Publicat în Chişinăul citeşte, program de lectură, literatura romana, prezentare de carte

Recenzie // Romanul „Țipă cât poți” de Moni Stănilă


Recenzia romanului inclus în programul de lectură Chişinăul citeşte, „Țipă cât poți” de Moni Stănilă vine de la Cristina Platon, cititoare pasionată.

Cristina Platon, cititoare, şi este originară din oraşul Chişinău

„… nu am realizat nimic măreț în viață, nu am regrete. Mă bucur că trăiesc, dar nu mă tem că voi muri. Nu am suferințe neînțelese, nu am cunoscut mari dezamăgiri. Sunt un om normal cu așteptări medii.”

Ce a început ca o escapadă departe de toți și de toate, a luat-o pe o serpentină crusoeniană, aparent o construcție imaginară a personajului principal, care poate ridica lumi oricând și oriunde.

„Țipă cât poți”, de Moni Stănilă, poate fi istoria vieții fiecăruia din noi. O viață cu diverse versiuni de „noi”, mai tânăr/înțelept, mai slab sau cu mai multă greutate, mai optimist/doar pesimist, mai fericit/sătul de toate; niște versiuni pe care-am vrea să le retrăim.

Această fugă de cotidian, de rutină, de tot ce ne seacă, nu face altceva decât să ne încolțească, ne pune în față cu sinele ursuz care am devenit și care nu ne e pe plac. În roman o urmărim pe Una, cea care vrea să facă pace cu sine însăși, pace care trece prin război învingătoare.

Moni Stănilă ne invită la o bătălie unu-la-unu contra fricilor și contrarietății de a nu ne încadra în aria de acoperire a societății defecte atât de dominatoare: de a păstra bifa de angajat la un job care numai fericire nu a aduce; de a fi mereu „bine”, chiar de cade tencuiala de pe propriul suflet; frica de a vrea să ne purtăm greutatea din noi și de pe noi; și lupta cu poftele aducătoare de tihnă iluzorie.

Să revenim…

Moni Stănilă a creat un personaj care a reușit să schimbe cursul vieții sale, un personaj care se descătușează de obligațiuni și-și transformă viața într-un zbor eliberator. Citind, vrei să fii ca Una: vrei să-ți revendici dreptul la propria viață, să ai libertatea de a alege linia de plutire și să virezi oricând simți că e nevoie.

Azi credem că ne putem schimba viața oricând și că e suficient să vrem. Dar vine mâine și ne apucăm de vechile obiceiuri. Ne e frică de noul adus cu orice schimbare și alegem în defavoarea propriei bunăstări, doar pentru că există deja ceva cu care ne-am obișnuit, care nu ne place, dar pe care continuăm să-l trăim și lăsăm frica de necunoscut să preia frâiele.

Cred că sunt prea multe indicii în text ca să nu ne dăm seama că Una e Moni, iar Moni e Una. Printr-un personaj cititorul reușește să cunoască un om, o scriitoare, o creatoare de lumi. A început cu roman și a ajuns să fie o autobiografie terapeutică pentru dna Stănilă, dar îndesată cititorului.

Și pentru că e foarte sau chiar foarte gastronomică această carte, voi încerca să mă exprim cu aceeași termeni: deși aburindă și apetisantă la-nceput, de la mijloc a devenit necondimentată, cu prea puțin sare și piper; crudă pe ici, răscoaptă pe colo, creează o stare prematură de sațietate, înghițită cu noduri pe la sfârșit, deși promițătoare din prima-mbucătură.

Publicat în literatura romana, revistă bibliografică virtuală

Seria Alina Marinescu (în 4 volume) de Monica Ramirez


Monica Ramirez s-a născut la 6 iulie 1970 în București. Este o scriitoare română de literatură de spionaj și thriller. A debutat în Statele Unite, unde a publicat inițial sub pseudonimul Monica Danețiu-Pană. Cea mai cunoscută operă a ei este seria Alina Marinescu care cuprinde șase volume. Monica Ramirez (pe numele de fată Danețiu) s-a născut pe 6 iulie 1970 la București, într-o familie de dansatori și sportivi. În 1988 a absolvit secția coregrafie a Liceului de Artă George Enescu și a ajuns să danseze pe scena Operei Române și la Operetă. A plecat în Olanda, unde a trăit cinci ani la Amsterdam și, ulterior, s-a angajat în corpurile de balet de pe vasele de croazieră. Într-unul dintre voiaje l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț, Sergio Ramirez. Cei doi s-a căsătorit în anul 2000 în Florida și s-au stabilit în California.

În cei 12 ani petrecuți în SUA, Monica Ramirez a născut 4 copii și a scris o serie de cărți. A absolvit Belford University din California cu o diplomă de Creative Writing și a devenit membră a Espionage Writers of America. Revenită în țară, a intrat în Romanian Crime Writers Club și s-a implicat în munca de editor, traducător și jurnalist.

Majoritatea cărților Monicăi Ramirez combină teme din cea de spionaj și thriller, uneori cu accente romance.

Revistă bibliografică virtuală

În colecția Bibliotecii Centrale sunt doar primele 4 volume a seriei Alina Marinescu.

Ramirez, Monica. Seria Alina Marinescu: în 6 vol. / Monica Ramirez; traducere din limba engleză realizată de autoare. – București : Librex, 2017.

Vol. 1: Asasin la feminin. – 461 p.

„Alina Marinescu este o rebelă. A fost o rebelă înainte de recrutarea ei ca agent oeprativ și rămâne și după. Acum însă, moartea face parte din viața ei de zi cu zi. Secțiunea Oeprațiuni Speciale o recrutează împotriva voinței ei și Alex Therein, bărbatul pe care crede că-l iubește, o transformă într-un asasin de elită. Dragostea este o noțiune abstractă pentru Alex, un bărbat cu un trecut întunecat și o expresie impenetrabilă, eficietn de rece, care ucide pentru a putea supraviețui. Fără întrebări inutile. Alex nu este un bărbat real, ci mai degrabă o fantomă, o iluzie creată cu ajutroul oglinzilor. Misiunea lui este să o seducă pe Alina, așa că atrage în mod intenționat în lumea lui misterioasă și plină de senzații, prăbușindu-se emoțional pentru prima dată la propria lui recrutare.”

Vol. 2. – Identități secrete. – 398 p.

„Alina preferă cafeaua cu mult lapte, muzică și lumânări când este acasă și un Glock de 9 mm când este în misiune pe teren. Alex iubește plimbările lungi și poate lichida un om în mai puțin de cinci secunde. Alex este prietenul Alinei, iubitul și metorul ei, câteaodată chiar soțul ei. Dar mariajul lor nu este nimic altceva decât o acoperire convenabilă pentru misiunile în care sunt tirmiși. Normalitatea este foarte greu de atins într-o existență fantomatică, mai ales atunci când lucrezi pentru Elite, o organizație ultra-secretă care nu există, condusă de oameni care nu există. ”

Vol. 3. – Balanța puterii. – 477 p.

„Ultimii șapte ani au învățat-o să se resemneze în fața realității. A acceptat în cele din urmă că viața în cadrul Organizației Elite nu se măsoară în bine și rău, ci în rata de supraviețuire. Nu se știe câți asasini controlează, dar ea este diferită. Cu toții sunt instruiți în arta de a ucide, dar ea a fost antrenată pentru mai mult. În urmă cu șapte ani, era încă Alina Marinescu, nefiind obligată să-și asume o nouă identitate în ficare lună. Pe atunci Alex Therei era încă în viață… mentorul ei, prietenul e, iubitul ei, fundația întregii ei distrugeri. Povestea lor de dragoste a fost singurul lucru de care au avut vreodată parte, dar iubirea nu poate supravieșui în lumea lor opresivă.”

Vol. 4. – Bariere de fum. – 335 p.

„Alex mi-a murit în brațe după o misiune dezastruoasă în Irak, sau cel puțin așa am crezut timp de șapte ani. Acum știu că n-a fost decât o altă înscenare, ceea ce înseamnă că vom lucra din nou împreună. Îmi și imaginez… eu, Alex și Marius împreună sub același acoperiș. Mi se face rău numai când mă gândesc la asta. Nu cred că-l iubesc pe Alex, între noi n-a fost nimic altceva decât o pasiune primejdioasă născută din disperarea unei vieți ce nu ne aparținea. Dar îl iubesc pe Marius. Ba nu, rectific. Sunt îndrăgostită de Marius.”

Sursa imaginei reprezentative: pagina de facebook a autoarei.

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, Chişinăul citeşte, program de lectură, literatura romana

Un nou eveniment în cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului”: discuție online despre cartea scriitorului Ioan Mânăscurtă recomandată pentru Programul Chișinău Citește


În calitate de moderator am coordonat o discuție online despre cartea lui Ioan Mânăscurtă recomandată de Programul Chișinăul Citește. Evenimentul de la Biblioteca Centrală s-a produs la 9 martie a. c. când scriitorul era încă în viață. Am înțeles că a privit acel dialog din cadrul Cenaclului Literar „Magia cuvântului” și chiar a comentat pe rețelele sociale. Moartea scriitorului contribuie la o deschidere a cărții cu alți ochi. Comunicarea despre carte nu se reduce la ZOOM, recent am primit pe e-mail, următoarele gânduri de la studenta Patricia COTLĂU, pe care vi le propun spre lectură.

Victoria FONARI, doctor conferențiar

Comentariu la citatul selectat:

„Eu n-aș putea spune unde sunt strămoșii mei – în trecutul lor sau abia în viitorul meu. Mai aproape de adevăr mi se pare adevărul că ei există concomitent în trecutul meu și în viitorul lor, adică într-un fel de prezent etern. […] Acum ai înțeles că timpul nu este decât o convenție a duratei trupurilor noastre, între două nașteri”.

 Ioan Mânăscurtă, Citirea a doua (nu ultima)

Secvența citată este, de fapt, precedată de o promisiune a autorului de a vorbi despre timp, prin intermediul căreia autorul enunță trei ipostaze ale timpului: prima este cea în care „ne  deprindem cu trupul și îl deprindem și pe el cu noi”,  a doua cea în care „ne dezvățăm de trup”, iar a cea din urmă ipostază reprezintă pentru oameni un fel de aruncare „afară din propriul trup”, în vederea explorării unui infinit (in)tangibil, probabil.

În esență, prin acel „prezent etern” sugerează ideea existenței unei singure dimensiuni, unei singure sanșe de valorificare – prezentul. Însă dincolo de structura noastră genetică, la care poate chiar mecanic ne raportăm, oamenii au nevoie să se descopere prin prisma altor oameni. Într-un cuvânt, oamenii au nevoie de exemple. Astfel, ajungem să creeăm proiecții ale noastre în ei și îi lăsăm pe ei să proiecteze fragmente din ei în noi. Probabil, așa se creează conexiunile veritabile, purtând esențe tari în adâncuri nebănuite, care își au originile în niște adâncuri poate la fel de nebănuite pentru lumea exterioară.

Timpul este acea „convenție” prin care ne asigurăm eterna perpetuare a imaginii proprii prin intermediul oamenilor care au rămas cu bucăți din noi și noi cu bucăți din ei. Căutăm oameni în alți oameni și anume influența lor asupra noastră ne oferă oportunitatea de construi o punte a (in)tangibilului între oameni, lume și emoție, care trece dincolo de niște simple molecule genetice și totodată trascende noțiunile de trecut, prezent și viitor.

Patricia COTLĂU,

Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova

Publicat în Cenaclul Literar „Magia cuvântului”, literatura romana, Poezia

21 MARTIE 2021: ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI


CENACLUL LITERAR „MAGIA CUVÂNTULUI” DEDICĂ RECITALUL POETIC IN MEMORIAM NICOLAE DABIJA

Victoria FONARI, poet și critic literar, doctor conferențiar, Universitatea de Stat din Moldova

INFINITUL ZILEI

In memoriam Nicolae Dabija

Infinitul zilei luptă cu infinitul nopții

Cronicarii s-au adunat la sfat

S-a rupt ziua de 12 martie

într-o ninsoare a durerii.

Coperțile cărților cuprind

cuvintele de-atâtea ori citite

În strânsoarea timpului

vocea-i pleacă în eternitate

Cartea rămâne verigă

între gândurile poetului și cititor.

 

Maxim CIORAN, master, Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova

POET

În memoria lui Nicolae Dabija

nu am văzut ochiul al treilea

nici măcar între patru ochi

credeam că viața unui

poet este clepsidra

pe care o răstorni în toate

dimensiunile

și oricum cuvintele rămân la loc

într-un joc în care schimbi

culorile ochilor

cred că niciodată

nu o să mai privesc

în ochii…

Patricia COTLĂU, studentă, Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Moldova

URME DE LINIȘTE

Vreau libertatea nebună a ploii…

Să am și timp și intensitate proprie –

de fiecare dată alta…

Da, vreau să controlez mirosul aerului

și urmele lăsate ușor de-a lungul coluarului…

Vreau să fiu momentul orb al fericirii,

magia spontană a întrezăririi –

Vreau libertatea nebună a ploii…

Semnul care-și are sensul,

iar, odată cu asta, liniștea – inversul…

Liniște pe străzi.

Tulburări cu stropi de suflet.

Vreau libertatea nebună a ploii…

Paisie RUSU, elev, Liceul Teoretic Republican „Aristotel”, mun. Chișinău

POEZIA – O UNEALTĂ

Poezia –– o unealtă universală.

Omenirea a început să gândească și să progreseze odată cu inventarea

scrisului

dar poezia a existat înaintea cărții.

poezii în colecții,

poezii dedicate,

poezii dăruite,

poezii oferite,

distribuite

În fond… poezia-i virtuală,

poezia este o necesitate vitală,

poezia este aptitudinea persoanei moderne de a depăși starea de pandemie.

Raluca-Briana DURLEȘTEANU, elevă, Instituția Publică Liceul Teoretic „Hyperion”, Durlești

SĂ FII…

E oare greu să fii?

O, doar atunci când n-ai nimic a spune …

De neam, de ţară, de latinitate,

de dor şi dragoste nebună.

Exişti…

dar oare existenţa,

N-ar fi un chin făr de-alinare

De nu ar fi cuvântul, care

Să cânte-n vorbe psalmul de-mpăcare.

Să spui poveşti, să-alini cu dor ,

copilul care doarme-n tine.

Nu este greu, să speri mereu

în ziua care vine mâine.

Interesant…  să ştii că eşti,

Şi speri în zilele mai bune,

Dar oare când, să poţi să schimbi…

ce astăzi se întâmplă-n lume?

Olivia MARCOCI, elevă, Instituția Publică Liceul Teoretic „B.P. Hasdeu”, or. Drochia

DEPARTE

Cât de departe este ceea ce am iubit odată!

Înfiorător de dulce mă macină în amintire mintea

În largi surpări firești de viață dezmembrată

În derulări de patimi ce-mi lasă pradă cinstea.

Ore înserate petrec – O lumea mea!

Clipe furate de magi ce uită de daruri

Și drumuri pierdute, surpate de marea cea rea

Ce stinge lumini și dorințe cuprinse de valuri.

Ce departe ești – Cândva în trecut

Cioplit în fantome de plumb și de ceață

Pierdut în memorii cenușii moarte demult,

Într-o cosmică vară, dintr-o altă viață.

Ești toamna sfârșită de sălbaticii fulgi surpați din cer,

Când târziu își plânge frunzele de ceară,

Când noaptea se cerne-n brumă de gheață și ger

Iar eu – Ascunsă mă pierd într-o epocă bacoviană.

Emilia STAJILA

Tu, Soartă!

Tu, Soartă, de ce mă cerți cu-ardoare?

Mă tot alungi de trec pe lângă ani

Și simt captivitatea, n-am scăpare.

Iar îmi presori tu calea cu dușmani.

Ești cruntă, Soarto! Nu ai pic de teamă,

Tu crezi că-s sclavă-nrobită-n rânduri.

Mă lași? Că asfințitul rău te cheamă

Iar eu mai am un ocean de gânduri.

Nu mai râvnesc la daruri spulberate,

Sunt amețită de viitorul tău dement,

Și mă sugrumă vechi șanse uitate,

Ce-au provocat euforia de moment.

Au rămas iluzii topite în meschin,

Istoria vieții ce regrete amare iubește,

Tu, Soartă, sfâșii inima ca un rechin

Chiar de prezentul uneori te-orbește!

Am scris ceva de soarta cea nebună

Ce n-are poftă de adevărul prea curat,

Am vrut s-o liniștesc printr-o furtună

Care din suflet melancolic s-a iscat.

În colaborare cu moderatoarea cenaclului „Magia cuvântului” Victoria Fonari au fost profesorii de limbă și literatură română: Mariana Lefter, IPLT „B.P. Hasdeu”, or. Drochia, Oxana Durleșteanu, IPLT „Hyperion”, Durlești.

Publicat în Aniversări (scriitori în ceas aniversar), critică literară, literatura romana

Strunele orfice în creația lui Grigore Vieru


Victoria Fonari, doctor conferențiar, poet și critic literar

Criticul literar Eugen Simion analizând poezia lui Grigore Vieru și-a întitulat articolul semnificativ „Un poet cu lira-n lacrimi”. La început pare un titlu generalizat pentru un poet, dar în timpul nostru lira devine mai mult siglă, șablon. Poetul Grigore Vieru păstrează simbolul nu ca un iacuson. Strunele-i sunt ferecate în sânge. Cercetătorul Eugen Simion va semnala anume melodia ce vine din poezia populară, argumentând că în creația viereană se recitește: „O jale de popor îmbătrânit în suferință, o respirație ușoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul… toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă” [Simion: 1998, 189]. O altă carte care s-a pretat la elucidarea orficului în literatură constituie Eternul orfeu, elaborată de Margareta Curtescu. Deși cercetează minuțios Universul mitului, există un singur segment în care abordează subiectul raportat la creația viereană – Euridice, spațiu al operei (Grigore Vieru), unde este interpretată o singură poezie Pădure verde, pădure [vezi: Curtescu: 2005, 183-184]. Nu ne vom referi la această poezie pentru că „inițierea pein intermediul absenței iubite” nu constituie unica modalitate de a interpreta mitul antic în creația acestui poet. Investigarea noastră se va axa nu pe generalizarea conotativă, dar pe mai multe texte în care lucrează orfismul.  

Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș, care a abordat miturile nu doar în plan creativ, dar și cel interpretativ, inclusiv prin traducerile realizate, stipula cu privire la Orfeu: „…tot ce Verbul izbutește să păstreze din ea (Euridice) este doar sentimentul, plin de îndoială, că realul îl urmărează pe poet” [Doinaș: 1971, 74]. Evident că majuscula de la cuvântul Verb ne duce la versurile presupuse ale lui Orfeu din Testamente: „Zeiescul Verb cu drag privește-l. în preajmă stând, cu el să-ți umpli / Ulciorul inimii și-al minții; pășește drept pe cale bună / Și veșnic ațintește-ți ochii spre singurul stăpân al firii!” [Orfeu: 1987, 179]. Imaginea din acest fragment concentrează forța spirituală în raport cu existența. Atitudinea față de concordanța semantică este una ce stipulează descoperirea misterului lumii. Lumea interioară se suprapune cu cosmosul. Deși versurile sunt extrase dintr-o altă cultură, alte timpuri, dar ele amintesc de verseturile din Evanghelia după Ioan, scrise în varianta limbii latine: „In princio erat Verbum” (Ioan 1:1). Verbum din poemul lui Orfeu apare cu sensul de cuvânt care are forța de a energiza, are puterea acțiunii, a realizării. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – universul. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii și-al minții” determină împăcarea senzațiilor cu rațiunea. Emoția și gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoașterea firii ontologice.

Instrumentul lui Orfeu este cel cu strune, în ce privește suflantele – acesta sunt în posesia lui Pan. În unele legende anume Orfeu creează lira, deși sunt varinate în care invenția aparține lui Apollo sau Hermes. Instrumentul muzical cu coarde se deosebește de cele suflante, pentru că nu sunt făcute totalmente din element vegetativ, strunele fiind create din intestinele mieilor bine prelucrate.  Instrumentul cu strune este de origine nordică, are o funcție magică de a depăși natura fizică prin perceperea celei celeste prin muzica.

Instrumentul muzical insistă în poezia Harpa. Eul liric, similar unui creator, enumeră drept material pentru strune: părul mamei, vița-de-vie și șerpii. Lira grafic are trei coarde. Spectrul utilizat este deosebit de cel al unui instrument veritabil. Harpa poetică include atitudinii (încrederea, admirația și dragostea, echivalentă în text cu sacralitatea). Explicăm prin textul vierean: „Să cânte pot (credeam) și șerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Și sfântul fir de păr al mamei”. Sunt trei elemente concentrate în simbolism. Se cunoaște predilecția lui Grigore Vieru pentru fondul folcloric, menționat minuțios de criticul literar Mihai Cimpoi, șerpii au o conotație dublă de la îngerul ocrotitor al casei – simbol al toiagului ciobanului până la întruchiparea răului. În poezie se resimte speranța catartic a artei de a îmbuna răul absolut. Materia respectivă vine parcă din predilecția pentru contrast, pentru evoluția schimbării pozitiviste. Elementul romantic nu trece în decadență, dar, prin structura extrem de concentrată reia emblema avangardei de a inunda totul prin expresia unei singure imagine, ce ar fi una dominantă, celelalte fiind înghițite de această forță a sugestiei. Prerogativa se remarcă prin enunțurile: „Ei blând cântau”; „Au prins a șuiera sălbatic, / Săreau să-mi muște mâna, fața, / Să-i sugă cântecului viață”. Poezia Harpa conține mai multe tonuri muzicale: siguranță, mimare, durere, pericol, distrugere. Din selecția pe care o face poetul este unica materie ce se exprimă la plural.

Apărută în volumul din 1968 această poezie deține crezul său artistic. Tema creației este abordată la nivel sincopat în care se îmbină originea genului liric – de a fi rostit și cântat. Poetul trăiește arta arhetipal. La nivel ritualic este perpcepută viața construită pe fresca pământului – poama, fiind vița-de-vie, nici de cum nu roadele vreo unei altei plante – trăsătura unui pământ roditor, mirific, în alianța muncii și a gustului de viață. Sacralitatea apare în „sfântul fir de păr al mamei” – arhetipul relevă maternitatea – o conexiune dintre neant și naștere, mama va semnifica continuu viața în lupta cu moartea. Cuvântul „fir” va tezauriza firul de iarbă, firul de nisip, firul de rază, firul vieții. Este acel element care leagă și dezleagă eul liric în cunoașterea artistică. Dezlegarea apare ca o reacție, după teoria lui Dilthey, care se include în cea de a doua categorie din expresiile vieţii.

Șerpii – dușmanii, angoasele, incertitudinile, cenzura editorială, maleficul absolut – conotațiile pot fi multiple. În aceste două coerențe antitetice prevalează frumosul artistic în sensul sacrului matern. Acțiunile șerpilor catalizează frumosul etern concentrată într-un vampirism energetic „Să-i sugă cântecului viață”. Drumul pe care îl parcurge eul liric în „neagra noapte, trecând prin codru, singuratic” amintește  de poemul dedicație „Divina tragedie” al lui Daniel Corbu, care a simțit versul lui Grigore Vieru și prin itinerarul biografic al scriitorului elucidat în cartea „Taina care mă apară” [vezi: Corbu: 2008, pp. 16-26]. Traseul în lumea lui Hades coincide cu lumea infernului. Singurătatea artistului în lume este inevitabilă întru creație, și după tipologia propusă de George Meniuc în nuvela „Marea Neagră”. Singurătatea constă și în asumarea responsabilității cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. Deaceea în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăiește și reacția propriilor acțiuni. După opinia poetului, efectele coardelor cu venin își păstrează unica menire – de a otrăvi. Hidosul, oribilul, nu contribuie la înseninarea. Împărtășirea sacrului cu răul nu are efect de sincopă (de oprire a maleficului) malefică, dar apare descoperirea-sinteză a eului liric: „Văzui c-o strună-ncărunțise”. Suferința este proprie celor sensibili, compătimirea, admirația, nu sunt trăsături comune. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieții sale, cuvântului rostit. Este polemica dintre inspirație și scriere, dintre gând și perceperea lui de alții. Încărunțirea strunei determină consecințele drumului parcurs. Dacă Dante ajunge din Infern prin Purgatoriu în Paradis, atunci eul liric traversează parcursul lui Orfeu, care nu poate trăi exact, pe aceeași notă melodică, după ce o pierde a doua oară iubita. În cazul lui Vieru frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărțire. Arta are funcția de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu.

O conexiunea a viziunilor fixează poezia „Între Orfeu și Hristos”, dedicată lui Ștefan Andronic. Continuă ideea descoperirii morții: „Pentru că a văzut, / Ochiul meu a murit”. Ochii oglinda sufletului. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput și prin atingere: „Lacrima: piatră funerară / Pe mormântul ochiului meu”. Scurgerea lacrimii simbolizează durerea la limita autosacrificării. Versurile adună repetiția imaginii de „oculus mundi”, ochiul universal, care se resimte și în versurile lui Nichita Stănescu ce fluidizează „Poezia este ochiul care plânge. / ea este umărul care plânge / ochiul umărului care plânge” (Poezia).

Orfeu este cel ce cunoaște moartea iubitei, dar nu și moartea iubirii. De aici apare sensul sentimentului ce înveșnicește. Eul liric trăiește ipostazele omului cu iubirea telurică și cea de artist, dar adună în emoțiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. Creația sa se stabilește pe Biblie prin spusele Sf. Apostol Pavel: „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit” (1 Corinteni 13: 8, p. 205) – este iubirea întru Hristos și prin această iubire poetul își asumă: „În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte”. Piatra, frontiera ce închide și deschide, nu se supune timpului, dar se lasă dată la o parte prin credința învierii.

Arta, în conotația frumosului, are darul îmlinirii, de aceea poetul exclamă Despre fericire: „Sunt fericit / C-aud cum sună-n față, / Prea tainic și integru, / Un cântec drag, / Atât de cunoscut, / Și că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia…” Eul liric trăiește momentul inspirației determinat de estetica artei în care crede, e o ipostază a Euridicăi de a plana după melosul orfic înspre lumină, care se opune spațiului păzit de Cerber. Fericirea constă în eliberare, în perceperea sublimului, în a crea din esențele lumii primordiale, ce îmbina cuvântul, fapta și gândul, unde materia folosește spiritului. În această poezie, precum și în Cosite, florile de dor, dedicate Doinei și lui Ion Aldea-Teodorovici, întâlnim disecarea problemei receptării: „Nu-i o rușine să nu cânți, / Rușine e să nu-i asculți”. Înțelegerea devine similară cu apropierea, acceptarea, coparticiparea. În text lucrează antiteza susținută prin mimarea negației „să nu cânți”, „să nu asculți” prin acolada cuvântului „rușine”. Deducem că pentru Grigore Vieru este important îmbinarea eticii cu estetica. Perspectiva orfică se proiectează în cunoașterea durerii, care schimbă tranșant viziunea asupra propriilor sentimente și interacțiunea memoriei cu prezentul: „Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaște” (E-o liniște iubirea?). Durerea devine un punct cardinal cu izomorfismele: compătimire, singurătate, milă, distanțare, izolare, tristețe.

Parcursul orfic se oglindește în itinerarul liricii vierene prin „harpă”, „strune”, „lacrimă”, „plânge de dor”. Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Poetul tinde să extragă din Sacralitate, aşa cum spune legenda la auzul cântecului lui Orfeu leii se linişteau, războaiele încetau, natura se îmblânzea. Cercetătorul George Lateş în studiul său Punctul genezic valorifică relaţia Orfeu – Orfic – Orfism, conchide: „Orfismul, în varianta luiliterară, singura rezistentă în timp, e proba maturității unei culturi, care, la întâlnirea cu acest fenomen reordonator de sensuri, își încearcă rezistența din perspectivă retrospectivă dar și prospectivă” [Lateş: 2002, 124], de la acest binom delphic criticul literar extrage „vocaţia renascentistă”. În cazul lui Grigore Vieru, continuăm ideea exegetului în mit, cu Renaşterea naţională. Cartea care a adunat articole critice, dedicaţii poetice, interviuri – un omagiu pentru creaţia lui Grigore Vieru la 70 de ani – se numeşte sugestiv Un discipol al lui Orfeu,este o secvenţă din aprecierea oferită de Marin Sorescu: „este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă?” [Sorescu: 2005, coperta 4].

Ce înseamnă pentru poetul Grigore Vieru întoarcerea privirii. Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ține coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărțirea de satul natal, de mamă. Tristețea, nostalgia, regretul sunt prezente și în poezia de dragoste. Privirea poetului ține de profunzimea percepției în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferența.

În concluzie: Imaginea lui Orfeu a fost valorificată individual. Critica literară a perceput imaginile legate de Orfeu în creația lui Grigore Vieru. Optica investigativă oferă racursuri noi de a percepe tragismul timpului în care a activat. Cercetarea noastră dezvăluie componentele conceptului artistic vierean în baza poeziilor analizate. Perceperea morții este raportată la două viziuni în creația lui Grigore Vieru: la cea orfică și la cea creștină. Poetul le îmbină elucidând importanța păstrării sacrului arhetipal și dragostea creștină. La Vieru dragostea își ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. Poetul trăiește acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei.

Bibliografie:

Doinaș, Ștefan Augustin. Orfeu și tentația realului. București: Eminescu, 1971.

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. // În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. / ediție realizată de Grigore Vieru și Daniel Corbu. – Iași: Princeps, 2008. ISBN 978-973-1783-61-1.

Curtescu, Margareta. Eternul Orfeu. – Chișinău: Știința, 2005. ISBN 9975-67-490-9.

Lateş, George. Punctul genezic. – Iași: Junimea, 2002.

Orfeu. Fragmente din poeme orfice. // În: Hesiod – Orfeu. Poeme / tălmăcire, prefață, prezentări și note de Ion Ascan. București: Minerva, 1987.

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. București. Chișinău: David • Litera, 1998. ISBN 973-9355-03X; ISBN 9975-74-089-8.  

Sorescu, Marin // În: Discipol al lui Orfeu. / Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. – Chişinău: Prut Internaţional, 2005.ISBN 9975-69-726-7.