Fiul cel mai mare?

Pînă-n sară mama
Murui cuptorul,
A tras brîu la casă
Și-a sădit la poartă
Un copac în floare.
Iar adăuzi, doamne,
Cît de nant îi pare
Pragul de la ușă!…
Mîinele-s străine,
Soarele e veșted,
Cerul de cenușă.

– Mamă, – o dezmiardă
Fătul cel mai mare, –
Am și eu o traistă,
Tot la tuța Soare.
O să-l rog să-ți deie
Zile de la mine.
– Nu, băiatul mamei,
Lasă-le să crească,
Că sînt mititele.
Eu mai am putere. –
Și s-a dus să are.
Dar în vîrf de deal
Urma i se pierde –
Mama se preface
În morman de țărnă
Și îmbracă mama
Șalul cela verde.

(Sursa imaginii impact.md)

Publicat în critică literară, dicționar, holocaust, LISTE BIBLIOGRAFICE, literatura romana

Critica literaturii române, listă de recomandare


Recomandăm atenției dvs! un set de cărți din domeniul criticii literaturii române.

Listă bibliografică de carte

Busuioc, Nicolae. Basarabia de suflet. – Chișinău : Știința, 2010. – 189 p.

Cimpoi, M. Critice : în vol. – Craiova : Fundația Scrisul Românesc.
Vol. 7. – 2008. – 196 p.

Colesnic, Iurie. – Timp și istorie: autori de la „Viața Basarabiei”. – Chișinău : Grafema Libris, Ulysse, 2011. – 440 p.

Dicționarul scriitorilor români din Basarabia : 1812-2010. – Chișinău : Prut Internațional, 2010. – 599 p.

Palladi, Tudor. Între aspirație și inspirație: modele și forme moderne. – Chișinău : Magna Princeps, 2011. – 96 p.

Ungheanu, Mihai. Holocaustul culturii române : 1944 – 1989. – S. l.: Editura D.B.H., 1999. – 469 p.