Publicat în critica literara

fetele mor în fiecare lună


Maria PILCHIN

Cartea Liei Faur „Piele de împrumut” (Brumar, 2018, ediția a II-a, revăzută și adăugită) este volumul în care „o femeie la jumătatea vieții” își povestește ființa. Epiderma poemelor ține mai degrabă de o piele și de un corp închipuit, așa cum toate se întâmplă in mente. Corporalitatea volumului nu este însă un truc poetic, ci mai degrabă o imagine-mecanism care scoate la rampă spiritul, esența despre care vorbim astăzi tot mai puțin în poezie. Corpul, entitate metonimică, este, în primul rând, unul plăsmuit din idei și apoi din toate celelalte ale cărnii: trupul meu […]/să mă tăvălesc în amintiri bolnave de copilărie/ mă vrea dezbrăcată în faţa oglinzii”.

Credit fotografic: Radiana Piț

Copilăria este cronotopul unei supraviețuiri, așa cum nu există în aceste pagini un Paradis infantil invocat de alte generații de poeți – sunt dintre cei care au scăpat să nu fie aruncați la coș”, „un copil e o grămăjoară inutilă de carne”. Vorbim despre un prunc nedorit, neașteptat, „sunt anomaLia vreau să o ating mereu pe mama”. Și „călcâiul” lui Ahile pare a fi unicul loc normal de pe acest corp. Fetița îl caută pe Cel de Sus, „doarmedoamne vreau să-l cunosc/ într-o noapte l-am visat. roz-alburiu m-a privit o vreme şi l-am privit/ avea trup de abur cu aripi de lumină”. O face cu „pleoape deschise pleoape închise” între real și imaginar. Dar nici divinitatea nu mai este ceea ce a fost, „îngerul începe să fluiere”, își ignoră menirea cea de la începuturi și „obiectele rămân fără nume”. În această lume nenumită, își duce existența ființa confuză și suferindă. Locul metafizicului îl ocupă treptat Erosul, divinitatea e înlocuită de ființa iubită, „nu știu dacă femeile se roagă lui Isus/ sau bărbatului pe care l-au iubit”.

Corpul, totuși unicul lucru palpabil, este cel la care se revine mereu: „descopăr trupul în toate oglinzile îl mângâi serile/ îl pregătesc de dragoste și de culcare ca pe un copil bolnav”. Dezaxarea este starea care vine după traumă (una perpetuă, de altfel), „umblu ca un trup decapitat în căutarea unui echilibru”. Este momentul „clipelor acelea de angoasă”. Ridicarea din cenușă este o constantă a existenței, „simţurile renasc în păsărele de lut şi vindecă/ venele stau să explodeze de atâta sânge/ le strâng cum pot mai bine cu pielea mea albă”, dar „nimeni nu are drepturi aici”. Lipsirea de drepturi, nu se limitează doar la o cartă a drepturilor omului. Lucrurile sunt mult mai profunde, este vorba despre o lipsire de drepturile (darurile) neamului, urmașul nedorit nu își primește binecuvântarea sângelui, e o respingere genealogică a celui născut. Și ființa se caută și se reiventează în lume, în totalitatea universului înconjurător: „despre țara mea nu am mai scris de prin clasa a șasea/ o iubeam ca pe o femeie căreia i se poate spune mama”. Ochii copilului caută afecțiunea în toate, chiar și în „mâna tovarășei învățătoare”. În depărtări se conturează o altă dimensiune a vieții, cu „basme sf despre oameni care trăiesc în blocuri şi trec când li se arată verde”. Și copilul va fugi într-acolo. Este emanciparea din suferință.

Mama va muri și viitoarea femeie va fi lipsită de un model matern, un model feminin al ființării. Ea nu moștenește o înțelepciune de familie, pe toate le învață singură, pe furiș, de la alții. Casa în care crește nu conține „nimic despre contracepţie. astfel de lucruri nu se discută”. Corpul ei este o terra incognita pe care este nevoită să o exploreze de una singură – „sângele a curs într-o noapte/ nimeni nu mi-a spus că fetele mor în fiecare lună”, fetele, aceste „păpuși mobile”. Și sechelele vor tot fi perpetuate, „plâng copilăreşte”, „statuie de granit”, „îmi storceam ultimele amintiri frumoase despre părinţi despre copil şi despre tine”. Modelul unei căsnicii nefericite va fi moștenit și în viața de adult, copila va prelua scenariul unei existențe pătimașe, „umblam cu tine pe umeri”, „aerul e alcool”. Eliberarea este o iluzie, escapada aproape că nu este posibilă, căci vorbim despre un pattern subconștient, o programare psihosomatică de la începuturi, „mă lipesc de pereţi/ mă scurg pe furtunul de evacuare/ mă strecor prin găurile de aerisire mă amestec cu aerul”. Rămân respingerea și abandonul – „oh femeile astea iubite părăsite”.

Poezia e soluția. Scrisul este o formă de catharsis, de purificare și de exorcizare, „în fiecare zi cade ucis câte un poem incomod”. Rostirea este incantația care pare să desfacă scenariul familial și mental – „cuvintele îmi ies prin toate organele de simț”. Poezia este o terapie prin care este posibilă întremarea și revenirea la normalitate. Poemele semnate de această autoare sunt pline de o vindecătoare tandrețe a durerii, lipsesc resentimentul și victimizarea (semn al unei inteligențe emoționale într-ale literaturii). Eul poetic posedă abilitatea detașării, ceea ce produce imagini de o extraordinară intensitate plastică atât din perspectiva limbajului, cât și a viziunilor poetice asupra lumii. Ce-ul și cum-ul Liei Faur configurează o scriitură matură. Vorbim despre o scriitoare viscerală care poate să se descătușeze verbal și stilistic, înțelegând, totodată, ceea ce face al nivel de concept. Și acest amestec de instinctual și conștient este o calitate a poetei, dar și a cercetătoarei cu o teză de doctorat despre „Avatarurile feminității în opera lui Camil Petrescu”. Prin inteligența poeziei sale se remarcă poeta Lia Faur și, desigur, printr-o acută sensibilitate epidermică.

Credit fotografic: Radiana Piț

Text semnat de Maria Pilchin la rubrica Poetae novi și preluat din Revista literară, nr. 7, 2020, p. 20, ISSN: 2345-1777.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s