În romanul lui Iulian Ciocan „Dama de cupă” (Polirom) întâlnim o istorie aproape suprarealistă. Nistor Polobok, un funcţionar corupt şi fără scrupule, este sustras din traiul său îndestulat şi plin de plăceri trupeşti de o întâmplare ciudată, iniţial o bizarerie – pământul de lângă casa lui crapă. Extensia crăpăturii implică scene onirice, cu vedenii diabolice, căutarea adevărului în memorie şi pe la vrăjitori. Polobok este cuprins de un inexplicabil sentiment de vinovăţie, care-l urmărește în vis şi în starea de trezie. Vina i se trage de la o damă de cupă… Treptat, istoria personală cuprinde întreaga comunitate a urbei. Chişinăul stă să se prăbuşească într-o groapă. Oraşul de pe Bâc riscă să fie înghiţit cu tot cu oameni, case şi instituţii ale statului. Funcţionari, jurnalişti, scriitori, pensionari, locatari – toţi constituie o bogată galerie de personaje ale tranziţiei. O istorie plină de suspans, de tensiune narativă, cu personaje bine conturate şi cu un fir epic structurat cu dexteritate. O carte care te pune pe gânduri. Și neliniștește.

„Trilogia basarabeană” (Cartier) de Val Butnaru adună între coperte trei romane, ceea ce îi permite autorului să își numească volumul și „Roman în trei cărți”. Un triptic romanesc despre ceea ce suntem, o scriitură care pornește de la ultimele două secole pe care le-am traversat pe aici cu toate derapajele beligerante și revoluționare ale oamenilor sub vremi. „Cartea nomazilor” surprinde o comunitate care este mai degrabă o populație, decât un popor, oameni care au căzut în păcatul neidentificării. „Negru și roșu” este în primul rând un roman despre bine-cunoscuta învrăjbire basarabeană, despre acea încrâncenare de a-ți urî aproapele cu toată dăruirea. E și o carte a generațiilor, a felului cum acestea interacționează, își fac alegerile proprii, influențând astfel viitorul urmașilor. „Misterioasa dispariției a lui Teo Neamțu” este un roman despre inteligență, dragoste și deschidere spre umanitate. „Trilogia basarabeană” e o carte și despre mondenitățile Chișinăului, una presărată abil cu umorul observatorului detașat, al inteligenței care e în stare să perceapă lumea și să conceapă identificările care acesteia îi lipsesc. În acest sens, Val Butnaru este un model de urmat, pentru că răspunde câtorva întrebări, pornind de la cauza lucrurilor.

„Vulpea argintie” de Antonina Sârbu (Arc) este un roman-confesiune. O scriitură deloc datată, o temă arareori frecventată de prozatorii basarabeni (aici mă gândesc și la volumul de proză scurtă „Îngerașul purta fustă mini” (Junimea) a lui Nicolae Spătaru, apărută acum 3 ani în care e prezent orașul Cernăuți). Românii din Cernăuți în vria istoriei. Cernăuții, Izmailul, America și, în stare latentă, Basarabia autoarei, constituie cronotopul acestei lumi. „Vulpea argintie” este romanul Soniei, al zbaterii ei între pasiune și durere, între lumea veche de până la 1940 și cea de după, între trecutul, prezentul și urmașii ei de peste Ocean. Sonia este copilul care a supraviețuit cu greu copilăriei sale (a crescut cu o mamă nefericită și cu gândul la tatăl fugit în România) într-o lume în care vechile rosturi au dispărut, iar cele noi veneau ca un tăvălug traumatizant. O lume a durerii în care doar dragostea poate să îl înalțe pe om până la întâlnirea cu sinele.

Un roman, care dialoghează cu „Vulpea argintie” în sens tematic și prin tehnicile sale narrative, este „Woldemar” (Cartier) de Oleg Serebrian. Copilul de 7 ani este „povestit” de personajul deja maturizat și de bunica acestuia. Aflăm povestea unui copil crescut de mătușa sa într-o atmosferă de dragoste și violență, cu o grijă aparte a bunicii și a străbunicii care încearcă să înlocuiască marea lipsă din viața copilului – o mamă fugită în Occident din URSS. Toate se întâmplă în anii 70, la Cernăuți, unde coabitează români, ucraineni, ruși și evrei. Moscova, capitala imperiului, își impune și ea prezența, mai ales prin viața cea nouă pe care sunt nevoiți să o trăiască personajele. Ruperea de lumea veche, un interbelic occidental, este dureroasă și plină de traume pentru cel puțin două generații ale familiei. Nefericirea care intră în această casă odată cu represiunile staliniste este transmisă ca o genă mai departe. Un buildungsroman al nefericirii.

Un alt roman al devenirii este „Grădina de sticlă” (Cartier) de Tatiana Țîbuleac. Lastocika, fetița orfană înfiată de o rusoaică într-un Chișinău al anilor 80 poate fi citită și ca un personaj-simbol al Moldovei dintre Nistru și Prut. Scindată între cultura și limba adoptivă și conștientizarea faptului că totuși este diferită de mama sa produce o tensiune interioară puternică. Mama, o sticlăreasă sovietică, pusă pe căpătuială, o Mara din socialismul nostru moldovenesc, are un fel al ei de a-și iubi copila – este preocupată de zestrea pe care o va lăsa acesteia și deloc de afecțiunea de care o lipsește. Fetița crește, devine femeie, una fragilă și vulnerabilă, așa cum nu a fost imunizată prin dragoste. Este ca o sticlă transparentă și ușor de afectat. Tamara Pavlovna este femeia înnobilată de gestul adopțiunii și ființa care își ratează rolul de mamă prin răceala cu care o tratează pe copilă. Fundalul social, un oraș al amestecului etnic, adierea unui vânt al schimbărilor – toate explică de ce această carte este atât de populară. Romanul este despre noi toți, despre felul în care ne-a „adoptat” istoria și societatea și despre felul cum fiecare dintre noi își trăiește în parte traumele.

„Rebela” (Prut Internațional) de Claudia Partole este un roman-jurnal al istoriei unei adolescente scindate în două: între pornirile bune și cele rele, între dragostea celor apropiați și traumele pe care i le provoacă tot ei, între părinții divorțați, între bunica pro-româncă și cea pro-rusă. Psihologul la care merge Paula o îndeamnă să țină un jurnal. Acele notițe, în care scrisul funcționează ca o terapie a ființei înjumătățite, vocile de pe Facebook, sms-urile, referințele la lecturile pe care le face fata, constituie, de fapt, trama cărții. Este tema marii neînțelegeri dintre generații, dintre părinți și copii, profesori și elevi. Fata se simte o înstrăinată într-un univers al măștilor, de aici nesiguranța și neîncrederea în sine. Adolescenta se crede urâtă și lipsită de dragoste, aceasta o face să se simtă „un bulgăre de ură”. Toate acestea sunt, până la urmă, treptele pe care le urcă ființa în devenire. Un bildungsroman presărat cu note de confesiune în care aflăm cum se maturizează un adolescent – prin durere și cunoaștere.

Volumul de proză scurtă „Vâltori ascunse” (Prut Internațional) de Mihaela Perciun nu poate să treacă neobservat prin felul în care ni se povestește. Nu poți să nu observi tehnica narativă aproape arhetipală cum este cea a sacului care ne vorbește în incipitul acestei cărți (gura sacului e un simbol arhetipal al povestitorului). Lumea celor mici din „Băltoaca” este un univers în miniatură a celor mari. „Câinele” este în primul rând o parabolă a relațiilor interumane și apoi istoria unui animal omorât. Unele narațiuni scurte, un fel de flash-uri narative în care aflăm istorii sociale și familiale, plac anume prin acest minimalism al lor, alte texte, ceva mai mari sau chiar cele două microromane (în fapt, două nuvele, una din ele având și un insert de piesă de teatru) anunță dexteritățile autoarei în a se extinde spre forme mai mari, de roman. Sunt drame casnice, „scene ale teatrului vieții”, cu conturi reglate în familie între mamă și fiică, bunică și nepoată sau fiică și tată, îi descoperim pe omul trișor, disimulatorul, pe don juanii tranziției moldovenești, constatăm chiar că adulterul poate fi și o formă a răzbunării, citim și despre relațiile maladive și obsesive dintre sexe. În carte este prezentă o temă de familie centrală și anume cea a divorțului, una la care se revine aproape cu o redundanță manifestă, pentru a-i testa parcă posibilitățile sau pentru a-i epuiza scenariile. O altă temă este cea a vecinilor, a coabitării pe Terra („Sacul”) sau într-un bloc („Dedicație vecinilor”) – o dimensiune tematică asezonată din belșug cu descrieri naturaliste ale mirosurilor și sunetelor imanente acestei coexistențe. E o carte care te cufundă din plin în „vâltoarea amintirilor”, în vâltorile camasutriene, în „vâltoarea dorințelor” și cea a „evenimentelor” umane.

„Fabrica de genii” (Prut Internațional) de Vlad Grecu e un roman care surprinde prin structură, limbaj și concept. Victor Vistavoi, personajul principal al cărții, încearcă să își trateze o tumoare într-un laborator în care în URSS se făceau experimente pe creierul uman. În partea întâi, Vistavoi se află la Zelenogorsk unde urmează acea cură oncologică care va avea succes. Acolo se îndrăgostește de o adolescentă care îl face să își revizuiască viața și atitudinea față de ea. În taigaua rusească își amintește de plăcerea de a picta. În acest sens, romanul este și unul pictural, pe lângă faptul că e și unul ingineresc și matematic, dacă e să reieșim din subiectul volumului. În partea a treia îi vom descoperi și dimensiunile de roman teatral. Întors la Chișinău, bărbatul simte un aflux de energie existențială, erotică și creatoare. Revine la vechile iubiri, pleacă dintr-un matrimoniu ruinat, pornește o afacere și are de gând să își publice un roman. O carte care abundă în ironie la adresa sexualității umane, a literaturii noastre, a culturii și strategiilor noastre geopolitice de după „revoluția folcloriștilor”. Cititorul atent va descoperi aici un oarecare resentiment basarabean față de est și de vest, față de spațiul românesc și chiar față de scriitorii-filologi, Vistavoi fiind inginer de profesie. Inginerul critică și piața editorială și sistemul educațional, scriind un roman antimetafizic. Ultima parte, „Reacția adversă”, e una cehoviană, omul ajunge la balamuc, aruncând în stânga și în dreapta adevăruri despre oameni și societate, despre ceea ce suntem în sens cultural și moral. Laboratorul din Zelenogorsk, casa de nebuni, dar în primul rând, Chișinăul ca urbe și comunitate, toate sunt, în cele din urmă, o „Fabrică de genii”. Sunt acele situații limită care fac ca în om să se manifeste pronunțat grandoarea și nimicnicia lui. Visele și rutina, ambițiile și rateurile – iată extremele care configurează genialitatea. Iar omul este cel care le încearcă, cum ai încerca marea cu degetul.

O carte despre reverie și vise este romanul Doinei Postolachi „Un secret în Los Angeles” (Tracus Arte). Karen, menajera, o doamnă în vârstă din Orașul Îngerilor (un personaj și el) este o căutătoare de semne, secrete, minuni și magie printre peisajele urbane. O viață de zi dintr-o metropolă a nopții în care poezia e la ea acasă, e poezia vieții, poezia visării. Oamenii trăiesc între rutina zilnică și oniricul somnului. Printre întâmplările vieții, Karen se tot întreabă și despre condiția de scriitor (un vis al ei ascuns). În fața unei lumi bruiate și amestecate, în fața unei lumi căzute din magie, omul (Estella) ajunge să tacă, e „boala tăcerii” sau să creeze (Bianca, Jorge) sau să spere și să lupte (Karen).

Încotro se îndreaptă proza basarabeană? Vectorul pare să fie conturat de recentele debuturi. În mod special țin să îl menționez pe Alexandru Bordian. În romanul „Casa Inglezi” (Paralela 45) aflăm un Chișinău de la început de secol XX. Suntem în anul 1903, anul pogromului. Tema evreiască a cărții, precum și epigraful ei ne prezintă un târg borgesian în care casele și oamenii constituie un caleidoscop de stări și fapte. Este vorba de o scriitură polifonică, aproape dramaturgică. Vocile din roman răsună într-o urbe în ajunul măcelului. Răspunzând la întrebarea lui Vikenti, șeful poliției orășenești, de ce îi place Chișinăul, Platon, jurnalistul (al cărui prototip a fost probabil celebrul Crușevan) răspunde: „Pentru că suntem departe de toți”. Acest „departe” cartografiază cronotopul imaginar al Chișinăului, acest centru al latinității extreme. Vorbim despre un amalgam etnic: „În Chișinău întâlnești evrei, români, nemți, ruși, ucraineni, greci, armeni, turci, tătari și elvețieni”. Iată și un Chișinău uman, o gloată care va sacrifica pe cel de alături și nu pentru că e mai rău decât celălalt, și nu pentru că celălalt este mai rău decât el, ci pentru că e o turmă manipulată să își caute demonii interiori, de data aceasta populația evreiască. Or, descoperim un tânăr romancier care se afirmă din prima prin construcția romanului, prin conceptul inedit, prin imagini și, nu în ultimul rând, prin limbaj.

Un articol scris de Maria PILCHIN, directoarea Bibliotecii Centrale.

Sursa ultimelor două imagini: blogul bibliotecii Al. Donici și Radio Europa Liberă.