Publicat în critica literara

Poezia purtătoare de lumină


Maria PILCHIN

Volumul de poeme „Indigo” (Tracus Arte, 2018) semnat de Alina Purcaru surprinde prin faptul că semnalează o insuficiență a universului uman, una gravă, e insuficiența Celuilalt. Individul populează o conjunctură mai puțin favorabilă – „oamenii dorm sub movile de zdrențe”. Ființa este într-o permanentă decădere, de aici și îndemnul: „fă-te un om mai bun”. Oniricul nu mai este mecanismul interior al aspirației la sferele cele mai înalte, ci un manifest al iluziilor, e „visul frumos al oamenilor Xerox” în lumea lor digitală. Alteritatea pare a fi aproape, dar e intimitatea virtualului, „îi purtăm în telefoane, aproape de inimă/ toată lumea veghează”. Un voyerism total. Toți se uită la toți.

Totodată, se întâmplă o materializare în aceste poeme a unor stări interioare prin „lucrurile dure”, „lucruri vechi”, „lucruri bune”. Cutuma dezrădăcinării spirituale apropie individul de esențele sale interioare: „tu vei uita de haine, de efort și de supraviețuire”, „nimic nu mai rămâne al nostru”. Aceasta se produce într-un peisaj citadin în care „plutim peste orașe tentaculare/ plutim peste locuri în care nu mai e nimic/ pentru noi”. Fascinația urbei copleșește, sunt „simbolurile unei metropole scânteietoare”, până în clipa în care eul se simte pierdut într-un „oraș sclipitor rece/ magnetic”. E fața și reversul existenței-„ucronii”, e postumanismul.

Cartea ascunde și adevăruri ezoterice: „suntem fantomele din depozitele bibliofililor”. Rostirea din „grimoar” configurează dimensiunile unei existențe fantasmatice. Reperăm și o conștiință dublă a poeticului. Lumea fizică este completată de cea în care „raze de ectoplasmă” developează o lume paralelă. Eul feminin e în căutarea unor efigii exemplare și acestea sunt „zeițe, sclave, sfinte, convertite, fugite, păgâne”. Nu ne aflăm în preajmă unui jurnal al omului comun care își petrece viața în rutină. Este omul tentat mereu de acțiunea ideii și a spiritului. E ca în piesa „Indigo” (Moloko): „Indigo here we go”. Este mișcarea vectorială înspre o lume care mereu se repoziționează, care e un perpetuum mobile.

Există în acest volum o nevoie acută de comunicare cu universul. De aici acele „viziuni serene” și constatarea „noi am văzut totul”. Ființa caută „enciclopediile despre cosmos și luminile nordului”, în acest fel ființa încercând să se descopere. Eul mărturisitor se povestește mai puțin, lumea din jur este un filtru prin care îl putem deduce. Lumea, lucrurile, dimensiunile lor cromatice, toate se constituie într-un caleidoscop narativ. O cromatică recurentă este cea a nuanțelor de violet și albastru, e un spectru indigo al existenței. Eul în expansiune, prin viziunile sale, colorează totul în jur. Astfel, apar în tabloul poematic „rizomii vineții”, „urmele cernelurilor”, niște „vânătăi indigo”. Este tatonarea imagistică a lucrurilor, fenemenelor și oamenilor: toate capătă „paloarea armelor vineții”, „aerul era indigo”. Transpar „nuanțele de turcoaz” ale cotidianului, amintirile copilăriei prind și ele culoare – „pe mama am desenat-o mereu/ purtând cele mai fine falduri/ albastre, din pastă pix”.

Interacțiunea eului cu lumea scoate la iveală „lumina cenușie” și „aerul de consistența cenușii” care e totuși un refugiu benefic în care intimitatea are câștig de cauză. Și „beneficiile aerului” sunt vitale. De la albastru, violet, turcoaz și cenușiu se ajunge la „irizații portocalii”, cu nuanțe de „papaya”. Viața se etalează în raze. E astrul zilei, „ai închis soarele într-un plic”, e albastrul luminat, „în lac licărește ceea ce tu numești clar de soare”. În maniera unui iluzionist, gestul poetic va dilua colorantul vieții – „eram numai noi/ nicio podoabă nicio culoare”, „trupul care niciodată/ nu va mai ceda/ tentației culorilor”. Și, dacă „încep să ni se usuce retinele”, viziunile vor fi abandonate, iar vechile obsesii și căutări vor fi zdrobite de ambianțele pământești ale comunului. E prețul conviețuirii. Și în acest degradeu vizual doar poezia purtătoare de lumină va putea să salveze de la eșec. Ea este emisie și vibrație a ideilor, un al treilea ochi, o formă de rezitență și continuitate, o stare „așteptând constructorii”.

Avem în persoana Alinei Purcaru o poetă care tatonează granițele imposibilului, ale abia perceptibilului. În acest sens, volumul „Indigo” este o experimentare vădită a unei arte poetice care aparține unei noi generații creatoare, probabil o generație indigo de poeți și poete. Enunțarea subtilă, imaginile delicate și ideile profunde, care poartă haina unui limbaj expresiv și a unui stil percutant, fac din „Indigo” o carte de scos din rând. Și din raft.

Articol semnat de Maria Pilchin la rubrica „Poetae novi” în „Revista literară”, nr. 12, 2020, p. 22, ISSN: 2345-1777.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s