Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”

REZULTATELE CONCURSULUI DE TRADUCERE. Moldova – o constelație din petalele universului


În acest timp când lumea își pune limite spațiale fizice, am observat că e dornică de a-și descoperi capacitățile și printr-o interpretare a imaginii transpusă dintr-o limbă în alta.

Concursul a fost inițiat în cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului” la 18 aprilie 2020.

Ideea apărută din motiv de a ne conecta online în lumea magică a cuvântului, care își dezvăluie puterea infinită a unei imagini scrise care are forță să ne întristeze sau să ne bucure, să ne ducă într-o lume a unei vigori interioare pe care o avem, dar pe care nu o cunoaștem. Cuvântul are rezistență arhetipală. Și am rămas surprinși de harta participărilor la acest concurs. Inițial ne gândeam că grupul-țintă de participanți vor fi cei din districtul mun. Chișinău, după cum și ne aflăm sub patronajul BC Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”.

Surpriza a fost mare: echipa Cenaclului literar „Magia cuvântului” a adunat peste 30 de persoane participanți din afara spațiului Republicii Moldova, inclusiv din Elveția și SUA,  Marea Britanie și România, din Spania și Franța. Le suntem recunoscători profesorilor care au participat în cadrul concursului. Juriul constituit din cadre didactice universitare și liceale a citit cu atenție și a deliberat:

 Limba engleză

Laureați: Svetlana MIRON, Pittsburgh, SUA;

Natalia SÎRGHI, lector, Universitatea de Stat din Moldova;

Andreea ONU, elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău.

Locul 1: Anastasia GOROBIVSCHI, Instituția Publică Liceul Teoretic ”Bogdan Petriceicu- Hasdeu”, or. Drochia

Marina LEFTER, studentă, Universitatea de Stat „A.Russo” din Bălți

Corina LOHAN, profesoară de limbă franceză,  Marea Britanie,

Valeria CALDARE, elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Locul 2: Valeria TOPORET,  elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Andreea MIRON, elevă, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Teodor ZAPOROJAN,  Gimnaziul N. Costin, mun. Chișinău

Locul 3: Samira CORDEEA, mun. Chișinău

Victoria COADA, elev, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Stefan ISPAS, elev, Școala Gimnazială Solonț, România

Andreana SADOVOI,  elev, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău

Catalin PLACINTA, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău.

Mențiuni: Delia PUȘCĂLĂU,  Școala Gimnazială Solonț, România;

Mihaela MELNIC, Liceul Teoretic „Constantin Stere”, Or. Soroca.

Limba franceză

Laureat: Sergiu PALII, traducător profesionist, Assistant juridique chez Chabrier Avocats SA, Elveția

Locul 1: Paula SAMSON, elevă, I.P.Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi”, Chișinău

Locul 2: Ştefan ISPAS, elev, Școala Gimnazială Solonț, Județul Bacău, România

Ana-Maria TUGULSCHI, elevă,  I.P.L.T. ,,Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău

Locul 3: Valeria CALDARE, Liceul Moldo-Finlandez, Chișinău

Elena PRICOPIE, elevă, Școala Gimnazială Cucuieți, Județul Bacău, România

Mențiuni: Elena BARNA, elevă, Școala Gimnazială Cucuieți, Județul Bacău, România

Rodica FĂRÂMĂ, IP Gimnaziul ,,A. Chivriga”, s. Valea Mare, Ungheni

Denisa VLOG, elevă, Școala Gimnazială Solonț, Județul Bacău, România

Limba germană

Laureat: Maria Supernic, studentă, Universitatea de Stat din Moldova

Limba italiană

Laureați: Gala GASNAȘ SAHARSCAIA, traducător profesionist, Elveția;

Alexandra CRĂCIUN, profesoară, Liceul Teoretic „Mihai Marinciuc”

Limba rusă

Laureați: Svetlana BASOC, master, Universitatea de Stat din Moldova, or. Ungheni

Locul 1 Ludmila Liuba FELDȘER, poetă, translator, Israel

Locul 2 Angela CECÎRLAN, mun. Chișinău

Limba spaniolă

Laureat: Cristinel LUNGU, poet, Spania

Diplomele tuturor participanților vor fi transmise prin posta electronic.

Sperăm să ne întâlnim, fie și online, la un eveniment din 30 septembrie de Ziua Internațională s Traducătorului.

Jurizarea s-a caracterizat printr-o responsabilitate maximă:

Pentru limba engleză: Cristina BABINA BOSÎI, master, lector, Universitatea de Stat din Moldova

Ina BEDROS, master, profesoară grad didactic 1, Liceul Moldo-Finlandez, mun. Chișinău.

Pentru limba franceză: Nona CHIRIAC, profesoară Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi”,

Elena CHIRIAC, doctor, profesoară la Școala Gimnazială Solonț, jud. Bacău, România

Pentru limba germană: Tatiana BABIN, doctor conferențiar, Universitatea de Stat din Moldova

Pentru limba spaniolă: Angela ROȘCA, doctor conferențiar, Universitatea de Stat din Moldova

Pentru limba rusă: Irina REMIZOVA, lector, Universitatea de Stat din Moldova

Publicat în critica literara, cultura

Pinocchio și răzvrătirile copilăriei


Încă din iulie 1881, când vedea lumina tiparului primul episod din asenturile năstruşnicei marionete Pinocchio, într-o publicaţie pentru copii (Giornale per i bambini), povestea a devenit una dintre cele mai cunoscute descrieri ale parcursului întortocheat şi dificil de la copilărie la adolescentă. Autorul, Carlo Lorenzini pe numele său real – numele Collodi, cum a rămas in istoria literaturii, a fost adoptat mai târziu, reprezentând, în fond, numele unui sătuc situat între Lucea şi Pistoia, locul de baştină al mamei, Angeia Orzali. se remarcase până atunci mai mult ca jurnalist si critic literar şi muzical. Iniţial. Collodi şi-a publicat scurtele episoade din Giornale per i bambini sub denumirea de Aventurile unei marionete, însă, odată cu decizia de a le da o formă compactă, într-un volum de sine stătător, a ales varianta combinată: Aventurile lui Pinocchio.

Cartea a apărut în februarie 1883, la Editura Felice Paggi din Florența, beneficiind de o ilustrație de excepție pentru acele timpuri, realizată de Enrico Mazzanti.

„Poate cea mai des tradusă lucrare din limba italiană si, după Biblie, cea mai frecvent citită” (aprecia Francelia Butler, o cunoscută autoare de literatură de copii), cu cele peste 300 de variante în limbi de pe întreaga suprafaţă a globului, Aventurile lui Pinocchio i-a atras, după cum era si firesc, ca orice poveste de succes, şi pe realizatorii de film.

Prima adaptare cinematografică datează din decembrie 1911, în plină epocă a filmului mut. A fost lansat în perioada Crăciunului în mai multe ţări – Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Spania şi Marea Britanie –, dar nu şi în Italia, locul de baştină al lui Pinocchio. S-a numărat printre cele dintâi realizări ale regizorului italian Giulio Antamoro (1877-1945), care s-a folosit de un cunoscut actor adult comicul Ferdinand Guillaume, pe numele de scenă Polidor (1887-1977) pentru a-i da viaţă lui Pinocchio.

În pelicula de aproape o oră, purtând o caraghioasă costumaţie, dublată de un complicat şi probabil greu de suportat machiaj (gândit însă pentru a-i scoate în evidenţă nasul de mincinos!), personajul lui Polidor se zbate să scape teafăr din cele mai ciudate aventuri. Povestea urmăreşte, în mare, tirul întreţesut cu trei decenii în urmă de Carlo Collodi, dar îi mai adaugă şi câteva episoade mai… colorate şi în ton cu moda vremurilor, precum întâlnirea lui Pinocchio cu un trib de indieni piei-roşii, care îi va şi ajuta, pe el şi pe Geppetto, să se salveze din burta giganticei balene.

Pelicula, grav avariată de trecerea vremii, a cunoscut un proces de recuperare şi reconfigurare, astfel că, în octombrie 2018, spectatorii prezenţi la Festivalul de scurt-metraje de la Badalona (Spania) au putut urmări integral filmul produs la început de secol (e adevărat, cu unele modificări/adaptări la prezent, precum o coloană sonoră de muzică electronică!).

Industrie mereu în schimbare, mereu deschisă la inovaţii şi în căutare de succes, cinematografia a cunoscut rapid o dezvoltare spectaculoasă. Topurile se schimbau peste noapte, producţiile spectaculoase venind una după alta. După cum sublinia unul dintre cei mai reputaţi critici de film nord-americani, Roger Ebert, „când în 1937 regizorul rus Serghei Eisenstein a văzut pentru prima oară producţia Disney Albă ca zăpada şi cei şapte pitici nu a avut nicio urmă de îndoială să o numească cel mai mare film realizat vreodată”. Au trecut numai trei ani şi, în 1940, când studiourile americane au scos pe piaţă cel de-al doilea şi, respectiv, al treilea film animat, Fantasia şi Pinocchio, cele două au devenit adevărate repere în domeniu.

În realizarea adaptării cărţii lui Carlo Collodi, pe lângă provocările tehnice, Walt Disney avea să se confrunte şi cu alte câteva aspecte neaşteptate.

Pornise hotărât să urmeze îndeaproape firul poveştii scriitorului italian, considerând, şi pe bună dreptate, că succesul înregistrat de acesta va asigura şi producţiei sale un renume pe măsură. în scurtă vreme însă, Ia o lectură mai atentă a operei, avea să realizeze că personajul Pinocchio nu era nici pe departe unul ce putea fi uşor îndrăgit atât de copii, cât şi de adulţi. Băietanul creat de Collodi aducea mai degrabă cu un drăcuşor, un „copil afurisit”, o „haimana”. Proiectul ajunsese, se pare, într-un punct mort. Disney a oprit producţia pentru a-şi lua o pauză de gândire. Se impunea o schimbare radicală, dar unde şi în ce direcţie sau direcţii?!

Prima modificare e-senţială a fost adusă de renunţarea la aspectul clasic al eroului de păpuşă din lemn, cum fusese creat de pana lui Mazzanti cu decenii bune în urmă. Adio linii alungite şi dure ale bărbiei, bine aţi venit obraji rotofei şi rumeni: noul Pinocchio din producţia Disney trebuia să semene mai degrabă cu un băieţel obişnuit decât cu o marionetă. A cerut să se lucreze şi la costumaţie. Iniţial, desenatorii merseseră pe o variantă oarecum asemănătoare cu cea propusă de colegul italian în 1883: o pălărie înaltă, un guler voluminos, pantaloni scurţi şi o haină lungă. Această tipică reprezentare de clovn nu se mai potrivea noului proiect, aşa că a fost adoptat un costum

Cu o educaţie morală strictă şi provenit dintr-un mediu destul de umil, ai căror membri nu prea aveau timp să-l petreacă alături de micuţi, înţelegându-i şi înconjurându-i cu dovezi de iubire, adultul Carlo Collodi ajunsese de-a dreptul să-i repugne orice a-propiere de micile creaturi zburdalnice şi năbădăioase şi, în special, de băieţi. Niciodată căsătorit, niciodată tată, mereu obsedat de dragostea şi atenţia pentru mamă, Collodi şi-a revărsat multe dintre resentimente în aventurile marionetei de lemn pe care a făcut-o să traverseze cele mai dure încercări, inclusiv pe cea supremă moartea.

După luni de muncă asiduă, la 7 februarie 1940, când mare parte a lumii era prinsă în a doua conflagraţie mondială, desenul animat ce purta marca studiourile Disney avea premiera de gală. Din nefericire, primirea iniţială, de acum exact 80 de ani, nu a fost tocmai cea mult sperată. În special în Italia pelicula a fost dur criticată, pentru diferenţele faţă de povestea originală.

Încetul cu încetul însă filmul şi-a câştigat binemeritatul succes, devenind chiar prima producţie de animaţie care a câştigat Premii Oscar. S-a întâmplat la decernările din 1941, când i-a revenit Distincţia pentru cea mai bună coloană sonoră şi pentru cea mai bună melodie originală.

When You Wish Upon a Star (Când îţi pui o dorinţă), muzica Iui Leigh Harline, versurile lui Ned Washington şi în interpretarea lui Cliff Edwards.

Dar producţia din 1940 a însemnat mult mai mult. Pentru criticul de film Leonard Maltin, autor al unora dintre cele mai importante cărţi despre cinematografia mondială, „Pinocchio este cel mai inovator şi substanţial film al lui Disney. Virtuozitatea tehnică n-ar însemna nimic, dacă nu ar duce la un rezultat atât de frumos”. Scenele în care s-a dat atât de multă atenţie şi celor mai mici detalii au fost făcute posibile datorită utilizării unor tehnici inovative. Adevăraţi pionieri în domeniul animaţiei, cei de la studiourile Disney au găsit modalităţi dintre cele mai neaşteptate pentru a contura pe ecran forme care să prindă dimensiuni aproape umane. „Mă întreb – scria expertul în animaţie Ernest Rister – dacă ei chiar au realizat cu adevărat că au descoperit formula perfectă prin care desenul capătă efectiv greutate şi volum?!”

O mare parte a succesului din domeniul tehnic i s-a datorat utilizării filmărilor cu o cameră multiplan. Tehnica fusese testată de Disney cu câţiva ani înainte, la producţia scurt-metrajului The Old Mill (Vechea moară, 1937), dar şi în realizarea peliculei Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, în același an. Aparatura facilita, în fond, surprinderea pe peliculă a mişcărilor într-un mod mult mai a-propiat de realitate, în planuri separate, astfel încât, prin focalizarea camerei la distanţe variate – fie mari, fie mici –, unele elemente din fundal să câştige sau, din contra, să iasă din atenţia spectatorului, creându-i, în acest mod, o experienţă vizuală aparte.

Munca asiduă a echipei ce s-a ocupat de animaţia propriu-zisă a condus la un rezultat pe măsură. Multe scene impresionează şi astăzi: flăcările ce dansează în căminul din atelierul lui Geppetto; perspectiva peştişorului Cleo asupra lui Pinocchio, din interiorul vasului de sticlă, sau prima apariţie a lui Pinocchio însuşi, dansând şi cântând de fericire.

Nu trebuie uitate nici contribuţiile de excepţie ale actorilor care au dat viaţă desenului animat. Din nou, era pentru prima oară când mari staruri ale ecranului îşi foloseau doar vocea: cazul mai sus-pomenitului Cliff Edwards care i-a dat glas vagabondului greie-raş sau al Evelynei Venable, totodată voce şi model pentru Zâna Albastră.

Costurile producţiei, estimate la aproape două milioane şi jumătate de dolari, s-au dovedit, în acea perioadă, greu de acoperit. In primul rând din cauza războiului, astfel că filmul nu a cunoscut în perioada următoare decât doar două traduceri în limbi străine, în spaniolă şi, respectiv, în portugheză. Mai mult, până în 1950, în Germania sau Japonia, nimeni nu l-a putut urmări în cinematografe.

Astăzi, conform cifrelor oferite de unul dintre cele mai cunoscute site-uri internaţionale, http://www.the-numbers.com, câştigurile înregistrate la capitolul vizionării în familie s-ar ridica la aproximativ 85.000.000 de dolari, pelicula fiind considerată printre primele trei pe care orice copil trebuie să o fi urmărit acasă, alături de părinţi.

Richard Wunderlich şi Tho-mas J. Morrissey, într-o interesantă analiză din 2014 (Pinocchio Goes Postmodern: Perils of a Puppet in the United States, Pinocchio într-o lectură postmodernistă: pericolele la care a fost supusă o marionetă în Statele Unite), demonstrează, dacă mai era nevoie, că personajul născut la sfârşitul veacului al XlX-lea a cucerit o întreagă lume. „Cu greu şi-ar fi putut imagina Carlo Collodi că personajul său va deveni nu numai un clasic al literaturii italiene, ci va cunoaşte succesul internaţional. Oricum, ar fi fost surprins de faptul că relatarea aventurilor păpuşii sale de lemn s-a transformat în America într-un adevărat material didactic pentru elevi de vârste mici şi medii. În ciuda multiplelor metamorfoze pe care le-a trăit de-a lungul trecerii vremii, odată cu repovestirea într-o variantă sau alta, cartea lui Collodi rămâne una extrem de sugestivă din multe puncte de vedere: satira acerbă, aluziile la marile eposuri din literatura occidentală, portretizarea realistă a tribulaţiilor copilăriei, tratamentul sofisticat Ia care este supus atât un adult, cât şi un copil din cauza cutumelor societăţii”. Şi, fără a-şi pierde conotaţiile iniţiale, o nouă lectură poate oferi perspective dintre cele mai neaşteptate. „Din punct de vedere al unei lecturi postmoderniste, se impun şi câteva întrebări interesante. în primul rând, apariţia efectivă pe lume a personajului: Cine şi cum i-a dat viaţă?! Cum de un părinte singur, precum Geppetto, se trezeşte cu o păpuşă însufleţită?! Sau, cum pot fi interpretate transformările repetate ale lui Pinocchio în ciudate creaturi ?!”

Dacă mulţi dintre noi, adulţii de astăzi, citind aventurile lui Pinocchio am visat cu ochii deschişi, dar şi am conştientizat pericolele la care am fi supuşi dacă nu am respecta regulile societăţii în care trăim, oare cum vor primi povestea copiii generaţiilor următoare?!

Articol scris de Theo STĂNESCU-STANCIU pentru revista Magazin istoric, februarie 2020.

Publicat în critica literara

Surorile Brontë: cinci lucruri mai puțin știute


Mijlocul veacului al XlX-lea, într-o Anglie rurală dominata de concepţii rigide şi un pronunţat cult al familiei. Trei tinere au reuşit, cu a jutorul imaginaţiei, sa spargă toate barierele, să zboare departe, depăşind vicisitudinile unui trai mizer, lipsit de dragostea şi de afecţiunea maternă: Charlottet 1816- 1855), Kmilv (1818-1848) şi Aline Bronte (1820-1840). După pierderea timpurie a mamei (survenită în 1821, în urma unui cancer uterin), alături de unicul frate, Hranvvell (1817-1848). şi bazandu-se din ce în ce mai rar pe prezenţa părintelui (preot mai mereu plecat prin parohie), încă din adolescenţă, surorile şi-au găsit refugiul perfect în scris.

De-a lungul anilor, familia Bronte a reprezentat un frecvent subiect de analiză pentru cei pasionaţi de literatura şi nu numai. Şi, pe cât de frecvent abordat, pe atât de uimitor de fiecare dată: coincidenţe stranii, vieţi marcate de dependenţe fatale, curmate brusc de aceeaşi boală.

1. Patrick Bronte – născut într-o familie semi-analfabetă un preot victorian cu o viziune liberală şi un tată rece şi nesimţitor

În 1777, când venea pe lume primul născut în sărmana familie a lui Hugh Brunty. Patrick. probabil că niciunul dintre locuitorii micuţei localităţi Drumballyroney (Irlanda de Nord) şi cu atât mai mult părinţii ce trudeau până la epuizare la munca câmpului nu şi-au pus prea mari speranţe în ceea ce-i privea viitorul. Au urmat ani grei pentru clanul ce se mărea pe zi ce trecea, astfel că plecarea de acasă a celui mai vârstnic dintre cei zece copii a fost considerată ca o binecuvântare. Dacă, iniţial, Patrick a fost luat ca aju-tor de fierarul local, pasiunea pentru învăţătură l-a condus, mai apoi, să urmeze cursuri la un colegiu din Cambridge, pentru a-şi dedica viaţa îm-părtăşirii cuvântului Domnu-lui. Acolo se pare că şi-ar fi şi transformat numele de familie din Brunty în Bronte – cel mai probabil pentru a-şi ascunde originile umile.

Puţini ştiu că preotul Patrick Bronte a fost el însuşi un personaj aparte pentru acele timpuri. Pe când aproape toţi oamenii Bisericii dovedeau rigiditate în gândire şi faptă, nord-irlandezul a fost mereu un om cu sufletul mare, care a încercat să ajute fiecare enoriaş în parte, fără a-1 judeca sau ponegri.

O dovedesc, de pildă, două episoade în care a fost im-plicată o anume Eliza Brown, sora celei care dădea o mână de ajutor la întreţinerea bise-ricii parohiale. Cu ruşine şi teamă de a nu fi expulzată din comunitate, ea i-a scris preotului, la sfârşitul anului 1855, pentru a cere ajutor. Descoperise că rămăsese în-sărcinată, înainte de primirea sfintelor taine ale cununiei. Răspunsul lui Patrick a ui¬mit-o şi a încurajat-o, în acelaşi timp. În cuvinte pline de compasiune, dar. totodată, şi de perfectă înţelegere a complicatei situaţii, preotul a îndrumat-o să aştepte să treacă iarna, „deoarece vremurile sunt foarte dificile şi nu trebuie să vă grăbiţi cu măritişul. Nu trebuie să vă luaţi decât atunci când veţi fi efectiv capabili să vă întreţineţi singuri.

Patru ani mai târziu, la 10 iunie 1859, preotul s-a văzut nevoit să îi transmită Elizei cea mai dureroasă veste pe care o mamă o poate primi: decesul fiicei. încercând să-i ofere alinare şi să o scape de sentimentul de culpabilitate pe femeia care, pentru a-i asigura copilei traiul, decisese să muncească departe de casă, Patrick Bronte i-a scris:. „S-a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru micuţa June… nu e nimic de regretat!

Patrick Bronte a fost mereu o prezenţă activă în comunitate. Conştient de faptul că educaţia reprezenta cheia unui viitor mai bun pentru fiecare copil, şi-a dedicat mare parte din viaţă ridicării unei şcoli în parohie (care şi-a şi deschis, efectiv, porţile în 1832). Spirit înaintat, a militat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale enoriaşilor, pentru care, între 1849 şi 1850, a organizat licitaţii caritabile cu scopul de a aproviziona comunitatea cu apă (operaţiune finalizată câţiva ani mai târziu, în 1856).

Însă capitolul viaţă de familie a reprezentat pentru Patrick o piatră prea grea de dus. Pe cât de înţelegător se arăta printre enoriaşi, pe atât de dur şi de rece era acasă, impunând reguli după reguli şi împărţind sancţiuni pentru nesubordonare. La doar câţiva ani după căsătorie (29 decembrie 1812), şi-a văzut soţia murind în chinuri teribile (15 septembrie 1821) şi lăsând în urmă şase suflete neajutorate. Drama a continuat cu fiecare an ce trecea, preotul ajungând să se roage la catafalcul celor şase copii ai săi.

2. Viaţa de internat: încercare fatală, dar şi sursă de inspiraţie pentru viitor

La doar trei ani de la dispariţia mamei, patru dintre surori au fost trimise să urmeze cursurile şcolii de la Cowan Bridge, un sordid pension condus în mod extrem de autoritar de pastorul Carsus Wilson. Acolo, cele câteva zeci de eleve trebuia educate în cel mai puritan spirit, obişnuite de la cele mai fragede vârste să rabde de frig şi de foame, Iară a cunoaşte alinarea şi înţelegerea aproapelui.

Condiţiile s-au dovedit prea dure pentru primele născute ale familiei Bronte: Maria şi Elizabeth. Ambele s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi, trimise acasă într-o stare de slăbiciune greu de imaginat, s-au stins în acelaşi an, 1825, la doar câteva zile distanţă.

Charlotte şi Emily au reuşit să scape cu bine, rămânând însă pe viaţă marcate de experienţele îndurate în pustietatea de la Cowan Bridge. Ani mai târziu, în cel mai cunoscut roman al său. June Eyre (publicat în 1847), Charlotte le-a descris, de astă dată localizându-le în pensionul Lowood: „Sufrageria era o sală mare, scundă şi întunecoasă. Pe două mese lungi fumegau castroanele, dar aroma aburilor nu deschidea deloc pofta de porţia mea, fără să mă gândesc la gustul mâncării, dar când foamea mi s-a mai potolit puţin mi-am dat seama că e greţoasă: porridgeul ars are un gust aproape la fel de respingător ca şi cartofii putrezi. Foamei înseşi i se face greaţă de aşa ceva. Fiecare fată mişca încet lingura, gusta hrana, încerca s-o înghită şi pe urmă mai toate renunţau. Dejunul se sfârşi, fără ca cineva să fi mâncat […] Rânduite în bănci, cele 80 de fete stăteau drepte şi nemişcate. Era o adunare ciudată: toate aveau părul lins pe frunte şi pieptănat pe după urechi, fără cea mai mică buclă; toate purtau rochii cafenii, închise la gât şi cu guleraş îngust. Pe rochii se cususe un buzunar de pânză ce le slujea ca sac pentru lucru şi semăna puţin cu chimirele highlanderilor. Purtau ciorapi de lână şi pantofi grosolani ţărăneşti. încheiaţi cu catarame de aramă”.

3. O iubire imposibilă şi o căsnicie de convenienţă

În februarie 1842, Charlotte şi Emily au călătorit la Bruxelles pentru a urma cursurile Pensionului Heger. O renumită şcoală pentru tinerele fete din acele vremuri, condusă de Zoe Claire (1804-1890) şi Constantin (1809-1896). Aveau de gând să studieze temeinic franceza şi germana, în ideea de a dobândi cât mai multe abilităţi pe care să se bazeze mai târziu fie în meseria de guvernante. Fie pentru a-şi deschide o proprie şcoală particulară.

Nu trecuseră prea multe zile, când a devenit clar că planurile de acasă nu se mai potriveau cu cele din… târg! Charlotte, fire complicată şi mereu pusă pe critică, s-a trezit fascinată de personalitatea profesorului. Atât de profunde s-au dovedit sentimentele trăite, încât bondoaca şi subţirica Charlotte s-a pierdut cu totul, îndrăgostindu-se fără speranţă de noul mentor. Timpul petrecut la pension a fost curmat brusc, în octombrie, când cele două fete s-au văzut nevoite să se întoarcă acasă, motivul fiind decesul mătuşii care preluase creşterea copiilor Bronte, Elizabeth Bran- well. Câteva luni mai târziu,

în ianuarie 1843, Charlotte a decis să se reîntoarcă, pentru a ocupa un post tocmai în instituţia soţilor Heger, care îi recunoşteau, astfel, inteli-genţa sclipitoare şi talentul pedagogic. Dar revenirea nu a fost una de bun augur: iubirea pentru Constantin a devenit de-a dreptul o bolnavă obsesie. Până la urmă, un an mai târziu, Charlotte a părăsit Bruxellesul şi a revenit în căminul părintesc.

De acolo, a început să-i trimită profesorului Heger misive emoţionante în limba franceză. „Zi după zi aştept să îmi scrii, şi zi după zi mă adâncesc în durere, când dulcea plăcere de a-ţi descoperi cuvintele pline de sfaturi îmi este interzisă […] Mă trezesc mereu că ard  mi-am pierdut orice urmă de poftă de mâncare şi orice chef de somn“ (18 noiembrie 1845). A ales franceza, tocmai materia pe care i-o predase Constantin, deoarece „îmi este cea mai dragă, amintindu-mi de tine – iubesc franceza de dragul tău. ea îi este în inimă si în suflet de înfocate deveneau cuvintele Charlottei, încât până atunci destul de răbdătoarea doamnă Heger i-a sugerat soţului să îi scrie tinerei fiice de pastor doar o singură dată la şase luni. Se temea şi pentru siguranţa pensionului, ca nu cumva cineva să reclame vreun comportament nepotrivit din partea soţului. Din fericire, unele dintre misive au reuşit să ajungă până astăzi, graţie gestului fiicei lui Constantin, Louise, care, în 1913, a decis să le doneze Bibliotecii Naţionale Britanice.

Iubirea neîmpărtăşită pentru Constantin Heger a urmărit-o pe Charlotte întreaga viaţă. In 1854, răpusă de durerea pierderii celor două surori şi a fratelui şi nedorind să fie cotropită de singurătate, dar voind să iasă din cercul strâmt părintesc, ea a decis să se căsătorească. Cel ales a fost Arthur Bell Nicholls (1819 -1906), diacon în parohia lui Patrick Bronte. Iniţial, tatăl s-a opus din toate puterile: cum îi trecea prin cap umilului preot irlandez să viseze la mâna faimoasei sale fiice?! Persuasivă. Charlotte l-a convins până la urmă să le dea binecuvântarea. Dar Patrick nu a participat la nunta pro-priu-zisă, mireasa fiind condusă la altar de o prietenă. Unirea celor doi nu a fost, se pare. una bazată efectiv pe iubire. După cum i-ar fi scris altei prietene, Ellen Nussey, tocmai în perioada lunii de miere, „e un lucru ciudat şi totodată periculos ca o femeie să devină soţie. în ceea ce îl priveşte pe bărbat – situaţia e cu totul şi cu totul diferită14, înţelegerea va veni însă odată cu trecerea vremii – cu prilejul Crăciunului anului 1854, ajungea să îi scrie soţului cu destul de mare afecţiune: „sincer, dragul meu băiat, îmi eşti astăzi mult mai aproape de inimă decât îmi erai în urmă cu şase luni44. Din nefericire. mariajul a durat prea puţin. La doar 38 de ani, la 31 martie 1855, Charlotte se stingea din viaţă.

4. Copiii Bronte: vieţi curmate brusc

Media de viaţă în regiunea Haworth în vremea surorilor Bronte era una extrem de scăzută: 25,8 ani. Rata de mortalitate era una ridicată, asemănătoare cu cea din cartierele industriale dens populate. De vină erau mai ales condiţiile insalubre – doar 69 de toalete la o populaţie în jur de 2.500 de suflete şi lipsa unui sistem eficace de drenaj a apelor menajere. Cel mai adesea, acestea erau deversate direct în stradă, contribuind astfel la răspândirea viruşilor mortali, precum cei de holeră sau de tifos.

Cu toate că astăzi poate părea o coincidenţă bizară, nu a fost nimic ciudat în faptul că toţi cei şase copii ai familiei Bronte au murit relativ tineri şi aproape toţi răpuşi de tuberculoză. După cele două fiice dispărute la vârste fragede, primul s-a stins Bran-well, în septembrie 1848, cauza oficială a decesului fiind o formă aparte de tuberculoză, starea sa de sănătate fiind agravată de consumul excesiv de alcool şi de dependenţa de consumul de opium şi laudanum.

Pentru Emily, mezina, o răceală care a surprins-o la înmormântarea fratelui şi care s-a transformat în tuberculoză i-a fost, până la urmă, fatală, trei luni mai târziu. în mai 1849, dispărea şi Anne, din nou lovită de tuberculoză. Iar, Ia 31 mai 1855, se stingea şi Charlotte, cel mai probabil din cauza unei complicaţii intervenite în timpul gravidităţii. Singur, Patrick Bronte le-a supravieţuit atât soţiei, cât şi copiilor, reuşind să strângă peste opt decenii de viaţă!

5. Incest în familia Bronte?!

Mereu în căutare de ştiri senzaţionale, au apărut şi autori care au lansat ideea incestului în familia Bronte. Implicaţi: Branwell şi Emily, mezina fiind infectată prin sex cu microbul tuberculozei!

Sunt puţine însă lucrurile cu adevărat sigure astăzi. Cert rămâne faptul că atât Branwell, cât şi Emily, precum şi Anne au murit de tuberculoză în interval foarte scurt, între septembrie 1848 şi mai 1849. Apoi, tot cert este şi că ei au locuit împreună la Haworth, unde Branwell şi Emily au şi murit (Anne stingându-se în timpul unei călătorii la Scarborough). Astăzi este cunoscut şi că maladia în sine a fost una extrem de contagioasă, mai ales între membrii unei familii care împărţeau un spaţiu restrâns.

Marea majoritate a biografiilor surorilor Bronte au încercat să descrie, prin tuşe emoţionante, ravagiile tuberculozei aduse acestei familii. Unii autori au mers pe ideea predestinării, a tragediei care a tronat asupră-i.

Alţii au încercat să spargă tabuuri şi să depăşească graniţe, în 1896, criticul literar Clement Shorter şi-a pus întrebarea dacă relaţiile ciudate din La răscruce de vânturi, unicul roman al lui Emily Bronte (publicat în 1848), nu îşi au rădăcini în mediul familial?! Mai târziu, în perioada interbelică, când viaţa surorilor a devenit un subiect la mare modă, legătura dintre Branwell şi Emily a fost descrisă ca una tipic sexual abuzivă. Ella Moorhouse, autoarea lucrării Stone Walls (Ziduri de piatră, 1936), notează, de pildă, câteva episoade în care fratele îşi forţează sora, cu ajutorul unui cuţit, să consume lichior, în detrimentul propriei voinţe.

Una dintre cele mai cunoscute biografe, Elizabeth Gaskell, în The Life of Charlotte Bronte (Viaţa Charlottei Bronte, 1957), fără să lovească în vreun fel în respectabilitatea surorilor, a explicat că un personaj precum Heath-cliff, prototipul eroului măcinat de furie şi de gelozie, nu s-a putut crea decât plecând de la experienţele din familie şi, în special, de la viaţa lui Branwell însuşi.

Cu toate că nu s-a putut identifica nici măcar o dovadă a existenţei incestului printre membrii clanului Bronte, mitul a prins, odată cu trecerea anilor, noi şi noi puteri, ideea insinuându-se chiar şi în unele producţii cinematografice sau în articole de presă. Şi, din păcate, cei care o reduc pe Emily la nivelul unei tinere distruse de pasiuni interzise nu fac altceva decât să îi ştirbească genialitatea şi caracterul aparte, într-o epocă în care, după cum i-a răspuns într-o scrisoare poetul romantic Robert Sou-they (1774- 1843) iui Charlotte, „literatura nu poate fi treaba unei femei şi nici n-ar trebui să fie. Cu cât o femeie este mai implicată în propriile-i datorii, cu atât va avea mai puţin răgaz pentru scris, chiar dacă scrisul o împlineşte sau e simplu divertisment.

Articlul a fost scris de Ana Darie, pentru revista Magazin Istoric, ianuarie, 2020.

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, Creatie, critica literara

Hyperion perspectiva multiplului superior: de la astru, planetă, până la satelitul lui Saturn


Pe unda dublului, perspectiva titanică apare în textul eminescian într-o asamblare a corpurilor cereşti: pe de o parte o imagine a planetei Venus, pe de altă parte cel mai mare satelit neuniform al planetei Saturn. Propunem o interpretare a conotaţiilor astronomice în caracterul personajului Hyperion.

Victoria Fonari în dialog cu academicianul Mihai Cimpoi


Inițial prezentăm opțiunea acad. M. Cimpoi: „Hyperion (în greceşte: „cel ce merge deasupra”), în mitologia greacă, fiul lui Uranus şi al Geei, titan reprezentând prima generaţie de zei. Apare la Eminescu, drept „cuvânt dintâi”, născut din Dumnezeu” [1, p. 302].
Viziunea antică este specificată astfel: „Hyperion – zeul luminii. Fiu al cuplului Gaia (Pământ) – Uranus (Cerul) şi unul dintre titani. Se căsătoreşte cu sora sa, titanida Theia, de la care are trei copii: Helios (Soarele), Selene (Luna), şi Eos (Aurora); toţi împărtăşesc caracterul luminos al părinţilor. (…) Probabil că Hyperion nu intră în luptă. (…) Copiii săi vor fi chemaţi de către Zeus în Olimp, ei fiind cei care oferă lumină lumii, împreună u alţi aştri, mai puţin importanţi. Uneori Helios, este numit şi Hyperion” [6, p. 216]. Este interesant că în varianta engleză a textului homeric s-a păstrat numele de Hyperion în acest context, iar în varianta română traducătorii preferă să fie înlocuit prin cuvântul soare.
Revenind la ideea eminesciană de a sonda numele pentru a înţelege conţinutul apare o întrebare: De ce Hyperion, ca un corp ceresc, nu este identificat drept satelitul lui Saturn, sau identificat cu Soarele ca în epopeile homerice, odată ce a fost descoperit în 1848 de către William Cranch Bond, George Phillips Bond şi William Lassell?
Hyperion în preajma lui Saturn ţine de corelaţia mitologică, fiind din generaţia titanilor. Caracteristicile satelitului Hyperion se reflectă în unele trăsături din poemul eminescian: este unul dintre cel mare din cei 61 descoperiţi actualmente. Traseul său orbital este eliptic. Şi în poemul lui Eminescu Hyperion are dorinţa de a merge pe un alt traseu. Deşi orbita sa este haotică, aceasta se raportează în paralel cu ecuatorul lui Saturn. Saturn ar putea explica ordinea din optica Demiurgului din poemul eminescian. Or, anume acesta ştie foarte bine corespondenţele temporale: timp şi veşnicie. Spaţiile în aceste coordonate apar neesenţiale. Acestea pot fi transformate, revigorate, distruse.
Forma pe care o are acest satelit contribuie la presupuneri de a fi fărâmiţat în urma unui impact cu vreo cometă sau de a fi doar un fragment dintr-un alt corp ceresc. Amprenta distrugerii explică forma ovală, dar şi Hyperion diferă de cel de la începutul poemului „țesând cu recile-i scântei / o mreajă de văpaie” (începutul poemului Luceafărul)” de cel care „simte”. Deşi, după mitologie, Hyperion face parte din titanii luminoşi, satelitul emană o culoare a tristeţii.

Victoria Fonari, critic literar, conf. univ.


Mihai Eminescu era atras să-şi completeze cunoştinţele astronomice sau astrologice. La sigur, era tentat să afle şi aceste noutăţi. De ce Luceafărul, care e planeta Venus, preia trăsăturile satelitului Saturn. Probabil pentru aceeaşi interferenţă populară pe care a vrut să o păstreze. Planeta Venus nu mai este valorificată din optica zeităţii romane, decât la sfârşit „amoru-mi luminează”. Aceasta nu apare într-o ipostază feminină, care, din punct de vedere astronomic, se deosebeşte de celelalte planete ale sistemului solar prin modul de a se roti în jurul axei sale culcat. Luceafărul conturează o imagine înălţătoare care pare să implice din punct de vedere vizual apariţia şi dispariţia Luceafărului, dar, concomitent, trăirile pe care le suportă seamănă cu urmele vulcanilor părăsiţi de durerea unei lovituri în spaţiu, urme care nu pot fi şterse, rămânând în percepţia temporalităţii umane – veşnice.
Antiteza este explicată de acad. M. Cimpoi din perspectiva monadei, care se caracterizează prin dinamica alterităţii de a fi într-o reflecţie concomitentă. Şi haosul, şi cosmosul, trecute prin spirit, devin iniţieri continue în cunoaşterea universului.

Doctor conferenţiar Victoria FONARI
e-mail: victoria_fonari@yahoo.com
Facultatea Litere, Universitatea de Stat din Moldova

Publicat în Cafenea literară, critica literara, ORE DE LECTURĂ

Mihai EMINESCU, poetul avea o cultură solidă în disciplinele preferate: literatură, istorie şi filosofie


Începând cu anul 1869, pe când Eminescu avea 20 de ani şi se afla la studii la Viena, şi până în anul 1883, când se întrevăd primele semne ale bolii, putem desprinde mai multe etape în viaţa sa. A fost un om activ, implicat în construcţia civică a ţării sale, fie că era student la Viena (1869 – 1872) sau la Berlin (1872-1874), bibliotecar, revizor şi inspector şcolar (1874-1876), gazetar la ziarul Timpul, în Bucureşti (1876-1883). în toate aceste perioade, poetul a manifestat un interes autentic faţă de dezvoltarea şi modernizarea României.

Contribuţia lui Mihai Eminescu la deşteptarea şi educarea sentimentelor naţionale este impresionantă. A dat dovadă de patriotism înflăcărat, conştiinţă, muncă, generozitate, militând pentru unitatea culturală a tuturor românilor. A slujit interesele generale ale ţării nu doar prin condei.

Nu este mai puţin adevărat câdupă 1989, publicistica lui M. Eminescu a fost acuzată de xenofobie şi etnocentrism. în scrierile lui Leon Volovici şi Ruxandra Cesereanu sunt aduse argumente pertinente in acest sens, însă fără o prezentare a contextului istoric naţional şi european, care ar fi revelat curente antisemite şi în ţările occidentale cu care ne comparăm adesea, tocmai pentru a evidenţia decalajele. Fără a eluda aceste aspecte, dorim să arătăm, prin acest articol, şi ceea ce a făcut foarte bine Eminescu în spaţiul public. Modernitatea poetului, care putea fi comparat cu personalităţile culturale europene ale timpului său, nu ţine doar de domeniul literaturii. Eminescu a fost modern şi prin exigenţa sa în raport cu societatea şi instituţiile româneşti ale vremii. Nu poate fi contestat meritul „poetului nepereche” (G. Călinescu) de a se fi străduit, prin conduita personală şi cuvântul tipărit, să promoveze demnitatea şi deşteptarea naţiei.

Cum primea bani, îşi cumpăra cărţi

În 14-16 august 1871, din iniţiativa studenţilor români aflaţi la studii la Viena, s-a sărbătorit în Bucovina cea de-a 400-a aniversare de la zidirea Mănăstirii Putna de Ştefan cel Mare şi s-a organizat primul Congres studenţesc al românilor de pretutindeni. Marea manifestare îi avea printre organizatori pe Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici. Printre participanţi s-au remarcat intelectuali cu autoritate în spaţiul public, o punte de legătură între trecutul glorios (Ştefan cel Mare, ale cărui rămăşiţe au fost înmormântate la Mănăstirea Putna), trecutul apropiat – Revoluţia de la 1848 (M. Kogălniceanu şi Vasile Alec- sandri au participat la eve-niment) – şi viitor – studenţii, generaţia care va pregăti Marea Unire din 1918. Se considera, pe bună dreptate, că orientarea eforturilor spre păstrarea identităţii de neam, de limbă şi de credinţă va ţine trează conştiinţa românească din Regatul României şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpâniri străine: Transilvania, Bucovina şi Basarabia. De aceea, scopul urmărit era crearea unei legături strânse între tinerii din ţară şi din străinătate. Discursul festiv, care a fost susţinut de istoricul A.D. Xenopol, cel care, în acel an, tocmai se întorcea de la Berlin cu două doctorate – în Drept, respectiv Filosofic -, a fost ales dintre mai multe propuneri de T. Maiorescu, V. Alecsandri, I. Negruzzi şi V. Pogor.

Pentru a înţelege mai clar rolul lui Mihai Eminescu la acest eveniment, trebuie să refacem traseul şcolar al poetului. Când părăsea Cernăuţiul pentru Viena reuşise să termine doar două clase gimnaziale (din lipsa mijloacelor materiale – Eminescu era al şaptelea copil dintre cei 11 –, abandonează şcoala, hotărându-se să se pregătească în particular pentru examene), fiind nevoit să o repete pe a doua. Totuşi, Mihai Eminescu avea o cultură solidă în disciplinele preferate: literatură, istorie şi filosofie. Pasiunea sa era lectura, citea în limba germană şi, mai apoi, în limba franceză, în original. în şcoală, la fel ca atâţia alţi intelectuali de formaţie umanistă, nu avusese veleităţi pentru matematică. Peste ani, când îl vor preocupa problemele ştiinţifice, va mărturisi că modul de predare bazat pe memorare, şi nu pe judecată l-a făcut să urască matematica şi că fără cunoaşterea adecvată a acestei discipline este imposibilă descifrarea universului.

Atmosfera în care Eminescu începe să se dezvolte şi să-şi conştientizeze propria identitate, adică pe la vârsta de 10-12 ani, este marcată de lecţiile profesorului său îndrăgit de la gimnaziul din Cernăuţi, Aron Pumnul, şi de cărţile româneşti de literatură şi istorie naţională din biblioteca magistrului său. Aron Pumnul, născut în Braşov, cu studii de filosofie la Cluj şi teologice la Viena, în urma participării la Revoluţia de la 1848 din Transilvania, este nevoit să se refugieze la Cernăuţi. Acesta este mediul în care i s-au format şi dezvoltat viitorului poet acele convingeri şi atitudini care vor alimenta mai târziu sentimentul datoriei şi sensibiiitatea la problemele culturale şi sociale ale ţării.

Trimis de tatăl său la Viena în 1869 şi neavând bacalaureatul, Eminescu se înscrie la universitate ca auditor la Filosofie, dar frecventează şi alte cursuri. Face cunoştinţă cu Slavici, care îşi urma atât stagiul militar, cât şi cursurile Facultăţii de Drept. Şi aici Eminescu citea mult. Slavici spune despre el că „era deci în curent şi cu publicaţiunile nouă, şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. în acelaşi timp ţi-nea să citească-n tignă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice. Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni în anii studenţiei la Viena, în capitala Imperiului Austro-Ungar se puteau întâlni studenţi români din pro-vinciile româneşti, aflate, pe atunci, sub stăpâniri străine, în principal din Transilvania, Banat, Bucovina. Spre deosebire de Eminescu, mulţi dintre aceşti tineri ştiau să vorbească foarte puţin în limba maternă. Drept urmare, nici gradul de coeziune dintre ei nu era foarte mare. Existau şi două societăţi studenţeşti (Societatea studenţească ştiinţifică socială „România şi Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena), cu o activitate puţin însemnată pe teren naţional. Eminescu se înscrie la ambele. în plus, faţă de aceşti studenţi, Eminescu vine şi cu o experienţă de cunoaştere a realităţilor româneşti din mai multe zone. Înainte de a ajunge la Viena, în anii 1866-1869, viitorul poet a fost sufleor în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly. Peregrinările l-au purtat de la Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti.

Bună-credință și destoinicie

Cele mai multe informaţii despre serbările de la Putna, care vin să ilustreze şi felul în care reacţiona Eminescu în viaţa de zi cu zi, aducând în prim-plan şi o altă faţetă a complexei sale personalităţi, de regulă, stereotipizată doar în imaginea unui poet romantic şi mereu îndrăgostit, provin din Amintirile lui I. Slavici: „Eminescu n-a fost între iniţiatorii serbării, dar ideea congresului de la el a pornit şi serbarea nu s-ar fi făcut dacă el n-ar fi stăruit ca ea să se facă cu orice preţ pentru ca congresul să fie cu putinţă. Ştiindu-l poet, chiar şi mulţi dintre cei ce l-au cunoscut personal s-au deprins a-l lua drept un visător inaccesibil pentru preocupările zilnice. Aşa însă el era numai în ceea ce priveşte propria lui existenţă; când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenea om de iniţiativă şi de acţiune, stăruitor neînduplecat, care nu ne dea răgaz, ci ne mâna mereu înainte”.

O observaţie interesantă, ce provine tot de Ia Slavici, face referire la aptitudinile organizatorice ale poetului, dezvăluite cu prilejul festivităţii de la Putna. Eminescu, dându-şi seama de importanţa muncii în echipă, spunea: „Pune pe fiecare să facă ceea ce face cu plăcere şi nu numai lucrurile merg bine, dar ţi-i mai faci şi pe oameni prieteni buni”.

În anii 1874-1876, Mihai Eminescu a fost, pe rând, bibliotecar, apoi profesor suplinitor Ia laşi şi revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Aşa cum era exigent faţă de el însuşi, Eminescu pretindea şi de la ceilalţi. Eminescu a fost un om cu mult simţ al datoriei, toate activităţile în care se implica erau fără cusur. Stilul său de lucru era unul perfecţionist. îşi înde-plinea îndatoririle cu conştiinciozitate, ba chiar mai mult, privit din exterior, îşi asuma fiecare rol, ca şi când acesta ar fi reprezentat adevărata sa vocaţie.

În rolul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, numire făcută pe timpul ministeriatului Iui T. Maiorescu la Instrucţie, Eminescu nu se mulţumea să facă ceea ce, în mod stereotipic, am putea crede că se petrece într-o bibliotecă. Pentru el, nicio muncă nu a fost o sinecură. Ca urmare, porneşte la inventarierea volumelor din bibliotecă, întocmeşte rapoarte către instituţiile de resort, în vederea procurării unei colecţii de manuscrise, şi ia legătura cu un anticar pentru cumpărarea unor cărţi etc.

Ca suplinitor al cursului de logică, la Institutul Academic din Iaşi, susţinut înaintea sa de A. D. Xenopol, în lipsa unui manual de logică, Eminescu strânge material pentru a concepe unul în anul şcolar 1874-1875. În semestrul următor, ca suplinitor al profesorului de limba germană, poetul depune un mare efort în predarea limbii lui Goethe. Modul său de predare rămâne inovator şi în zilele noastre. împarte elevii după aptitudini, notează evoluţia acestora, îi examinează des şi e foarte exigent. Elevii, majoritatea proveniţi din familii bogate, se revoltă, iar direcţiunea îl găseşte ţap ispăşitor pe Eminescu.

El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti şi în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei, şi acum în destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.

Ioan Slavici

Scris mereu actual

Activitatea lui Eminescu, alături de Slavici şi Caragiale, la ziarul conservator Timpul a fost îndelung studiată. Ca orice profesionist de excepţie, Eminescu punea mare preţ pe integritate, astfel că în criticile sale se regăseau nu doar reprezentanţii guvernului liberal, aflaţi la putere, ci şi politicieni conservatori.

Despre această perioadă, prietenul său Slavici avea să noteze: „Nu combătea guvernul pentru că era redactor la un ziar opoziţional, ci intrase la acel ziar opoziţional pentru că ardea de dorinţa de a lovi fără de cruţare în cei ce după părerea lui dezorganizau so-cietatea română… I se părea câteodată că aceste apucături nu sunt o notă specială numai la adversarii politici, ci se ivesc şi în mijlocul partidului reprezentat de Timpul; el lovea atunci şi în ai săi cu încă mai multă lipsă de cruţare”. Prin urmare, mai mulţi lideri conservatori au mentorului Junimii ca Eminescu să-şi tempereze atacările la adresa lor, invocând ca motiv faptul că Timpul era organul oficios al Partidului Conservator. Însuşi redactorul-şef al ziarului, I. A. Cantacuzino, solicita ca Eminescu să nu-şi exprime sistemul său de convingeri şi credinţe în gazetă.

Problemele privind viciile instituţiilor statului român, denunţate de Eminescu în articole de opinie, sunt relevante. De aceea, nu mai au nevoie de nicio analiză. Iată o mostră. „Sunt mii de cazuri de acestea [numiri în funcţii publice – C.S.], pe cari le-am putea cita spre ruşinea ge-neraţiei actuale şi spre mai marea ruşine a neamului românesc, care sufere toate aceste în tăcere, care îngăduie ca sudoarea lui, destinată a se întrebuinţa în mod productiv, să se risipească în plăţi de sinecure şi spre înavuţirea incapabililor de tot soiul. Cine se crede capabil a îndeplini cu egală conştiinţă trei-patru funcţiuni, acela sau îşi face iluzii asupra capacităţii sale, şi atunci e fără de dreaptă judecată, sau nu-şi face această iluzie şi atunci e… ceva şi mai rău”.

De cele mai multe ori când avem de-a face cu personalităţi excepţionale, asemenea lui Mihai Eminescu, descoperim că scrisul acestora rămâne mereu actual, că doar data publicării s-a schimbat.

Într-un context politic şi istoric suprasaturat de probleme şi neîmpliniri, într-un sistem care genera presiuni de tot felul şi în care angajările în instituţiile statului nu se realizau pe principii meritocratice, numai o voinţă sănătoasă precum cea pe care a avut-o Mihai Eminescu putea să lase în urma sa o moştenire atât de uriaşă. Să reflectăm la viaţa Iui Mihai Eminescu şi la importanţa conceptelor de integritate şi de onestitate în orice perioadă istorică, cu atât mai mult astăzi.

Articol scris de dr. Cristina SIRCUŢA pentru revista Magazin istoric, ianuarie 2019.

Pentru alte articole din domeniul istorie și literatură, puteți consulta revista citind-o în sala de lectură a bibliotecii noastre.