Martor la Unire. General doctor IULIAN POPIŞTEANU

În fondurile Arhivelor Naţionale, în fosta Arhivă a C.C. al P.C.R., se află păstrat un document intitulat Amintiri de general dr. Iulian Popişteanu, fost medic şef al Ambulanţei Diviziei 11, în timpul campaniei 1916-1918. Este datat „Bucureşti, 2 martie 1938”.

Despre autor am găsit foarte puţine date. Nu apare în Anuarul Armatei din anii 1926-1927 şi 1927- 1928. Am presupus că a fost toată viaţa ofiţer de rezervă. Singurele anuare în care apar ofiţerii de rezervă sunt cele de dinainte de Marele Război. în Anuarul Armatei din anul 1915, la pagina 874, este menţionat maiorul medic în rezervă Iulian Em. Popişteanu, din Comandamentul teritorial, născut la 8/20 iulie 1875, având vechimea în grad din ziua de 10/23 mai 1913. Din documentul nr. 19/1928, din 21 decembrie, păstrat în Fondul Casei Regale, Documente oficiale, aflăm că generalul medic Iulian Popişteanu era administrator al Oficiului Naţional I.O.V.R. şi ne-a lăsat un Tabel numeric de invalizi de război, grade inferioare, admişi ca mari mutilaţi de Comisiunea Centrală de revizuire pentru acordarea sporului la pensie hotărât prin Jurnalul Consiliului de Miniştri n. 712/1928.

Reproducem în continuare fragmente din acest document. Am cuprins între paranteze drepte o serie de precizări.

Sorin Cristescu

Pe ghemul nesfârşit al vremii s-au depănat an cu an de-a rândul, la număr 20 de atunci, de când Divizia 11, de sub comanda regretatului general Emest Broşteanu (Magazin istoric, nr. 1-3/2018), aflată pe frontul Mărăşeştilor, a primit ordinul să treacă Prutul şi să ocupe partea de nord şi de mijloc a Basarabiei.

Eram medicul şef al Ambulanţei acelei divizii şi în ziua de 4 ianuarie 1918 am primit şi eu ordinul să părăsesc cu formaţiunea sanitară pe care o comandam localitatea Păuneşti din judeţul

Putna şi să mă pun în marş chiar a doua zi de dimineaţă către oraşul Huşi, către care Cuartierul diviziei se şi îndreptase.

În acel timp se răspândise printre soldaţi un svon ciudat – lansat nu se ştie de cine – că armata română va lua drumul Mesopotamiei [ideea ca armata română să plece prin Caucaz spre Mesopotamia, pentru a evita efectele unei păci separate cu Puterile Centrale, a fost susţinută în consiliile de coroană de atunci de Take Ionescu] şi al iobăgiei.

Când însă am explicat trupei de sub comanda mea – în număr de 800 de oameni, gradaţi şi soldaţi – că trecem Prutul pentru ca să ne unim cu fraţii noştri moldoveni din Basarabia, robiţi de muscal de peste 100 de ani, şi să ne mărim astfel ţara noastră, orice urmă de îndoială, de grije, de tristeţe şi ezitare a dispărut ca prin farmec; un „ura” formidabil a acoperit ultimele mele cuvinte şi o bucurie de nedescris a cuprins toate inimile.

De la Huşi aveam ordinul să urmez spre nord malul dreal Prutului până la satul Scopoşeni, pe unde se hotărâse să trecem acest râu şi să intrăm în Basarabia pentru a ne urma calea spre Chişinău.

De la Huşi Ambulanţa divizionară s-a încolonat şi cu Cuartierul diviziei […] în ziua de 8 ianuarie am sosit în localitatea de unde trebuia să trecem şi noi în Basarabia.

Pe malul stâng al Prutului satul Nemţeni era legat de Scopoşeni printr-un pod de vase. Mai mulţi ofiţeri români de la Ambulanţă şi de la Cuartier, în majoritate medici şi farmacişti – între cari subsemnatul şi maiorul Bălțeanu. Comandantul Cuarierului completamente nearmaţi, am trecut singuri şi fără nicio trupă Prutul, cu scopul de a vizita şi noi, cu un moment mai devreme, o localitate a fraţilor noştri basarabeni.

Nici prin gând nu ne-a trecut că acolo se găsea un cuib bolşevic, care ne-a făcut o primire cum nu se putea mai tragică. Ameninţaţi să fim arestaţi de ei şi ucişi, ne-am retras în pripă peste Prut, mai înainte ca salul să prindă de veste şi să fim înconjuraţi de bolşevici. Oricine îşi poate închipui ce s-ar fi ales de biata noastră trupă rămasă fără conducători.

De altfel, în momentul în care pusesem piciorul pe pod, ca să trecem la noi, cei 12 jandarmi din garda Cuartierului, anunţaţi nu ştiu de cine de pericolul în care ne aflam, veneau în pas alergător în ajutorul nostru.

Faţă cu acest incident, trecerea Prutului prin acest punct devenea imposibilă şi periculoasă, deoarece duceam cu noi tezaurul diviziei – în casieria căruia se alia mai bine de 3.500.000 lei, sumă care pe acele vremuri reprezenta o valoare însemnată – şi cum ca trupă de apărare nu aveam decât pe cei 12 jandarmi şi 70 de arme model 1877, la soldaţii mei, restul fiind compus numai din sanitari şi brancardieri, armaţi cu tărgi şi genţi cu pansament, împreună cu maiorul Bălteanu am găsit nimerit să mergem la oficiul telegrafic de la Răducăneni, de unde să anunţăm la Iaşi cele întâmplate.

Tot prin fir telegrafic Marele Cuartier ne-a ordonat să ne urmăm calea pe malul românesc al Prutului până la Ungheni, pe unde să trecem în Basarabia, după ce ne va sosi acolo o companie de infanterie cu mitraliere, pentru a ne servi de apărare contra vreunui eventual atac bolşevic.

Într-adevăr, sosiţi la Ungheni, am găsit compania promisă, sub comanda unui ager căpitan, al cărui nume regret că nu-l mai reţin.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie am trecut Prutul, în uralele entuziaste ale trupelor de sub comanda noastră, îndreptându-ne spre satul Pârliţa, unde aveam ordinul să facem etapa de amiazi. Pe înălţimile care domină dinspre nord-vest această localitate avusese loc în dimineaţa acelei zile un bâlci, un iarmaroc. De la noi din vale se vedea pe creasta dealului un număr însemnat de oameni, cari forfoteau de colo până colo.

Îndată ce această lume zări trupele noastre poposite în marginea drumului şi gata de a lua hrana de amiazi, ca un puhoi se repezi la vale, îndreptându-se spre noi. în fruntea lor un om voinic, destul de tânăr, cu o mustaţă mare, blondă, îmbrăcat jumătate civil, jumătate militar, cu o ţurcană albă de oaie, de model rusesc, veston civil, pantaloni roşii de cavalerist rus şi cizme cu pinteni. Se apropie şi mai mult de ai noştri şi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu o atitudine provo-cătoare, ne adresă următoarele cuvinte:

–           Ce căutaţi aici la noi? Cine v-a chemat şi ce vreţi?

–           Am fost chemaţi de fraţii noştri basarabeni – i se răspunse de noi.

–           Basarabenii, fraţi cu voi, nişte ţigani!?! – îndrăzni să mai zică omul nostru. Vom telefona imediat la Bălţi – continuă el – şi o să vă placă ce o să păţiţi!

Dar nu apucă să termine bine vorba voinicosul nostru bolşevic – căci bolşevic era, din nenorocire, deşi român basarabean – şi căpitanul, comandantul companiei noastre de infanterie, care în acest timp se apropiase de el, îi şi arse pe neaşteptate o pereche de palme zdravene, olteneşti, care îl lungi pe voinic la pământ cu capul în jos şi cu picioarele împin-tenate în sus!

În acelaşi timp, bravul căpitan ordonă:

–           Mitralierele în poziţie!

Nici nu ştiu când s-a sculat de jos amicul bolşevic şi a rupt-o de fugă la deal, urmat de toată omenirea de la bâlciu – care însuma mai multe sute de oameni – şi care a pus mult mai puţin timp ca să ajungă în vârful dealului şi de acolo să se facă nevăzută decât pusese ca să coboare de la deal la vale!

După acest mic şi hazliu incident şi după terminarea popasului, ne-am îndreptat, urmând drumul care mărgineşte calea ferată Ungheni Chişinău, către această din urmă localitate şi, după trei popasuri de noapte – primul în gara Comeşli, unde, chiar în faţa staţiei, am văzut mormintele proaspete ale doi ofiţeri superiori ruşi, ucişi de soldaţii lor bolşevizaţi; al doilea în târguşorul Călăraşi, atât de curat şi de bine pavat, încât a trebuit să uzez de calul meu de călărie pentru ca să ajung de la gazda mea la popotă, altfel fiind ameninţat să mă înec în mocirla din drum, şi ultimul în gara Străşeni –, în după-amiaza zilei de 13 ianuarie ne-am făcut apariţiunea pe înălţimile cari domină dinspre sud-vest frumoasa capitală a Basarabiei.

De la Ungheni la Chişinău, drumul variat prin ondula-ţiunile de teren, cari desfată privirea călătorului şi îl fac să uite de lipsa de căi de comunicaţie în bune condiţiuni, se opreşte deodată pe aceste înălţimi ale Chişinăului, pentru ca în faţa drumeţului să se desfăşoare o privelişte panoramică.

Scoborâm încet panta dealului şi către seară ne aflăm la porţile Chişinăului.

Suntem încartiruiţi în clădirea monumentală a Şcolii Eparhiale de fete, care fusese evacuată pentru primirea noastră. împreună cu un batalion din regimentul de infanterie comandat de colonelul Pomponiu.

Vizita de a doua zi dimineaţa pe care am făcut-o oraşului ne-a lăsat la toţi una din cele mai plăcute impresiuni. îndeosebi catedrala, unde am asistat la oficierea serviciului religios şi unde am admirat măreţia slujbei divine şi frumuseţea corului basarabean, condus de părintele Berzowski, ne-a lăsat o amintire care nu se va şterge niciodată. Nu mai vorbesc de frumuseţea şcolilor şi de grija pusă în igiena şi confortul lor, cari nu lăsau nimic de dorit. Nu voi uita băile de marmoră albă, somptuoase şi strălucitoare de curăţenie, de la Şcoala eparhială de fete. Dar liceele!… Dar spitalul, înzestrat cu tot ceea ce trebuia la serviciul chirurgical, pentru a face faţă oricărui fel de intervenţiune!

Mi-a plăcut atelierul de ortopedie şi proteze ataşat acestui serviciu, unde se confecţiona cu multă artă şi multă îngrijire orice fel de proteză necesară bolnavilor operaţi în spital.

O bună şi frumoasă im-presiune mi-a lăsat clădirea aşa-numită pe atunci „Serafimovski Dom”, construită, după cum am fost informat, numai din contribuţiunea preoţilor basarabeni.

Neştearsă îmi va rămâne în amintire o seară petrecută în această clădire cu ocazia întrunirii comitetului şcolar al Şcoalei eparhiale de fete, la care fusesem invitat pentru a lua în primire materialul aflat în clădirea acelei şcoli, care acum ne servea de cuartier.

La plecare, un cor de îngeri, venit parcă din Cer, îmi atrase atenţiunea. Era o rugăciune Tatăl nostru, cântat numai de fete, în patru voci. Neînchipuit de frumos!… Măreţ, minunat, încântător, cum numai la corurile din Basarabia se poate auzi. Mi s-a explicat că era corul elevelor de la şcoala evacuată pentru noi, acum internate provizoriu la „Serafimovski Dom”.

Tot ca amintire plăcută, spitalul de alienaţi de la Costiujeni, pe care l-am vizitat cu toţi medicii din ambianţa diviziei. Am fost priiţi şi conduşi în interiorul spitalului cu multă afabilitate d-na dr. Alistar (Magazin ric, nr. 3/1993), pe atunci medic la acel spital. Femeie plină de energie şi inițiavă, doamna dr. Alistar care făcuse parte din mişcarea revoluţionară contra dominației ruseşti, pentru care fusese închisă şi ameninţată de a fi executată dat toate explicațiunile necesare în privinţa spitalului.

Ajunși cu vizita la secţia „femeilor agitate” – unde, într-un salon destul de spaţios, erau internate un însemnat număr de nenorocite bolnave – care făceau un zgomot infernal – şi cum ştiam că doamna dr. Alistar era deputată în Sfatul Ţărei, mi-am permis să fac o glumă:

Iată. doamnă doctor – îi zisei, arătându-i pe acele bolnave cari ţipau şi se agitau Camera deputaţilor femei.

La care, doamna doctor Alistar, fără să se supere îmi răspunse:

Lasă, că nici d-voastră, bărbaţii, nu sunteţi mai liniştiţi!…

Şi într-adevăr, după cum s-a prezentat Adunarea Deputaţilor noştri de după război, dacă m-aş fi întâlnit cu doamna dr. Alistar, domnia sa ar fi avut toată dreptatea să-mi spună:

– Ei, ai văzut, domnule, că am avut eu dreptate când v-am spus că şi d-voastră bărbaţii sunteţi mult mai gălăgioşi şi mai impulsivi decât femeile?…

Noroc că de atunci nu am mai avut ocazia să o întâlnesc şi astfel am scăpat de dojana meritată.

Ţin însă să afirm că atunci am plecat de la acel spital cu cea mai frumoasă impresiune, atât în ce priveşte administrarea şi organizarea lui, cât şi din punctul de vedere al îngrijirii bolnavilor spitalizaţi acolo.

Ziua de 24 ianuarie – zi în care serbam Unirea Principatelor Române – ne-a găsit sub o mică stare de îngrijorare, căci în ajun, din motive cari nu sunt în com-petinţa mea de a fi judecate, pierduserăm oraşul Tighina, în cari, pe podul de peste Nistru, ce fusese lăsat intact, pătrunseseră bolşevicii din Tiraspol. Peste două zile însă, trupele noastre reluară Tighina şi distruseră podul.

Cu toată această îngrijorare, ziua de 24 ianuarie a fost serbată cu mult fast şi cu destulă animaţie în localul Cazinoului nobilimii din Chişinău. După cuvântările de rigoare, ţinute de generalul Broşteanu şi alţi ofiţeri din divizie, a luat cuvântul o tânără şi frumoasă elevă, româncă basarabeană, din cursul superior al Şcoalei eparhiale, cred, şi într-o caldă şi duioasă cuvântare a mulţumit trupelor române că a scăpat Basarabia de urgia bolşevică. A fost un moment de sublimă înălţare sufletească!… Numai noi, cari am avut fericirea şi norocul de a trăi acel moment, ne putem da seama de măreţia lui. Generalul Broşteanu, cu lacrimile în ochi, a îmbrăţişat pe frumoasa elevă. Acelaşi gest şi din partea generalului Vuillemin, din Misiunea Franceză, care se afla de faţă. Deşi cu ochii scăldaţi în lacrimi, tare ne-ar fi plăcut şi nouă, cestorlalţi, să sărutăm pe inimoasa şcolăriţă! Dar… pofta’n cui!…

După terminarea cuvântărilor am încins cu toţii o horă mare în piaţa din faţa cazinoului horă la care au luat parte generalii Broşteanu şi Vuillemin, toţi ofiţerii prezenţi, oficialităţile şi boierimea basarabeană, precum şi elevele şi elevii şcoalelor secundare, veniţi să serbeze cu noi „Unirea ţărilor Române”! Entuziasmul a fost de nedescris!

Încă o amintire plăcută din Chişinău – aceasta însă de natură culinară şi gastronomică – o păstrez de la aşa-zisele „blini”. Delicios preparat, pe care ni l-a servit la un dejun cuvioşia sa părintele Berzowski, a cărui primire în familia cuvioşiei sale a fost de o duioşie şi delicateţe remarcabile. De altfel, aceeaşi duioasă amintire păstrez şi de primirile noastre din familiile de Herţa, Botezatu, Cerchez, Şeptilici etc., precum şi de serbările dale în cinstea noastră în sala Teatrului Naţional.

În fine, ziua de 27 Martie 1918!

Dis-de-dimineaţă, oraşul frumos pavoazat cu tricolorul românesc şi o mulţime imensă, în haine de sărbătoare, îngrămădită pe tot parcursul drumului de la gară în oraş, aşteaptă cu nerăbdare sosirea lui Alexandru Marghiloman, prim-ministrul României.

Pe la orele 9.30, Marghiloman soseşte în gara Chişinău şi, într-un frumos echipaj, precedat şi urmat de câte un escadron de roşiori în mare ţinută de ceremonie, îşi face intrarea în oraş, în uralele nesfârşite ale mulţimii.

După-amiază, şedinţa solemnă a Sfatului Ţării, în care urma să se hotărască unirea cu Patria mumă.

Încă de la orele trei toată ofiţerimea Diviziei.il aflătoare în Chişinău şi o companie de onoare se afla adunată în curtea Seminarului teologic, în clădirea căruia era instalat comandamentul garnizoanei.

După discuţiuni destul de aprinse şi pline de un înflăcărat patriotism, la cari au luat parte cele mai distinse personalităţi basarabene, între cari Ion Inculeţ, Pelivan, dr. Petre Cazacu, Pan Halippa etc. etc., către sfârşitul după-amiezii primim vestea că unirea Basarabiei cu Patria mumă fusese votată cu unanimitate de deputaţii din Sfatul Ţării [în realitate, au fost 86 de voturi pentru unire, trei împotrivă şi 36 de deputaţi s-au abţinut]. Cu sfârşitul zilei se sfârşise şi robia muscălească!…

Imediat trecem cu toţii în Biserica Soborului, unde după puţin timp sosesc deputaţii Basarabiei şi, în urmă, Alexandru Marghiloman cu generalul Broşteanu.

Se oficiază un Te Deum de către Arhimandritul Gurie, înconjurat de un sobor de preoţi.

Măreţia momentului nu se poate descrie în cuvinte, căci ele n-ar putea reda nici pe departe nimic din ceea ce a fost şi din ceea ce a simţit fiecare din noi, cari am luat parte la acel act de neuitat! Ştiu numai că toată lumea avea ochii înlăcrămaţi de bucurie şi fericire!…

După 100 de ani de robie. Basarabia se reîntorsese la sânul mamei ei!

În seara zilei de 31 martie 1918, după ce Divizia 11 trecuse paza pământului basarabean, pe care îl legase pentru vecie de acel al Regatului Român, Diviziei 1 de Vânători, comandată de generalul Ion Răşcanu, am părăsit, mărturisesc cu mult regret, Chişinăul, cu trenul în care erau îmbarcate Cuartierul diviziei şi Ambulanţa ei.

Petrecuţi la gară de întreaga elită a oraşului, generalul Broşteanu, în cuvinte pline de simţire şi entuziasm, şi-a luat rămas bun, în numele nostru al tuturor, de la toţi aceia pe care îi cunoscusem şi cari se întrecuseră, prin bunăvoinţă şi delicateţe, să-şi manifeste recunoştinţa faţă de noi, cari îi scăpaserăm de bolşevici.

Şi astfel trei luni se scurseră de parcă fuseseră trei zile!…

Articolul a fost scris de Sorin Cristescu și publicat în revista Magazin istoric, numărul martie, anul 2020.

Scriitorul norvegian Knut Hamsun: notă bio-bibliografică

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Norvegia a dat o pleiadă de scriitori de mare valoare, care au îmbogăţit nu numai patrimoniul literar al ţării lor, ci şi pe cel al literaturii universale; printre aceştia se numără şi Knut Hamsun.

Născut la 4 august 1859 în localitatea Lom din regiunea Gudbrandsdalen (centrul Norvegiei), Knut Pe-iersen, care mai .tîrziu şi-a luat numele literar Knut Hamsun, a dus o viaţă aventuroasă şi plină dc greutăţi.

Micul Knut abia împlinise patru ani cînd părinţii săi, care se trăgeau din ţărani, s-au mutat în provincia Nordland.

no-nb_bldsa_HA 140

Înainte de a începe să scrie, Knut Hamsun a fost întîi ucenic cizmar, apoi băiat de prăvălie, în cele din urmă învăţător. În tinereţe a emigrat în Statele Unite, unde a fost pe rînd taxator de tramvai la Chicago, muncitor agricol în Texas – iar, la un moment dat, chiar pastor unitarian. Dar încă din adolescenţă – de pe vremea cînd păzea vitele pe imaşurile din Nordland – Hamsun simţea că are vocaţie de scriitor.

Întorcîndu-se din America profund dezamăgit, Hamsun publică în anul 1889 pamfletul Din viața spirituală a Americii moderne, o critică severă a societăţii şi a literaturii americane.

Cum a înţeles Hamsun că trebuie scrisă literatura, a arătat-o în micul roman Foamea, apărut în anul următo. Foamea – în mare măsură un fragment autobiografic – l-a făcut dintr-o dată cunoscut nu numai în ţările scandinave, dar în întreaga Europă.

Autorul evocă aici lupta pentru viaţă şi avatarurile unuj tmăr literat încă necunoscut din Ghristiania (vechiul numi al oraşului Oslo). Suferinţele şi exaltarea omului lipsii de cămin şi de pîine se împletesc cu extraordinara acuitate a observaţiei psihologice. Tînărul doreşte să scris să publice, dar este tot timpul torturat de foame. O trăsătură esenţială a cărţii este prezentarea tipului de intelectual singuratic, imaginativ şi nefericit, pierdut în furnicarul unui oraş relativ mare. Descrierea foamei este de o inegalabilă plasticitate ; totul e conceput subiectiv, la persoana întîi, într-un fel de monolog interior.

Atît în ce priveşte tema abordată, cît şi în ce priveşte modalitatea artistică, remarcabila bogăţie de nuanţe şi lirismul vibrant care domină întreaga carte au însemnat, în momentul apariţiei ei, o înnoire radicală a prozei norvegiene.

După acest rechizitoriu al unei orînduiri sociale stăpînite de puterea banului, Hamsun publică romanul Mistere (1892), îndeaproape înrudit cu Foamea, în care – prin intermediul personajului principal – se răfuieşte cu unii dintre marii scriitori ai epocii (Ibsen, Tolstoi etc.) şi face apologia naturii şi a iubirii.

Puternicul sentiment al naturii îşi găseşte însă expresia cea mai autentică în Pan (1894).

După opinia criticului literar suedez Kristian Elster, Pan „va rămîne opera literară hamsuniană cea mai remarcabilă, unul dintre cele mai valoroase poeme ale literaturilor nordice” (în Modern norsk literatur, Stockholm, 10910).

Eroul principal al acestui roman, locotenentul Glahn, este un tip care va apărea – în diferite variante – în majoritatea scrierilor ulterioare ale lui Hamsun. Este primul din întreaga serie de eroi hamsunieni, oameni oarecum stranii, care trăiesc la marginea societăţii şi nu-i înţeleg prea bine nici morala, nici ţelurile. Aceste personaje alcătuiesc o adevărată galerie de singuratici, trăind în mijlocul naturii, repudiind societatea, romantici incurabili, ale căror năzuinţe sînt în mod indisolubil legat de cultul pentru natură şi pentru femeie. Eroii lui Hamsun sînt nişte inadaptabili care nu-şi recunosc nici un fel de obligaţii sociale.

Despre Pan se poate spune că anunţă şi, în acelaşi timp, rezumă aproape întreaga operă a lui Knut Hamsun.

Înrudit cu Pan – de fapt, o variaţie pe aceeaşi temă – este Victoria (1898), un adevărat poem în proză pe care Hamsun îl închină iubirii.

În următoarele sale scrieri, Knut Hamsun abordează alte genuri : dă la iveală o trilogie dramatică, apoi poezii şi schițe. Dîndu-şi însă seama că talentul său nu poate izbuti pe deplin decît în roman, Hamsun se întoarce la acest gen ; el începe acum publicarea unor romane de critică la adresa societăţii, alcătuite din tablouri caracteristice vieţii din Nordland.

Din această scrie fac parte romanele Visătorii (1904), Benoni şi Rosa (ambele apărute în 1908), populate de oameni de rînd din Nordland : pescari, barcagii, negustori, mici slujbaşi, caracteristici epocii de tranziţie de la o lume patriarhal-feudala la societatea modernă capitalistă.

Această a doua etapă a creaţiei sale, cînd Hamsun se apropie de vîrsta de cincizeci de ani, continuă cu romanele Un pribeag cîntă în surdină (1909) şi Ultima bucurie (1912). Romanul din urmă — cel mai reprezentativ di întreaga serie — descrie din nou bucuria solitarului car a evadat din oraş. El nu mai posedă decît o colibă, un pat de cetini, apoi un trup sănătos şi un suflet pur : iată ultima lui bucurie. Elementele din Pan revin aici cu o deosebită intensitate.

În aceşti ani, Knut Hamsun cumpără o fermă unde se stabileşte definitiv. Aici scrie el Rodul pămîntului (1917), roman care avea să-i aducă o mare popularitate ; curînd avea să obţină şi Premiul Nobel pentru literatură (1920),

Rodul pămîntului – observă criticul literar danez H. G. Topse-Jensen (în Den skandinavske litteratur fra 1S70 til vore dage, Copenhaga, 1927) – „a apărut ca o adevărată rază de lumină în întunericul primului război mondial, cu îndemnul său, lansat odinioară şi de Rousseau: «înapoi la natură!» Romanul este un adevărat poem georgic în proză despre pămînt şi despre fiul acestuia, omul ; un imn de slavă închinat celui ce desţeleneşte pămîntul.“

Pentru cei care credeau că de acum înainte Hamsun nu va mai scrie decît idile închinate naturii, romanele] următoare, cu puternicele lor accente satirice, au constituit o surpriză.

Într-adevăr, după primul război mondial, obosit şi îmbătrînit, copleşit de pesimism, Knut Hamsun publică romanele Femeile la fîntînă (1920) şi Ultimul capitol (1923), cărţi caustice, pline de dispreţ şi de maliţiozitate în aceeaşi : măsură în care Rodul pămîntului fusese plin de seninătate şi de optimism. În aceste romane autorul înfăţişează, cu mult realism) viaţa unei anumite pături de la oraş – a oamenilor de prisos, indiferenți și ridiculi – întreaga lor existență superficială și anostă.

Ciclul următor îl constituie trei romane pline de spirit și de umor dovadă că scriitorul depăşise criza – anume: Vagabonzii (1927), August (1930) şi Viaţa merge înainte (1933).

În sfîrşit, în ultimul său roman – Cercul se închide (1936) – Hamsun abordează încă o dată, deşi cu mai puțină vigoare, tema sa preferată : vagabondul.

Care au fost cauzele care au dus, cu încetul, la divorțul dintre Hamsun și poporul norvegian, la trecerea lui în tabăra reacțiunii, la adeziunea sa la doctrina fascistă – ceea ce l-a făcut să sprijine Germania hitleristă chiar şi după invazia Norvegiei?

Knut Hamsun a fost, încă de tînăr, un adept al filozofiei lui Nietzsche, bazată pe credinţa falsă în primatul „supraomului”, teză mult trâmbiţată de fascismul german. La aceasta se adaugă și faptul că Hamsun a nutrit totdeauna simpatie faţă de Germania, ţară unde scrierile sale au fost primite, de la început, cu bunăvoinţă şi preţuire. Rătăcirea scriitorului s-a agravat treptat, creînd o adevărată prăpastie între Knut Hamsun și poporul său, tocmai într-o perioadă cînd însăși existența patriei ea amenințată de naziști.

După ultimul război mondial, Hamsun a încercat zadarnic să se explice. Ultima sa lucrare, intitulată semnificativ Pe cărări năpădite de bălării (1949) – un fel de spovedanie patetică, nu lipsită de autoironie – este o Im creare lamentabilă de a se justifica.

Datorită vîrstei sale înaintate, Knut Hamsun nu a mai fost deferit unui tribunal militar.

Izolat și uitat de compatrioți, el s-a stins din viață la ferma sa, la 19 februarie 1952.Opera lui Knut Hamsun este vastă : peste douăzeci de romane, cinci drame, un volum de versuri, mai multe culegeri de nuvele şi schiţe.

Nota bio-bibliografică a fost scrisă de Valeriu Munteanu și publicată în romanul Foamea, la Editura pentru Literatura Universală din București, în 1967.

Sursa imaginii: commons.wikimedia.org

Limba și literatura norvegiană

17 mai e ziua națională a Norvegiei. În context, recomandăm cărți de studiere a limbii norvegiene, dar scriitori din această țară.

17 mai – Ziua națională a Norvegiei

Cărți de studiere a limbii norvegiene:

Baciu, Sanda Tomescu. Velkommen! Manual de conversație în limba norvegiană / Sanda Tomescu Baciu. – Iași : Polirom, 2006. – 186 p.

„Manualul se adresează publicului larg, dar și studenților filologi, oferind o introducere în limba norvegiană bokmål, una din cele două forme ale limbii norvegiene scrise. Manualul propune cititorului o metodă concisă și practică de învățare a limbii norvegiene și a structurilor ei gramaticale de bază, în vederea atingerii nivelurilor A1-A2 din Portofoliul lingvistic european.”

Sunt incluse 11 lecții ce includ gramtica, exerciții, vocabular, expresii.

Halvorsen, Arne. Dicționar norvegian = Rumensk-norsk ordbok / Arne Halvorsen. – Ed. a 2-a, rev. și adăug. – Iași : Polirom, 2008. – 792 p.

„Dicționarul cuprinde 25 000 de cuvinte-titlu, selectate din lexicul de bază și domeniile tehnic și științific. În această nouă ediție s-au inclus termeni intrați recent în patrimoniul limbii române, în special din domeniile informaticii, medicinii sau chimiei. Completat de o serie de indicații de folosire care îi sporesc accesibilitatea, dicționarul poate fi utilizat atât de cei care doresc să învețe limba norvegiană sau să aprofundeze studiul acesteia, cât și de norvegienii interesați de limba română.”

Leon, Crina. Ghid de conversație român-norvegian / Crina leon. – Ediția a II-a revăzută și adăugită. – Iași : Polirom, 2007. – 231 p.

„Acest ghid de conversație se adresează persoanelor care doresc să pătrundă misterul lumii fiordurilor nordice călătorind în Norvegia, acelora care vin în contact cu vorbitori ai limbii norvegiene, precum și tuturor celor ce vor să facă un prim pas spre cunoașterea limbii norvegiene.

Conversațiile imaginare din acest ghid au un scop militar, tinzând să pună la îndemâna cititorilor modele practice de vorbire, cuprinzând vocabularul și noțiunile elementare de gramatică pe care le necesită diferite situații de viață și activitate cotidiană.”

Pe lângă expresiile român-norvegiene veți găsi noțiuni de gramatică și referințe bibliografice.

Literatura norvegiană

Hamsun, Knut. Copii ai timpului lor / Knut Hamsun; în românește: Sanda Tomescu Baciu. – București : Cartea Românească, 1989. – 240 p.

„Întreaga poveste pare a se desfășura între două lumi: lumea aristocrației, reprezentată de familia Wilatz Holmsen și, pe de cealaltă parte de afaceristul Holmengra. Primul reprezintă aristocrația, fastul și boemia de altădată, o lume pierdută în borcanul cu amintiri pe care copilul, care între timp a devenit adult, îl păstrează într-un cufăr uitat într-un colț penumbric din mansarda sufletului, cât mai aproape cu putință de mansarda sufletului. Al doilea este întruparea progresului, inevitabila lovitură de fulger a destinului care spintecă letargia a unei prăfuite epoci.

Este o luptă surdă între ceea ce a fost și ceea ce este, purtată în numele unui ceea ce va fi biciuit de tentația axiomizării. Într-un anume fel asistăm la dansul șchiop al tăvălugului istoriei, care niciodată nu-i va cruța pe cei deprinși cu comoditatea unei plafonări pe care ei, mângâiați de un caustic snobism, îndrăznesc să-l numească siguranță de sine.” (booknation.ro)

Hamsun, Knut. Foamea / Knut Hamsun; traducere din limba norvegiană de Valeriu Munteanu. – București : Editura pentru literatură Universală, 1967. – 252 p.

„Foamea – în mare măsură un fragment autobiografic – l-a făcut dintr-o dată cunoscut nu numai în țările scandinave, dar în întreaga Europă.

Autorul evocă aici lupta pentru viață și avaturile unui tânăr literat încă necunoscut din Christiania (vechiul nume al orașulu Oslo). Suferințele și exaltarea omului lipsit de căminși de pânine se împletesc cu extraordinara acuitate a observației psihologice. Tânărul dorește să scrie, să publice, dar este tot timpul torturat de foame. O trăsătură esențială a cărții este prezentaerea tipului de intelectual singuratic, imaginativ și nefericit, pierdut în furnicarul unui oraș relativ mare. Descrierea foamei este de o inegaalabilă plasticitate; totul e conceput subiectiv, la persoana întâi, într-un fel de monolog interior.”

Hamsun, Knut. Ultimul capitol / Knut Hamsun; trad.: Nora Iuga și George Almosnino. – București : Ed. Univers, 1983. – 365 p.

„Romanul „Ultimul capitol” aduce în atenția cititorului lumea Nordului care, spre deosebire de cea a Sudului, mediteraneană, extrovertită și uneori mult prea impulsivă, așterne existențe care mocnesc în așteptarea scânteierii care poate face diferența dintre ei și restul lumii.

Torhaus, locul unde se desfășoară întreaga acțiune a romanului, pare a fi un loc idilic, calm și liniștit, unde apariția unui sanatoriu pe coama muntelui produce o incredibilă intersectare de trăiri, personaje și destine” afirmă cei de la echipa booknation.ro

„Ultimul capitol, din 1923, e încă una din surprizele pe care Hamsun se pricepe atât de bine să le pregătească. El se vădește încă o dată în deplinătatea forțelor creatoare; își stăpânește arta narativă cu o virtuazitoate sclipitoare și pune în joc o suită de caractere care sânt achiziții noi în galeria sa umană. Moartea nu are prea mult de spus în sanatoriul de la Torahus. E doar un oaspete zăbavnic; nu poate iubi ca Julie d’Espard și nici n-are idei năstrușnice ca cele ale disperatului „sinucigaș”.” Jonh Landquist

Knausgård, Karl Ove. Lupta mea. Cartea a șasea: Sfârșit / Karl Ove Knausgård; traducere din limba norvegiană: Ivona Berceanu. – București : Litera, 2019. – 1109 p.

„Lupta mea, autobiografia literară monumentală, intimă și spectaculoasă care a declanșat o adevărată frenezie mediatică după publicarea sa în Norvegia, a devenit un fenomen internațional și s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, atinge punctul culminant.

În Lupta mea, Karl Ove Knausgård își examinează cu rigoare viața, ambițiile și slăbiciunile, incertitudinile și îndoielile, relațiile cu prietenii și fostele iubite, cu soția și copiii, cu mama și tatăl său. Este un opus magnum în care viața este descrisă în toate nuanțele sale, de la momentele de mare dramă până la cele mai banale detalii ale existenței de zi cu zi.

În cea de-a șasea și ultima carte, Knausgård reflectează asupra eșecurilor personale prezentate în volumele anterioare: deși se bucură de o apreciere literară în creștere, se confruntă și cu repercursiuni adesea distrugătoare. Este o carte despre literatura în sine și despre relația ei cu realitatea, cheia de boltă a unei realizări magnifice.”

Holt, Anne. Ura / Anna Holt; traducere și note de Doru Mareș. – București : Editura Trei, 2011. – 426 p.

„În Oslo e liniște și calm: sărbătorile de iarnă bat la ușă, oamenii sunt puși pe distracție, străzile sunt scăldate în lumini. Dar spiritul e alungat cu brutalitate de un șir de crime oribile: un imigrant care ajunge să se prostitueze, un artist plastic pe punctul de a da lovitura, o femeie-episcop ce militează pentru interzicerea avortului și alte câteva persoane sunt victimele unui ucigaș care nu acționează după un anumit tipar. Experta în psihologie criminală Inger Johane Vik și soțul ei, polițistul Yngvar Stubø, încearcă să deslușească secretele pe care victimele le-au luat cu ele în mormânt și care ar putea ajuta la rezolvarea îngrozitoarelor crime. Un martor neașteptat aruncă o lumină nouă asupra asupra acestu caz complex…”

Romanele lui Anno Holt s-au vândut în peste 5 milioane de exemplare în întreaga lume.

Fosse, Jon. Frumos / Jon Fosse; traducere din limba norvegiană: Carmen Vioreanu. – București : Editura Vremea : 2008. – 134 p.

„Jon Fosse s-a născut pe 29 septembrie 1959 în Haugesund și a copilărit în Strandebarm. Studiază la Universitatea din Bergen unde își ia licența în istoria literaturii universale în anul 1987. În perioada studiilor lucrează ca jurnalist la cotidianul Gula Tidend până în 1983, când debutează cu romanul Roșu, negru. Între 1987 și 1993 predă la Academia de Arta Scrisului din Hordaland. Locuiește în orașul Bergen, pe coasta vestică a Norvegiei.

A scris până în prezent peste 25 de piese de teatru, toate având premiere în majoritatea țărilor din Europa. La aceasta se adaugă 30 de volume de proză, lirică și eseu. În anul 2000, Ministerul Culturii din Norvegia i-a acordat bursă pe viață.”

Frumos este o piesă, având la activ șapte personaje.

Fossum, Karin. Nu privi înapoi! / Karin Fossum; traducere din limba norvegiană: Alina Doiminte Antonsen. – București : RAO, 2005. – 285 p.

„Într-un sătuc idilic din Norvegia, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar copii se joacă fericiți pe străzi, este descoperit cadavrul unei adolescente. Annie era puternică, inteligentă și iubită de toți. Oare cine anume a dorit să distrugă pentru totdeauna liniștea acestui sat și de ce?

Cu pricepere și subtilitate, inspectorul Sejer descifrează suspiciunile și secretele care ascund în spatele unei comunități în aparență perfecte.”

„Romanele lui Fossum – supranumită „Regină a Crimei” îmn norvegia –, avându-l ca protagonist pe inspectorul Konrad Sejer, și motvul este lesne de înțeles. Sejer este genul de polițist-filosof lipsit de expresie, pe care numai țările nordice îl pot crea.”

Washington Post

Recomandăm și curiozități despre această țară.

kirilă și lumea de plastic

Am citit recent volumul de poeme „kirilă” (Tracus Arte, București, 2017) semnat de bucureștianul Teodor Dună. Nu am scris despre acest volum la momentul apariției lui și aceasta se explică, din păcate, prin încă defectuoasa circulație a cărților în spațiul nostru românesc. Lectura cărții spulberă din start ideea că poezia de azi este, în mare parte, una narativă și cotidiană. Deși aceste calități nu pot fi considerate un derapaj al poeticului după ce „marile Povestiri” au tot fost relatate. În prozopoemul lui Teodor Dună poezia e din plin la ea acasă prin tot ce se întâmplă între aceste coperte.

Din primele pagini ești copleșit de existența poematică a lui kirilă, un solitar care se uită la lume cu ochii unui copil uimit de tot și de toate. În fața coliviei „lucrurilor bruște și de neînțeles”, „un copil desculț iese din kirilă”. E un taciturn – „și kirilă, din partea cea mai îndepărtată a tăcerii, a început să plângă”. Personajul poematic e un kafkian domn K(irilă), căruia „de buze îi atârnă capetele rupte ale oricărei vorbiri”. Este individul care cumulează contrastele, „polul nord s-a lipit de polul sud și s-au mutat în kirilă”. E omul respins: „ei i-au spus/ «pleacă» și «du-te dracului». pe cuvintele astea nu le-a/ luat cu el. le-a lăsat pe frunzele uscate din parc, să ningă/ peste ele”. Sunt sechelele lăsate de cuvinte. În acest sens, constatăm aici o estetică a traumei, „m-a durut și a curs mult sânge, însă rănile sunt acum/ frumoase. noaptea, rănile mele se văd bine. în ele pâlpâie/ funigei lățoși de lumină”. Astfel, apare necesitatea de a opera o însuflețire a lumii, o scăldare în lumină a acesteia sau o escapadă în oniric din ea, „în visul de dinăuntrul visului”. Obiectele prind viață: „s-a așezat lângă sufletul tensiometrului, lângă/ sufletul patului, lângă sufletul pungii de plastic, lângă/ toate sufletele lui dragi și înspăimântătoare”.

Vorbim despre o carte-puzzle: istoria vieții lui kirilă este întreruptă de fragmente scrise cu italic, care, inițial, sunt citite drept un jurnal poetic al personajului. Addenda relevă însă că urmează „singurul poem scris de kirilă”. Și atunci apare întrebarea: a cui este vocea din acele secvențe scrise la persoana întâi. Un alter ego? Toate se întâmplă într-o lume de plastic, chiar dacă „kirilă e doar kirilă”, chiar dacă „kirilă e obosit de kirilă” și chiar dacă „kirilă strigă că e doar kirilă”. Toate se pierd în universul marelui bruiaj: „a apărut imediat opinia publică. avea multe guri care/ bolboroseau. avea în loc de urechi tot guri”. Și, în această dimensiune a marelui zgomot, soluția este uitarea de sine, uitarea de toate. Și poemul despre kirilă este o formă mnemonică a detașării de „memoria infernală a lucrurilor care nu s-au întâmplat”. Sunt „tehnicile străvechi ale uitării”. Bețivașul și îngerașul din poem reprezintă acele stări (uneori necesare) ale dedublării umane. Erosul le-ar putea salva pe toate, dar el e aproape un accident (al suflatului în păpădii) în această solitudine umană – „pentru că doar liniile trupului femeiesc/ ar putea umbri,/ fie și pentru o clipă, formele sticluțelor”.

În lumea plasticului, a lipsei de afecțiune și înțelegere, în „mormanul de lucruri”, în beție, ești singur. Și iubirile, în mare parte, sunt anorganice: „femeia kirilă e în/ brațele lui kirilă […]/ își ridică pleoapele/ cu degetele și vede că ține strâns la piept o pungă/ murdară, cu două buze încrețite de plastic roșu”. Apar și „zeci de mirese, de parcă ar fi explodat o fabrică de/ pungi albe”. Frumosul e și el anorganic, e în „vaza cu flori de plastic”. E prezentă „singurătatea țărilor, singurătatea meduzei, singurătatea chiuvetei/ toate singurătățile se adună în singurătatea lui kirilă și el/ vrea să stea în singurătatea lui”. Căci e „un kirilă neterminat”, unul „cu mintea unui/ autist blocat în fericire”. Fericirea e și ea din alte lumi, „când e fericit, lui kirilă îi plac cimitirele”. Verdictul – poți rămâne om doar prin plâns: „a început să plângă/ și nu s-a mai oprit din plâns niciodată”.

Cu siguranță, „kirilă” este volumul care, pe lângă faptul că este scris de un poet de primă linie a literaturii române de azi, reprezintă o carte-diagnostic, un diagnostic al lumii în care trăim. Și poezia bună asta știe să facă – să transpună cu dexteritate stări umane într-o lume sub vremuri (de plastic).

*

Dună, Teodor. kirilă. // Teodor Dună, București: Tracus Arte, 2017.

Articol semnat de Maria Pilchin și preluat din Revista literară, rubrica Poetae novi, ianuarie, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Dezvăluirea haosului din mitologia greacă în viziunea lui Lucian Blaga

În calitate de moderator al Cenaclului Literar „Magia cuvântul”, îmi este dor de Sala cu coloane a Bibliotecii Centrale. Consider că ne-ar prinde bine tuturor să revenim la textul lui Lucian Blaga. Vă propun un fragment din lucrarea mea SEMNIFICAȚIA CORELAȚIEI „HAOS-ORDINE” ÎN GÂNDIREA MITICĂ, pe care o puteți citi integral online: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/57-63_8.pdf

Victoria Fonari, conf. univ, critic literar

Dezvăluirea haosului din mitologia greacă în viziunea lui Lucian Blaga

În studiul său Lucian Blaga își dorește să structureze mitul antic grecesc categorial în: frumos, raportat la ordine, și urât, raportat la progenitura preolimpică, adică al tenebrului: „Urâțenia și metehnele sunt în mitologia greacă un atribut degradant în sine, al monștrilor sau al zeilor întunericului. Pe aceștia îi întâlnești în marea fără de forme, la răspântii suspecte, în ascunzișuri de abia tolerate, sau în Hades” (Blaga).

Valorificând spațiul elin Lucian Blaga dezghioacă din optica estetică rigorile etice ale culturii. În investigațiile sale filosoful poet observă încă o deosebire a acestei gândiri mitice: „În genere zeii grecești au o filiație, și de la naștere începând o dezvoltare; dar dezvoltarea lor e pe urmă brusc oprită de cântarul de precizie a momentului culminant. Organismele zeilor se opresc în zenitul desfășurării și al pulsației lor, adică în plenitudinea fără scădere a tuturor facultăților. Ajunși în zenitul sorții lor organice, zeii se bucură de nemurire”. Zeilor Olimpici le este proprie o vârstă la care ei se opresc pentru a trăi într-un prezent continuu, uneori chiar încremenesc într-o etapă existențială de parcă le-ar fi propriu un singur segment, de pe axa căruia nu pot coborî. Un exemplu în acest sent: Atena, născută în coif, o tânără în haină militară, Poseidon – zeul cu barbă de valuri care stăpânește marea, Eros reprezentat, de obicei, la vârsta de copil sau adolescent înaripat, Afrodita are capacitatea de a fi veșnic tânără etc. Această înmărmurire pare să scindeze timpul zeiesc de timpul pământenilor. Lucian Blaga extrage anumite trăsături culturale din mitologiile acestor popoare: „În zenitismul zeilor grecești deslușim un reflex al idealismului tipizant propriu spiritului grec”.

În predilecția lui Lucian Blaga pentru filosofia greacă dezvăluie atitudinea grecului față de haos și față de vid: „De fapt, spiritul grec gândește în chip  preponderent în „volume” și în „plinuri”, ocolind pe cât cu putință „dezmărginitul” și „golurile”. Din șirul înțelepților elini îl selectează pe Parmenide pentru a explica raportul dintre existență și non-existență: „Golul” este la Parmenide egal cu nonexistența. (…) Parmenide imaginează, în cele din urmă, existența ca o sferă, omogenă în sine și plină. (…) Plinul există, golul nu există”.  Asistăm la trecerea de la gândirea mitică la cea filosofică. Explicarea fenomenelor se realizează prin imagini concrete. Existența, care este o noțiune abstractă, se identifică cu plinul. Volumul permite de a percepe noțiunea cu un conținut ce ar putea fi măsurabil, este percepută printr-o cantitate indefinită la nivel intuitiv.

Haosul nu poate fi valorificat decât în antiteză cu ordinea, de aceea și Lucian Blaga după ce a explicat noțiunea de haos, consecutiv acordă atenție ordinii. În viziunea grecilor ordinea are o importanță majoră care devine un fundament al filosofiei, al modului de viață, al moralei, care a condiționat întreaga cultură europeană, fiind stipulată diferit în diferite perioade. Iată cum este estimată în prima perioadă a secolului al XX-lea: „Ordinea e legată în mitologia greacă de măsură și margine, de un orizont finit, dincolo de care nu poate să fie decât inexistentul” (Blaga).

Haosul își lasă amprentă în lumea umbrelor. Amintim câteva desfigurări evocate în mitul elin.Sisif în lumea lui Hades își pierde identitatea, devine umbra ascultătoare. Regele Corintului nu mai apare în aureola de rege care nu s-a temut nici de Zeus. Caracterul său nu mai are vlagă, deși este pus la muncă fizică, aceasta nu își are sensul cum ar fi o muncă realizată în lumea reală. Munca apare și ea invizibilă, după numele zeului care o guvernează. Această lipsă de identitate face ca sufletul să perceapă două aspecte cunoașterea lumii celor vii fără a putea contribui la schimbarea destinului acestora și necunoașterea prin apa uitării, care se află în aceeași lume subterană. În acest sens cunoașterea ține ordine, de lumină, necunoașterea de întuneric, de haos. Respectiv importanța titanului Prometeu este de a contribui la această ordine în conștiința omului prin învățăturile sale. Învățătura văzută ca un beneficiu al luminii este percepută în caracterizarea centaurului Chiron. Centaurii sunt văzute ca ființe malefice, cu toate acestea unul care se remarcă prin înțelepciune și dăruirea acestei înțelepciuni este văzut benefic, personajul iese din stereotipie. Cunoașterea le este proprie și monștrilor, cum ar fi sfinxul. Dar ermeticul face ca această cunoaștere să fie un indiciu de selecție. Necunoașterea apare ca o capcană, civilizația greacă cunoaște o insurecție cu lumea zeilor: Sisif, Aracne sunt nemulțumiții de ordinea suspusă, mitul lui Prometeu. Ceea ce nu semnifică a nu pleda pentru o ordine, este o altă atitudine (căreia i-ar corespunde un alt fel de ordine).

Lumea umbrelor se manifestă prin jale și își păstrează raporturile de rubedenie. Or, părinții își recunosc feciorii, dar nu au glas de a fi auziți, cum ar fi dialogul dintre părinte și fiu: Laerte și Ulise.

Pedeapsa descalifică eroii, respectiv Orfeu nu mai are forța vitală pentru a convinge bacantele să trăiască în armonie, or în perioada existenței Euridice cântecul său avea forță vitală, de a convinge prerogativa armoniei unde să domine pacea, violența fiind curmată de cântec.

Articol scris de Victoria Fonari, dr. conf.